

Ultima jumătate

Sfârșitul războiului

Experiența cotidiană în tranșee

Societatea la război

Economia pe timp de război

Cultura pe timp de război

Scurtă cronologie

Bilanțul războiului
 

Note

Bibliografie

Vezi și

Legături externe

Primul Război Mondial

211 limbi
 Articol
 Discuție
 Lectură
 Modificare
 Modificare sursă
 Istoric
conflict global ce a avut loc între anii 1914-1918, începând în Europa
Acest articol sau secțiune are mai multe probleme. Puteți să contribuiți la
rezolvarea lor sau să le comentați pe pagina de discuție. Pentru ajutor,
consultați pagina de îndrumări.

 Îi lipsesc notele de subsol. Marcat din mai 2020.

 Conține greșeli de ortografie și/sau de punctuație. Marcat din mai 2020.

 Nu ștergeți etichetele înainte de rezolvarea problemelor.

Primul Război Mondial

Parte din epoca contemporană[*]  
 Din sus în jos: Tranșee pe Frontul de Vest, avioane biplane
germane (Albatros D.III), tancul britanic Mark I, servantul
unei mitraliere Vickers purtând o mască de gaze, scufundarea
navei britanice HMS Iresistible, din cauza unei mine,
la Dardanele.

Informații generale
Perioadă 28 iulie 1914 – 11
noiembrie 1918
Loc Europa, Africa și Orientul
Mijlociu, (pentru scurtă
vreme și în China și insulele
din Oceanul Pacific)
Rezultat Victoria Antantei
Destrămarea
imperiului rus (Revoluția și
crearea URSS), german (Pră
bușirea economică,
 germenii nazismului și ai
celui de Al Doilea Război
Mondial), otoman (Revoluția
lui Kemal Atatürk și
modernizarea Turciei), austr
o-ungar (Dezmembrare).
Apariția unor noi state
în Europa
Centrală și Răsăriteană.
Crearea Ligii Națiunilor
Casus belli Asasinarea arhiducelui Franz
Ferdinand (28 iunie), urmată
de declarația austriecilor de
război împotriva Serbiei (28
iulie) și de mobilizarea
Rusiei împotriva Austro-
Ungariei (29 iulie).
Beligeranți
Puterile Antantei: Puterile Centrale:
 Franța  Imperiul German
 Imperiul Britanic  Austro-Ungaria
 Imperiul Rus (1914-17)  Imperiul Otoman
 Italia (1915-18)  Bulgaria (1915-18)
 Statele Unite (1917-18)
Cobeligeranți:
 Serbia
 Darfur (1914-16)
 România (1916-17; 1918)
 Statul Derviș
 Japonia
 Emiratul Jabal
 Belgia
Shammar
 Portugalia (1916-18)
...și alții
 Grecia (1917-18)
 Muntenegru
Cobeligeranți:
 Siam (1917-18)
 China (1917-18)
 Legiunile
Cehoslovace
 Regatul Hejaz
 Brazilia
...și alții
Conducători

 Georges Clemenceau  Wilhelm al II-lea

 Joseph Joffre  Erich von Falkenhayn
 Ferdinand Foch  Paul von Hindenburg
 Robert Nivelle  Reinhard Scheer
 Philippe Petain  Erich Ludendorff
 George al V-lea  Franz Josef
  Herbert H. Asquith  Carol I
 David Lloyd George  Conrad von Hötzendorf
 Douglas Haig  Arthur Arz von
 John Jellicoe Straussenburg
 Nicolae al II-lea  Mehmed al V-lea
 Nicolai Nicolaevici  İsmail Enver
 Alexei Brusilov  Mustafa Kemal
 Victor Emmanuel al  Ferdinand I
III-lea  Nikola Jekov
 Luigi Cadorna
 Armando Diaz
 Woodrow Wilson
 John Pershing
 Petru I
 Radomir Putnik
 Ferdinand I
 Alexandru Averescu
 Albert I
Efective
 12.000.000  13.250.000
 8.841.541 [1][2]
 7.800.000
 8.660.000[3]  2.998.321
 5.615.140  1.200.000
 4.743.826 Total: 25.248.321
 1.234.000
 800.000
 707.343
 380.000
 250.000
 50.000

Total: 42.959.850

Pierderi
Morți:[4]
Morți:[4]
5.530.000 4.386.000
Răniți: Răniți:
12.832.000 8.388.000
Dispăruți: Dispăruți:
4.121.000 3.630.000
Modifică date / text 

