În ziua de 

28 iulie 1914, Austro-Ungaria, după o rivalitate ce durase ani întregi, a declarat război

Serbiei. Franța și Rusia s-au mobilizat imediat ca răspuns la mobilizarea austriacă. Părea că criza
va escalada și că înfruntarea era inevitabilă. Ultima săptămână din luna iulie a fost caracterizată de
un schimb continuu de telegrame între cancelariile din marile capitale europene. Diplomații europeni
și unii oameni politici încă mai credeau că criza se va rezolva. Gravitatea crizei era însă,
subevaluată. Astfel, Tisza, primul ministru al Ungariei (Transleithaniei), excludea riscul izbucnirii unui
război european.
La 1 august, Germania intră în scenă, declarând război Rusiei, după ce i-a cerut să pună capăt
mobilizării. Pentru a evita riscul susținerii unui război prelungit pe două fronturi simultan, strategia
germană prevedea ca, în caz de conflict cu Rusia, să distrugă preventiv armata franceză
după Planul Schlieffen, plan inițiat și pregătit de Alfred von Schlieffen în 1905. Printr-o manevră de
învăluire, armatele germane trebuiau să traverseze teritoriul Belgiei pentru a pătrunde pe teritoriul
francez dinspre nord și a ocupa rapid porturile de la Canalul Mânecii, Dunkerque și Le Havre,
obiectivul final fiind încercuirea Parisului. Operațiunea avea să dureze 42 de zile și să se încheia cu
o victorie, înainte ca Rusia să ducă la bun sfârșit mobilizarea trupelor acesteia și să declanșeze un
atac pe frontul estic.

Ordinul de Mobilizare Generala (Franta)

Afisul britanic de recrutare cu mesajul: Kitchener wants you!

La 2 august, trupele germane au ocupat Luxemburgul, în timp ce în Franța s-a emis ordinul de
mobilizare (solidară cu Rusia care, deja, mobilizase), iar în 3 august, Germania a declarat război
Franței. La 4 august, după ce i s-a refuzat cererea de liberă trecere a trupelor, Germania a invadat
Belgia. Violarea neutralității Belgiei a determinat Marea Britanie să intre în conflict.
Trupe britanice debarcând in Qingdao (China).

La 23 august, Japonia, motivată de competiția comercială germană din China, a declarat război
Germaniei. Pe 27 august, japonezii și britanicii au atacat portul german Qingdao din China, blocada
fiind încheiată în noiembrie, cu victoria Aliaților. La 1 noiembrie, Imperiul Otoman a intrat în război
alături de Puterile Centrale. Între timp, Italia a ales să fie neutră.
Inițial, era un război local dintre Austro-Ungaria și Serbia. Dar odată cu implicarea Franței, Marii
Britanii, Germaniei și Rusiei, războiul a căpătat o scară continentală. Era imposibil ca războiul să fie
limitat spațial. Războiul se propagase după ce mari puteri industriale cu creșteri demografice au
intrat în conflict.
Marile puteri europene se pregăteau de mult timp pentru un război european. Armatele aveau forțe
inegale. Germania considera de un secol că războiul trebuia cultivat ca o știință pentru profesioniști,
nu ca o simplă răfuială sau ocupație pentru aristocrați. Helmuth Johannes Ludwig von Moltke (1848-
1916) - nepotul celebrului mareșal Helmuth Karl Bernhard Graf von Moltke (1800-1891), un mare
strateg, care timp de 30 de ani fusese șeful Statului Major General al armatei prusace și obținuse
victorii categorice în războaiele purtate cu Danemarca (1864), Austria (1866) și Franța (1870-1871) -
a fost numit șef de Stat Major în 1906 și a aplicat, consecvent, planul creșterii eficienței aparatului
național de război, iar în 1914 a fost determinat să aplice planul Schlieffen. Tradiția militaristă
prusacă modelase structura socială a imperiului care dispunea de un număr mare de oameni apți
pentru serviciul militar. Cei mai buni dintre cei selectați erau instruiți printr-un antrenament
îndelungat. Statul Major German conta pe mijloace logistice superioare, pe spiritul de elită și pe
efective mari, Germania putând trimite 5 milioane de soldați pe front. Aliatul austro-ungar dispunea
de forțe mult inferioare.[23]
În tabăra Antantei, Franța și Marea Britanie dispuneau de tehnologie militară dezvoltată și de un
mare randament de producție, deși se înfruntau cu numeroase probleme. Franța era nevoită să
susțină unilateral războiul, fiind dezavantajată în privința efectivelor, reușind să mobilizeze 4
milioane de soldați. Marea Britanie deținea superioritatea navală. Contribuția ei inițială constă în
trimiterea pe continentul european a unui contingent de 100 000 de soldați din Forța Expediționară
Britanică. Imperiul Rus avea, la rândul său, probleme privind efectivele, iar mobilizarea, din cauza
distanțelor mari, se desfășura lent.

