Primul Razboi Mondial

Groza Georgiana
 Cauze
1. Alianțe de apărare reciprocă
Țările din întreaga lume au încheiat întotdeauna acorduri de apărare reciprocă cu vecinii lor, tratate care i-ar putea trage în
luptă. Aceste tratate însemnau că, dacă o țară era atacată, țările aliate erau obligate să le apere. Înainte de începerea 
Primului Război Mondial , existau următoarele alianțe:
Rusia și Serbia
Germania și Austro-Ungaria
Franța și Rusia
Marea Britanie și Franța și Belgia
Japonia și Marea Britanie
Când Austro-Ungaria a declarat război Serbiei, Rusia s-a implicat pentru a apăra Serbia. Germania, văzând că Rusia se
mobilizează, a declarat război Rusiei. Franța a fost apoi atrasă împotriva Germaniei și Austro-Ungariei. Germania a atacat
Franța trecând prin Belgia, trăgând Marea Britanie în război. Apoi Japonia a intrat în război pentru a-și sprijini aliații
britanici. Mai târziu, Italia și Statele Unite vor intra de partea Aliaților (Marea Britanie, Franța, Rusia etc.)

2.
 Imperialism
Imperialismul
 este atunci când o țară își mărește puterea și bogăția prin aducerea de teritorii suplimentare sub controlul
lor, de obicei fără a le coloniza sau reloca. Înainte de Primul Război Mondial, mai multe țări europene făcuseră pretenții
imperialiste concurente în Africa și părți ale Asiei, făcându-le puncte de dispută. Din cauza materiilor prime pe care
aceste zone le puteau furniza, tensiunile în jurul țării care avea dreptul de a exploata aceste zone au fost mari. Concurența
crescândă și dorința pentru imperii mai mari au dus la o creștere a confruntărilor care au contribuit la împingerea lumii în
Primul Război Mondial.
 3. Militarism
 Odată cu intrarea lumii în secolul al XX-lea, începuse o cursă a înarmărilor, în primul rând pentru numărul navelor de război ale fiecărei
țări și dimensiunea tot mai mare a armatelor lor – țările au început să-și antreneze din ce în ce mai mulți tineri pentru a fi pregătiți pentru
luptă. 
Navele de război au crescut în dimensiune, număr de tunuri, viteză, metodă de propulsie și armură de calitate, începând din 1906 cu HMS
Dreadnought
 al Marii Britanii . Dreadnought  a fost în scurt timp depășit, deoarece Royal Navy și Kaiserliche Marine și-au extins rapid rândurile cu
nave de război din ce în ce mai moderne și mai puternice. 
 Până în 1914, Germania avea aproape 100 de nave de război și două milioane de soldați antrenați. Marea Britanie și Germania și-au
crescut foarte mult marinele în această perioadă de timp. Mai mult, în Germania și Rusia, în special, instituția militară a început să aibă o
influență mai mare asupra politicii publice. Această creștere a militarismului a contribuit la împingerea țărilor implicate în război.

 4. Naţionalism
 O mare parte din originea războiului s-a bazat pe dorința popoarelor slave din Bosnia și Herțegovina de a nu mai face parte din Austro-
Ungaria, ci în schimb să facă parte din Serbia. Această revoltă specific naționalistă și etnică a dus direct la 
asasinarea arhiducelui Ferdinand , care a fost evenimentul care a înclinat balanța spre război.
 Dar, în general, naționalismul în multe dintre țările din Europa a contribuit nu numai la începutul, ci și la extinderea războiului în Europa
și în Asia. Pe măsură ce fiecare țară a încercat să-și demonstreze dominația și puterea, războiul a devenit mai complicat și mai prelungit.

 5. Cauza imediată: asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand

 Cauza imediată a Primului Război Mondial care a făcut ca elementele menționate mai sus să intre în joc (alianțe, imperialism, militarism
și naționalism) a fost asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand  al Austro-Ungariei. În iunie 1914, o grupare teroristă sârbo-naționalistă
numită Mâna Neagră a trimis grupuri să-l asasineze pe Arhiduce. Prima lor încercare a eșuat când un șofer a evitat o grenadă aruncată în
mașina lor. Cu toate acestea, mai târziu în acea zi, un naționalist sârb pe nume Gavrilo Princip l-a împușcat pe arhiduce și pe soția sa în
timp ce aceștia se aflau cu mașina prin Saraievo, Bosnia, care făcea parte din Austro-Ungaria. Au murit din cauza rănilor.
 Asasinarea a fost un protest față de controlul acestei regiuni de către Austro-Ungaria: Serbia dorea să preia Bosnia și
Herțegovina. Asasinarea lui Ferdinand a făcut ca Austro-Ungaria să declare război Serbiei. Când Rusia a început să se mobilizeze pentru
a-și apăra alianța cu Serbia, Germania a declarat război Rusiei. Astfel a început extinderea războiului pentru a include toți cei implicați în
alianțele de apărare reciprocă.
1914 –primele batalii
În ziua de 28 iulie 1914, Austro-Ungaria, după o rivalitate ce durase ani întregi, a declarat război Serbiei. Franța și Rusia s-au mobilizat imediat ca răspuns la
mobilizarea austriacă. Părea că criza va escalada și că înfruntarea era inevitabilă. Ultima săptămână din luna iulie a fost caracterizată de un schimb continuu de
telegrame între cancelariile din marile capitale europene. Diplomații europeni și unii oameni politici încă mai credeau că criza se va rezolva. Gravitatea crizei era
însă, subevaluată. Astfel, Tisza, primul ministru al Ungariei (Transleithaniei), excludea riscul izbucnirii unui război european.