Războiul cel Mare, Războiul Națiunilor, denumit, în timpul celui de Al Doilea Război
Mondial, Primul Război Mondial, a fost un conflict militar de dimensiuni mondiale. A
fost un război global declanșat în Europa, care a durat de la 28 iulie 1914 până pe 11
noiembrie 1918, la care au participat peste 70 de milioane de militari, inclusiv 60 de
milioane de europeni, mobilizați într-unul dintre cele mai mari războaie din istorie. Peste
nouă milioane de combatanți și șapte milioane de civili au murit ca urmare a războiului,
o rată a accidentelor exacerbată de progresul tehnologic și industrial al beligeranților și
impasul tactic cauzat de războiul de tranșee. A fost unul dintre cele mai mortale
conflicte din istorie și a provocat schimbări majore politice, inclusiv revoluțiile din 1917-
1923(en) la multe dintre națiunile implicate. Rivalitățile nerezolvate la sfârșitul conflictului
au contribuit la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, 21 de ani mai târziu.
[5]
 Situația din Europa, înainte de război, era
îngrijorătoare. Imperialismul, Militarismul și Naționalismul se aflau în ascensiune, iar
cursa înarmărilor între marile imperii ale Europei a condus la un nivel crescut de
militarizare fără precedent. Conflictele teritoriale nerezolvate au creat tensiuni
internaționale, iar conflictele regionale multiple au dus la descompunerea relațiilor
diplomatice. Războiul a atras în luptă toate marile puteri economice ale lumii, grupate în
două alianțe opuse: Puterile Aliate sau Antanta (Imperiul Rus, A Treia Republică
Franceză și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei), contra Puterilor Centrale formate
din Imperiul German și Austro-Ungaria. Deși Italia a fost membră a Alianței Triple alături
de Germania și Austria-Ungaria, ea nu s-a alăturat Puterilor Centrale, deoarece Austro-
Ungaria a atacat-o încălcând termenii alianței. Aceste alianțe au fost reorganizate și
extinse pe măsură ce mai multe națiuni au intrat în război: Italia, Japonia și Statele
Unite ale Americii care s-au alăturat Antantei în timp ce Imperiul Otoman și Bulgaria s-
au alăturat Puterilor Centrale.[6]
Declanșarea războiului a fost provocată de asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand al
Austriei, moștenitor al tronului Austro-Ungariei, de către studentul bosniac Gavrilo
Princip la Sarajevo la 28 iunie 1914. Această crimă a declanșat o criză diplomatică
atunci, când Austro-Ungaria a dat un ultimatum Regatului Serbiei și, ca urmare,
alianțele internaționale formate de-a lungul deceniilor anterioare au fost invocate. În
câteva săptămâni marile puteri se aflau în război, iar conflictul urma să escaladeze în
curând la scară globală.
Rusia a fost prima care a ordonat o mobilizare parțială a armatelor sale în zilele 24 iulie-
25 iulie, iar la 28 iulie, Austria-Ungaria a declarat război Serbiei. Rusia a anunțat
mobilizarea generală la 30 iulie. Germania a trimis un ultimatum Rusiei să se
demobilizeze. Rusia a refuzat. Astfel, Germania i-a declarat război Rusiei la 1 august.
Fiind depășită numeric pe Frontul de Est, Rusia a îndemnat aliatul său francez să
deschidă un al doilea front în vest.[7]
Cu 40 de ani în urmă, încheierea războiului franco-prusac a pus capăt celui de-al doilea
imperiu francez, iar Franța i-a cedat Germaniei provinciile Alsacia-Lorena. Amărăciunea
în legătură cu această înfrângere și hotărârea de a recupera Alsacia-Lorena i-au
determinat să accepte pretenția Rusiei, astfel că Franța a început să se mobilizeze pe
deplin la 1 august, iar Germania, la 3 august, a declarat război Franței. Frontiera dintre
Franța și Germania a fost puternic fortificată pe ambele părți, astfel încât,
conform planului Schlieffen, Germania a invadat state neutre
ca Belgia și Luxemburgul înainte de a se deplasa spre Franța din nord, determinând
Regatul Unit să declare război împotriva Germaniei la 4 august, din cauza încălcării
neutralității belgiene.[8]
Japonia a intrat în război de partea Puterilor Aliate la 23 august 1914, profitând de
ocazia distragerii Germaniei de războiul european pentru a-și extinde sfera de influență
în China și Pacific.
Marșul german spre Paris a fost oprit în Prima bătălie de pe Marna, ceea ce a
determinat ca pe Frontul de Vest să se instaleze o luptă de uzură, cu o linie de tranșee
care s-a schimbat rareori până în 1917. Pe Frontul de Est armata rusă a condus cu
succes campania împotriva austro-ungurilor, însă germanii au oprit-o în Prusia de Est în
bătăliile de la Tannenberg și Lacurile Mazurice. În noiembrie 1914, Imperiul Otoman s-a
alăturat Puterilor Centrale, deschizând fronturi în Caucaz, Mesopotamia și Peninsula
Sinai. În 1915, Italia s-a alăturat Puterilor Aliate, iar Bulgaria s-a alăturat Puterilor
Centrale. România s-a alăturat Puterilor Aliate în 1916. După ce au fost scufundate
șapte nave comerciale americane de către focurile trase de submarinele germane și
revelația că germanii încercau să obțină cooperarea Mexicului pentru a duce război
împotriva Statelor Unite, SUA au declarat război Germaniei la 6 aprilie 1917.
Guvernul țarist rus a fost înlăturat în martie 1917, odată cu Revoluția din Februarie,
iar Revoluția din Octombrie, urmată de o nouă înfrângere militară, i-a determinat pe ruși
să încheie pace cu Puterile Centrale prin Tratatul de la Brest-Litovsk, care le-a acordat
germanilor o victorie semnificativă. După ofensivele germane de primăvară de-a lungul
Frontului de Vest, în primăvara anului 1918, puterile aliate s-au adunat și au
condus Ofensiva de 100 de zile împotriva germanilor. La 4 noiembrie 1918, Imperiul
Austro-Ungar a acceptat Armistițiul de la Villa Giusti și Germania, care avea propriile
probleme cu revoluționarii, a fost de acord cu încheierea unui armistițiu la 11
noiembrie 1918, războiul încheindu-se cu victoria forțelor aliate.
Până la sfârșitul războiului sau imediat după aceea, Imperiul German, Imperiul Rus,
Imperiul Austro-Ungar și Imperiul Otoman au încetat să mai existe, iar monarhiile
acestora au fost abolite. Frontierele naționale au fost redesenate, cu restabilirea sau
crearea a nouă națiuni independente, iar coloniile germane și teritoriile otomane au fost
împărțite între puterile victorioase. În timpul Conferinței de la Paris din 1919, cele patru
mari puteri (Marea Britanie, Franța, Statele Unite și Italia) și-au impus termenii într-o
serie de tratate. Liga Națiunilor a fost creată cu scopul de a împiedica repetarea unui
astfel de conflict. Acest efort nu a reușit, iar depresiunea economică, naționalismul
reînnoit, statele succesoare slăbite și sentimentele de umilință (în special pentru
Germania) au contribuit în cele din urmă la declanșarea celui de-al Doilea Război
Mondial.[9]