Cavaleria indiană din British Expeditionary Force

Răspunsul la chemarea la arme era pozitiv oriunde, nu doar în statele participante. Însuflețiți de
propagandă, voluntari din dominioanele coloniale (Australia, Canada, India, Algeria, Senegal și
Maroc) au răspuns chemării la arme din motive ca sentimentul datoriei și loialității față de țară, dar
erau atrași și de perspectiva unui salariu fix și spiritul de aventură.
În Marea Britanie, apelurile aveau un ecou mai puternic în rândurile claselor de mijloc înstărite, fiind
formate batalioanele „Pals”, ca Grimsby Chums, detașamente alcătuite din oameni care provin din
aceeași regiune sau comune, înrolându-se împreună, ca tovarăși, mulți dintre ei fiind muncitori din
aceeași breaslă, sau foști elevi ai unor colegii prestigioase.
Se credea că războiul va fi de scurtă durată și că soldații se vor întoarce în casele lor înainte de
Crăciun. În ambele tabere opuse se manifesta euforia colectivă care însoțea plecările spre front ale
trenurilor pline de soldați, hrăniți cu entuziasm, de mulțimile adunate în piețe și gări, care fluturau
steaguri și se îmbrățișau de rămas-bun, născându-se sentimente de fraternitate și solidaritate
menite să unească. Niciunii nu se așteptau că aveau să fie duși în trenuri precum „vitele la abator”,
așa cum, după încheierea războiului, aveau să susțină pacifiștii.
La toate puterile europene prevala consensul intern în fața inamicului, fiecare dintre ele considera că
are pretenții justificate, astfel: Germania, care avea pretenția supremației europene, lupta împotriva
autocrației ruse; în Franța domnea sentimentul de revanșă împotriva tradiționalului adversar
german, care îi luase teritoriile în războiul anterior; Rusia, pretindea că lupta să apere slavismul de
amenințarea germană și cea otomană; Marea Britanie considera că Germania, prin politica ei
expansionistă, devenea un rival periculos în competiția pentru supremația navală și industrială. [24]

Frontul de Vest[modificare | modificare sursă]

Violarea neutralității Belgiei de către Germania[modificare | modificare sursă]

 
 

 
 

Întrucât, la începutul conflictului, armatele germane invadatoare au întâmpinat o neașteptată

rezistență a micii armate belgiene a regelui Albert I, care a dat dovadă de o bună capacitate de
apărare, părea că războiul nu se desfășura conform planului Schlieffen. În această situație,
generalului german Ludendorff i-au trebuit 11 zile să cucerească orașul Liège și abia pe 20 august,
germanii au reușit să între în Bruxelles. Belgienii s-au retras ordonat pentru a se baricada în portul-
fortăreață Anvers, unde au rezistat eroic până în 9 octombrie 1914.
Pentru a înfrânge rezistență belgiană, germanii au adoptat tactică terorii, lăsând în urmă lor așezări
distruse și civili morți. Autoritățile belgiene locale au fost abolite, economia devastată, iar germanii
au rechiziționat fabricile, înfometând populația. Albert I nu și-a abandonat poporul și a rămas la
comanda armatei concentrate în sud-estul Belgiei, devenind un simbol al valorilor morale ale
Antantei.
În sectorul Mons și Charleroi, trupele franceze comandate de generalul Joffre și Corpul Expediționar
Britanic comandat de Sir John French (veteran din războiul cu burii), au contraatacat și au silit
trupele germane să se retragă spre sud. Armatele germane au pătruns în Franța. Nevoit să renunțe
la câteva divizii pentru a întări Frontul de Est, amenințat de mobilizarea rușilor, von Motke nu mai
avea forțele necesare să ducă la bun sfârșit planul Schlieffen. S-a renunțat la atacul direct asupra
capitalei franceze dinspre nord și est și s-a trecut la atacul prin învăluire dinspre sud și vest. [25]
Marna[modificare | modificare sursă]
 


Helmuth von Moltke

Joseph Joffre

Sir John French

Alexander von Kluck

Erich von Falkenhayn

Brigader din regimentul francez Chasseur d'Afrique.