Denumirea[modificare | modificare sursă]
Termenul „primul război mondial” a fost folosit pentru prima dată în septembrie 1914
de biologul și filosoful german Ernst Haeckel, care a susținut că „nu există nici o
îndoială că cursul și caracterul acestui război european de temut ... va deveni primul
război mondial în sensul deplin al cuvântului” citând un raport de serviciu în The
Indianapolis Star, la 20 septembrie 1914.[10] Înainte de Al Doilea Război Mondial, anii
1914-1918 au fost, în general, cunoscuți ca anii Marelui Război. Europenii
contemporani l-au caracterizat, de asemenea, ca fiind „ războiul care trebuia să pună
capăt războiului” sau „războiul pentru a pune capăt tuturor războaielor”, datorită
percepției lor asupra scării și devastării sale, atunci neegalate. După ce a început cel
de-al Doilea Război Mondial în 1939, termenul a devenit mai standard la istoricii
Imperiului Britanic, inclusiv la canadieni, utilizând mai des termenul „Primul Război
Mondial”.[11]
În octombrie 1914, revista canadiană Maclean a scris: „Unele războaie se autonumesc.
Acesta este Marele Război”. Cu toate acestea, istoricul John Holland Rose descria în
1911 războaiele din 1793-1815 împotriva Franței ca Marele Război. Această a fost
validată de cartea lui Gareth Glover din 2015, Waterloo în 100 fapte, în care afirmă:
„Această declarație de deschidere va provoca o serie de nedumeriri față de mulți care
au crescut cu numirea Marelui Război aplicat ferm la primul război mondial din 1914-
18. Dar pentru oricine trăia înainte de 1918, titlul Războiului cel Mare a fost aplicat
în Războaiele Napoleoniene în care Marea Britanie a luptat aproape continuu împotriva
Franței timp de 22 de ani între anii 1793-1815.”[12]
Anterior, au mai fost războaie franco-britanice majore precum: Războiul Succesiunii
Spaniole (1701-1714), Războiul de Succesiune Austriacă (1740-1748), Războiul de
Șapte Ani (1756-1763) și Războiul de Independență al Statelor Unite ale
Americii (1775-1783), petrecute pe fronturile a două-trei continente.
În Germania denumirea „Marele război” a fost folosit istoric pentru Războiul de treizeci
de ani din 1618-1648, cunoscut și sub numele de „Marele război german” sau „Marea
schismă”. Una dintre cele mai lungi și mai distrugătoare conflicte din istoria omenirii a
condus la opt milioane de decese cauzate de acțiuni militare, violență, foamete și
ciumă, majoritatea acestora fiind din statele germane din Sfântul Imperiu Roman. În
ceea ce privește pierderile și distrugerile proporționale din Germania, a fost depășită
doar între ianuarie și mai 1945; vizibilitatea sa de durată este parțial rezultatul pan-
germanismului din secolul al XIX-lea. Indiferent de terminologie, rămâne cea mai mare
traumă de război în memoria germană, așa cum s-a demonstrat în dezbaterile despre
convențiile de numire pentru centenarul din 1914-1918. [13]