Învățând lecția bătăliei frontierelor, Joffre a căutat să restabilească echilibrul, întărind flancul drept al
armatei. A regrupat unitățile militare luate din diferite sectoare ale frontului și a format o nouă armată
(a VI-a), condusă de generalul Maunoury, pe care a concentrat-o în zona Parisului, a cărei
garnizoană era alcătuită din localnici. La 1 septembrie, această armată reunea 11 divizii, având
misiunea de a ataca din flanc, atunci când condițiile vor fi favorabile, armata germană care înainta
prin marș .
La 3 septembrie, Joffre intenționa să continue retragerea, menținând, însă, la cele două extremități
ale frontului, Paris și Verdun, punctele de sprijin care îi vor putea permite reluarea ofensivei. A doua
zi a fost avertizat de situația precară a Armatei I germane al cărui flanc defensiv era insuficient,
ivindu-se, astfel, ocazia favorabilă pentru un contraatac francez. Joffre avea în vedere deplasarea
armatei lui Maunoury la sud de Marna, în timp ce Joseph Simon Gallieni, comandantul trupelor
concentrate în zona Parisului, printr-o contralovitură, urma să împingă atacul la nord de râu. Bătălia
avea să se desfășoare pe 6-7 septembrie. S-au luat măsuri ca în Armata a V-a, Lanrezac să fie
înlocuit de Franchet d’Espérey și corpul britanic avea să reia ofensiva. În seara zilei de 4
septembrie, la ora 22, s-a dat ordinul general de atacare a Armatei I germane. Între timp, Moltke,
înștiințat de concentrarea forțelor franceze în Lorena, a înțeles gravitatea pericolului care îl amenința
dinspre Paris. A lăsat armatele din centru să-și continue înaintarea și a ordonat celor două armate
din aripa dreaptă, comandate de Kluck și Bulow, să se îndrepte spre est. Frontul defensiv nu se
putea forma imediat, căci cea mai mare parte a diviziilor germane au traversat Marna, în timp ce
trupele lui Maunoury erau gata de atac la nord de râul Marna.
În momentul declanșării bătăliei, Moltke avea 75 de divizii, iar Joffre-79. În urma întăririlor provenite
din trupele de rezervă, infanteria Antantei era mai numeroasă decât cea germană. Antanta avea
toate avantajele. Dacă în Bătălia de la Charleroi, cele două armate germane de linie aveau 30 de
divizii în fața a 19 divizii franco-britanice, acum nu mai dispuneau decât de 20, pe când Antanta
avea 30 de divizii. Cele două armate germane au trimis patru divizii în fața Anversului, fortificație în
cadrul sistemului belgian, lăsând trei divizii în fața Maubeugeului pentru a-l asedia. La 26 august au
pus la dispoziția Marelui Cartier General alte patru divizii, care au fost trimise spre Prusia Orientală
să întărească forțele amplasate acolo pe 29 august. Armatele germane ar fi putut primi întăriri
scoase în cadrul unităților din Lorena. Moltke a ignorat deplasările de forțe efectuate de Joffre până
pe 4 septembrie și nu a luat nicio inițiativă în această privință. Fiind sigur pe el că înfrângerea
francezilor era certă, a slăbit aripa dreaptă, fără să anticipeze ceea ce va urma. În după-amiaza zilei
de 5 septembrie, a început marea bătălie pe înălțimile de la vest de Ourcq, unde armata lui
Maunoury a atacat flancul de apărare al armatei lui Kluck. Forțele franceze au atacat și s-au
amplasat în sector, folosind orice mijloc de transport, inclusiv taxiurile pariziene rechiziționate de
urgență pentru transferul trupelor de rezervă. Beneficiind de avantaj, Joffre a coordonat un atac
masiv. În 7 septembrie, britanicii și francezii s-au infiltrat în sectorul mai puțin aparat al frontului
german, la joncțiunea dintre Armata I cu Armata II, amenințând divizarea trupelor germane.