Cauze[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Cauzele Primului Război Mondial.
Atentatul de la Sarajevo. Desen din presa vremii

În ziua de 28 iunie 1914 Franz Ferdinand, arhiducele Austriei și moștenitorul tronului

austro-ungar, a fost asasinat la Sarajevo de Gavrilo Princip, un student naționalist sârb-
bosniac. Acesta a făcut parte dintr-un grup de cincisprezece asasini, susținuți de Mâna
Neagră, o societate secretă fondată de naționaliști pro-sârbi, cu legături în
armata Serbiei. Asasinatul a amorsat tensiunea gravă, care deja exista în Europa.
Rebeliunile de la Sarajevo provocate de asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand au fost
instigate de minoritatea sârbă, care era nemulțumită de anexarea în 1908 a Bosniei și
Herțegovinei de către Imperiul Austro-Ungar, ca și de invadarea și ocuparea
violentă [14] a provinciei de către același imperiu, în 1878.
Deși acest asasinat a fost considerat ca detonatorul direct pentru Primul Război
Mondial, cauzele reale trebuie căutate în deceniile premergătoare, în rețeaua complexă
de alianțe și contrabalansări care s-au dezvoltat între diferitele puteri europene, în urma
înfrângerii Franței și a proclamării Imperiului federal german (Al II-lea Reich), sub
conducerea „cancelarului de fier”, Otto von Bismarck, în 1871.
Cauzele Primului Război Mondial constituie o problemă complicată din cauza
multitudinii factorilor implicați, între care: naționalismul, disputele anterioare nerezolvate,
precum lipsa surselor de materie primă și de piețe de desfacere pentru industria central-
europeană, sistemul de alianțe, guvernarea fragmentară, întârzieri și neînțelegeri în
comunicația diplomatică, cursa înarmărilor etc.
Cauze și responsabilități[modificare | modificare sursă]

Gavrilo Princip - asasinul lui Franz Ferdinand, cauza imediată a declanșării războiului.

Cauza principală a Primului Război Mondial a fost refuzul imperiilor de a acorda

populațiilor lor dreptul la auto-determinare.[15][16] Bosnia a fost anexată de către Imperiul
Austro-Ungar în 1908, în disprețul sentimentelor sau dorințelor populației, Austro-
Ungaria însăși fiind deja, la acel moment, un stat multi-etnic în care numeroase
minorități erau dominate de o clică de nemți și unguri. [17] La fel cum românii transilvăneni
aflați sub opresiunea austro-ungară priveau cu speranță de ajutor spre românii deja
liberi din regatul României, tot așa și sârbii din Bosnia și din restul Imperiului Austro-
Ungar priveau cu speranță spre frații lor din regatul independent al Serbiei. [18]
Monarhia habsburgică se baza mai mult pe forță împotriva popoarelor care trăiau în
interiorul statului multinațional austro-ungar, decât pe loialitatea acestor popoare, și la
începutul secolului al XX-lea această loialitate, în mod vădit, se dilua. [19] Popoarele
aflate în interiorul imperiilor multinaționale erau nemulțumite de frontierele existente la
acel moment, precum și de modul în care aceste frontiere erau menținute prin instituții
politico-statale conservatoare.[20] De altfel, unul dintre puținele câștiguri obținute în urma
Primului Război Mondial a fost chiar acest drept al popoarelor la autodeterminare. [21] În
epocă, observatorii avizați considerau că aristocrații care conduceau Imperiul Austro-
Ungar promovau politici expansioniste nebunești, care erau contra propriilor lor
interese: imperiul gemea deja sub greutatea propriilor contradicții și a frustrării
minorităților oprimate, în timp ce conducerea îngloba Bosnia-Herțegovina, o altă
provincie cu populație diversă religios și etnic.[22]
Există multe ipoteze care încearcă să explice cine, sau de ce, a fost vinovat pentru
începutul Primului Război Mondial. Primele explicații, prevalente în 1920–1930,
accentuau versiunea oficială, care, în conformitate cu Tratatul de la
Versailles și Tratatul de la Trianon, plasa întreaga responsabilitate asupra Germaniei și
aliaților săi. Versiunea oficială a fost o ipoteză bazată pe ideea că războiul a început
când Austro-Ungaria a invadat Serbia, susținută de Germania care a invadat, fără
provocare, Belgia și Luxemburg. În această viziune, ipoteza este că responsabilitatea
pentru război s-a creat prin agresiunea Germaniei și a Austro-Ungariei, în timp
ce Rusia, Franța și Marea Britanie au ripostat legitim acestei agresiuni. Această idee a
fost, ulterior, apărată de istorici ca Franz Fischer, Imanuel Geiss, Hans-Ulrich
Wehler, Wolfgang Mommsen și V.R. Berghahn. Cu timpul, alți analiști au luat în
considerație și factori suplimentari precum, de exemplu, rigiditatea planurilor militare
ruse și germane, dată fiind importanța concepției de a ataca primul și de a executa
planurile militare într-un ritm rapid).
Pe parcursul mai multor decenii, britanicii au fost obișnuiți cu războaie coloniale, unde
au triumfat rapid și ușor, iar din aceste considerente au întâmpinat Marele Război cu
entuziasm. Totuși, dificultățile întâlnite de Marea Britanie în războiul Zulu (1879) și în cel
de-al doilea război bur (1899-1902), au redus probabilitatea că britanicii au fost naivi în
privința potențialului unui război major. Faptul că nicio forță politică importantă nu s-a
opus războiului a însemnat că cei care nu erau de acord cu el nu aveau destulă putere
pentru a organiza o opoziție viabilă, cu toate că pe durata războiului au existat proteste
minore.
O altă cauză a războiului a fost dezvoltarea industriei de armament, care a dus la
formarea de alianțe cu substrat militarist. Un exemplu de militarism a fost construirea
vasului HMS Dreadnought, o navă de luptă revoluționară, care avea o superioritate
majoră față de navele anterioare, numite „pre-dreadnought”. Noul vas a mărit puterea
maritimă a Marii Britanii și a lansat o competiție acerbă în construcția vaselor între
Marea Britanie și Germania din cauza neoimperialismului. În general, națiunile care
făceau parte din Tripla Înțelegere (Antanta) se temeau de cele care aparțineau la Tripla
Alianță și vice versa.
Liderii civili ai puterilor europene se aflau în mijlocul mai multor valuri de
fervoare naționalistă, care a crescut, treptat, în Europa, pe parcursul deceniilor
anterioare. Această evoluție a redus opțiunile viabile ale politicienilor în iulie 1914.
Eforturile diplomatice intense, menite să medieze conflictul austro-sârb, deveniseră
irelevante, deoarece acțiunile agresive din partea Germaniei și a Rusiei[necesită  citare] nu
făceau altceva decât să sporească, treptat, gravitatea conflictului.
Capacitatea redusă a mijloacelor de comunicare folosite în 1914 a contribuit la
agravarea conflictului: toate națiunile utilizau încă telegraful și ambasadorii lor ca
principală metodă de comunicare, cauzând, astfel, întârzieri de ore sau chiar de zile
întregi.

1914: Primele bătălii[modificare | modificare sursă]

Mobilizare și chemarea la arme[modificare | modificare sursă]


 