Taxi parizian

Pe 8 septembrie, Comandamentul german era sigur de succes, o breșă fiind deschisă în regiunea
Revigny, între Armata a IV-a și a III-a franceză. Dar a fost obturat prin înaintarea în linie a unui corp
de armată scos cu trei zile mai devreme de pe frontul din Lorena. În partea de vest a frontului,
armatele franceze și corpul britanic au reluat ofensivă. Situația pentru cele două armate germane din
flancul drept s-a înrăutățit. Kluck și-a readus diviziile de la nord de Marna pentru a para atacul lui
Maunoury, deschizând o largă breșă între armatele sale și cele ale lui Bulow. Linia Petit-Morin era
apărată de o cortină de cavalerie, ușor de atras într-o busculadă. Cei doi generali germani nu
ignorau pericolul, dar sperau că printr-o acțiune viguroasă a celor două extremități ale frontului de
luptă să obțină victoria înainte ca breșa să fie larg deschisă. Pe Ourcq, Kluck a încercat să învăluie
prin nord armata lui Maunoury. Bulow ducea tot greul pe aripa stângă, traversând mlaștinile de la
Saint-Gond și atacând diviziile lui Foch. Eforturile germanilor au fost zadarnice. În 8 septembrie, linia
Petit-Morin a fost străpunsă, Armata a VI-a franceză era gata să cedeze, fiind salvată de 6000 de
rezerviști, prin intermediul unei coloane de taxiuri rechiziționate în Paris.
Pe 9 septembrie, armata I germană risca să fie atacată din spate, iar armata a II-a, din flancul stâng.
Generalul Helmuth von Moltke a ordonat generalilor von Bulow și von Kluck să se retragă.
Înfrângerea suferită de flancul drept al armatei l-a obligat pe Moltke să înceteze ofensiva din Lorena
și să readucă în prima linie armatele din centru. Retragerea germană le-a permis armatelor Antantei
să traverseze Marna lent, acoperind însă doar 20 km în prima zi. Armata lui von Kluck a făcut
joncțiunea cu armata lui von Bulow pe valea râului Aisne. În timpul după-amiezii, britanicii au
traversat Marna pe la Fertes sous Jouanne, sprijiniți de Armatele franceze V și VI și, astfel, francezii
obțin victoria. La est de tabăra de la Mailly, pe frontul din Argonne, de la Meusa superioară până la
Grand-Couronne de Nancy, germanii atacau spre sud și de la est la vest linia frontului de la Moselle
și Meurthe pentru a încercui frontul francez de la Verdun.
La 10 septembrie, în urma contraofensivei, întregul front german a cedat. Francezii au suferit
pierderi de 250 000 de soldați. Pierderile britanice se ridicau la peste 12 700. Ordinul de urmărire
lansat de Joffre nu a putut fi, însă, executat, din cauză că infanteria și cavaleria franceză erau
epuizate, iar artileria nu avea muniție. Intrarea unei armate germane alcătuită din divizii din Lorena și
trupele disponibile în urma capitulării Maubeugeului au oprit urmărirea francezilor pe linia râului
Aisne. Comandanții șefi s-au grăbit să desfășoare frontul de luptă în direcția nord-vest și, apoi, spre
nord, efectuând o manevră de deplasare laterală a trupelor. Era o cursă spre mare. La sud de
Amiens, Joffre a amplasat o nouă armată, dar care a fost respinsă pe 25 septembrie pe Somme. A
lansat, între Arras și Bethne, noi forțe, dar fără succes. A pregătit o altă ofensivă în regiunea Lille, cu
diviziile belgiene care evacuau Anversul. Falkenhayn l-a înlocuit pe Moltke, reluând ofensiva pentru
a ajunge la porturile de pe țărmul mării, la Pas-de-Calais, al cărui control îi permitea să amenințe în
mod direct Anglia, împiedicând debarcarea de noi trupe britanice. A respins 5 corpuri de armată
formate din noi recruți și voluntari. În 18 octombrie, a ordonat atacarea frontului de pe Yser, unde
trupele belgiene s-au stabilit cu dificultate. Timp de trei săptămâni, Falkenhayn a lansat atacuri la
Dixmude, la Ypres și la Messines. Belgienii au deschis ecluzele de la Nieuport și au inundat Yser.
Tactica de învăluire era imposibilă. De la mare la frontieră elvețiană s-a stabilit un front continuu.
Operațiunea care trebuia să fie încheiată în șase săptămâni a durat câteva luni, astfel,
comandamentul german a trebuit să-și recunoască eșecul. La rezultat au contribuit decisiv și rușii.
Comandamentul rus a intrat cu una dintre armatele sale în Prusia orientală, în timp ce Moltke a fost
constrâns să retragă patru divizii din teatrul principal de operațiuni și să le trimită pe frontul estic.
Ofensiva rusă a facilitat victoria Antantei de pe Marna. Însă rușii au fost învinși la Tannenberg. Pe
bucla de pe Vistula, rușii, germanii și austriecii au lansat treptat manevre de învăluire, fără a obține
un avantaj. Chiar și așa, victoria obținută în Bătălia de pe Marna a arătat că germanii puteau fi
împiedicați de Antanta să obțină o victorie rapidă și decisivă. Dar era evident că războiul era pe
departe de a se încheia, germanii având destule forțe pentru a atacă. Sloganul soldaților britanici
„acasă înainte de Crăciun” a ajuns o glumă proastă, de umor negru.
Noua linie de apărare franceză s-a refăcut la sud de Marna, de-a lungul unui front de 260 km, fiind
susținută de o armată alcătuită din rămășițele decimate pe front. Rezistența belgiană a permis
redesfășurarea franceză pe frontul de-a lungul râului Meuse, iar guvernul francez s-a refugiat la
Bordeaux. Întrucât germanii erau epuizați, obiectivul principal al trupelor franceze era oprirea
înaintării forțelor inamice asupra Parisului, prin atacarea lor pe flancuri. Între 5-13 septembrie,
contraofensiva lansată de Joseph Galieni a avut succes, francezii aruncând în luptă toate resursele
pentru a-și salva capitala și, astfel, printr-o serie de contraatacuri au spart frontul german. Din
momentul înfrângerii de pe Marna, deși germanii au obținut o zona industrială bogată în materii
prime, frontul de vest a fost stabilizat pe linia de la Marea Nordului la Munții Vosgi. Se vor săpa
tranșee la câteva sute de metri unul de celălalt de-a lungul a două linii paralele, de la Ostende la
Noyon, la punctul fortificat de la Verdun, la Nancy, menținându-și pozițiile până în 1918.
Porturile de pe coasta atlantică au rămas sub control francez, care puteau fi, în continuare,
aprovizionați de Marea Britanie. Corpul Expediționar Britanic, redus la număr, s-a călit în luptă și,
astfel, diviziile britanice, bine antrenate și dotate cu artilerie, au obținut o victorie tactică la Neuve
Chapelle și Loos împotriva diviziilor germane. Însă, relațiile dintre comandamentul francez și cel
britanic erau proaste.[26]
Ypres[modificare | modificare sursă]

Bătălia de la Ypres.

Armistițiul de Crăciun.

Înainte de începerea iernii, germanii au încercat să reia ofensiva cu un atac la nord, în Bătălia
Flandrei, dar în luna noiembrie, operațiunea a încetat. Armata franceză a pierdut în prima lună
jumătate de milion de soldați. Corpul Expediționar Britanic, dislocat în Flandra, între 10-13 octombrie
1914, a înaintat pentru a-i încercui pe germani, aflați în deplasare după respingerea de pe Marna.
Dar după o săptămână, britanicii s-au retras, drumul fiindu-le barat de Armata VI germană a prințului
Ruprecht și orașul Ypres a devenit un punct-cheie al frontului occidental. Întrucât, dacă germanii ar fi
reușit să-l ocupe, ei ar fi putut tăia retragerea britanicilor către Canalul Mânecii.
În această situație, forțele Antantei au fost nevoite să mențină cu orice preț controlul asupra orașului.
Confruntarea a debutat la 17 octombrie, iar în 22 noiembrie, germanii au obținut un avantaj strategic,
ocupând regiuni industriale bogate din Franța și Belgia, dar planul de ocupare a orașului Ypres a
eșuat și Germania realiza că avea de înfruntat un război îndelungat și extenuant. Mii de tineri
studenți s-au înrolat, cu entuziasm, ca voluntari, fără instrucție militară adecvată, pentru a muri cu
miile pe câmpurile de lupta din Flandra. Bătălia de la Ypres a fost redenumită „uciderea pruncilor”. În
unele zone ale frontului, în ziua de Crăciun s-a stabilit un armistițiu în care soldații britanici, francezi
și germani au fraternizat, jucând fotbal, făcând schimb de chipiuri, decorații și țigări, făcând fotografii,
fiind un scurt moment de răgaz pe „pământul nimănui”. [27][28]
E21321321321