La 1 august, Germania intră în scenă, declarând război Rusiei, după ce i-a cerut să pună capăt mobilizării. Pentru a evita riscul susținerii unui război prelungit pe
două fronturi simultan, strategia germană prevedea ca, în caz de conflict cu Rusia, să distrugă preventiv armata franceză după Planul Schlieffen, plan inițiat și
pregătit de Alfred von Schlieffen în 1905. Printr-o manevră de învăluire, armatele germane trebuiau să traverseze teritoriul Belgiei pentru a pătrunde pe teritoriul
francez dinspre nord și a ocupa rapid porturile de la Canalul Mânecii, Dunkerque și Le Havre, obiectivul final fiind încercuirea Parisului. Operațiunea avea să
dureze 42 de zile și să se încheia cu o victorie, înainte ca Rusia să ducă la bun sfârșit mobilizarea trupelor acesteia și să declanșeze un atac pe frontul estic.
La 2 august, trupele germane au ocupat Luxemburgul, în timp ce în Franța s-a emis ordinul de mobilizare (solidară cu Rusia care, deja, mobilizase), iar în 
3 august, Germania a declarat război Franței. La 4 august, după ce i s-a refuzat cererea de liberă trecere a trupelor, Germania a invadat Belgia. Violarea
neutralității Belgiei a determinat Marea Britanie să intre în conflict.

Trupe britanice debarcând in Qingdao (China).

La 23 august, Japonia, motivată de competiția comercială germană din China, a declarat război Germaniei. Pe 27 august, japonezii și britanicii au atacat portul
german Qingdao din China, blocada fiind încheiată în noiembrie, cu victoria Aliaților. La 1 noiembrie, Imperiul Otoman a intrat în război alături de Puterile
Centrale. Între timp, Italia a ales să fie neutră.
Inițial, era un război local dintre Austro-Ungaria și Serbia. Dar odată cu implicarea Franței, Marii Britanii, Germaniei și Rusiei, războiul a căpătat o scară
continentală. Era imposibil ca războiul să fie limitat spațial. Războiul se propagase după ce mari puteri industriale cu creșteri demografice au intrat în conflict.

Marile puteri europene se pregăteau de mult timp pentru un război european. Armatele aveau forțe inegale. Germania considera de un secol că războiul trebuia
cultivat ca o știință pentru profesioniști, nu ca o simplă răfuială sau ocupație pentru aristocrați. Helmuth Johannes Ludwig von Moltke (1848-1916) - nepotul
celebrului mareșal Helmuth Karl Bernhard Graf von Moltke (1800-1891), un mare strateg, care timp de 30 de ani fusese șeful Statului Major General al armatei
prusace și obținuse victorii categorice în războaiele purtate cu Danemarca (1864), Austria (1866) și Franța (1870-1871) - a fost numit șef de Stat Major în 1906 și
a aplicat, consecvent, planul creșterii eficienței aparatului național de război, iar în 1914 a fost determinat să aplice planul Schlieffen. Tradiția militaristă prusacă
modelase structura socială a imperiului care dispunea de un număr mare de oameni apți pentru serviciul militar. Cei mai buni dintre cei selectați erau instruiți
printr-un antrenament îndelungat. Statul Major German conta pe mijloace logistice superioare, pe spiritul de elită și pe efective mari, Germania putând trimite 5
milioane de soldați pe front. Aliatul austro-ungar dispunea de forțe mult inferioare.
 1915- razboiul de pozitii
 Anul 1915 a fost anul în care nicio tabără nu a reușit să desfășoare ofensive decisive. Nu se mai efectuau atacuri și deplasare, ci se mențineau pozițiile.
 Războiul capătă o nouă formă. Planurile strategice au fost paralizate. Un stat care recurgea la organizarea unei poziții defensive și amplasarea unor obstacole, ca rețeaua de sârmă ghimpată,
putea face față unui inamic invadator, nevoit să se apere împotriva focurilor de mitraliere săpând tranșee și adăposturi. Crearea unui front defensiv continuu a devenit o preocupare
permanentă. Frontul era rapid dotat. Era constituit din două linii de poziții paralele, separate de un spațiu ce varia între 3–4  km, devenind „un pământ al nimănui”. Sistemul defensiv era
întărit prin puncte de rezistență ale căror apărători acționau trăgând cu mitraliere din flancuri asupra infanteriei inamice dacă își consolida o prima poziție. Ofensiva era din ce în ce mai
dificilă de efectuat. Pentru un asalt de succes, infanteria trebuia să facă o breșă sau să deschisă rețeaua se sârmă ghimpată pentru a-i asigura trecerea, atunci când armele inamice erau
neutralizate, sau când soldații, înghesuiți, nu aveau timpul necesar să-și părăsească adăpostul.
 Artileria a fost cea care efectua pregătirea atacului. Progresele fortificațiilor au supus adăposturile la proba obuzelor ușoare.Tirul artileriei de campanie nu era adaptat pentru distrugerea
rețelei de sârmă sau a tranșeelor. Erau necesare dezvoltarea artileriei grele și crearea unei artilerii de tranșee care să utilizeze dispozitive cu tir curbat. Armamentul infanteriei nu era adaptat
noilor condiții de lupta. Grenadă de mâna era o armă indispensabilă pentru atacarea inamicului adăpostit în tranșee, aflat la mică distanță.
 Aviația, care în 1914 nu avea decât misiuni de explorare și recunoaștere, trebuia să fotografieze pozițiile adverse, să contribuie la reglarea tirurilor artileriei, să survoleze spatele frontului
inamic, să ofere indicii privind pregătirea unei ofensive, să bombardeze depozitele de material și de muniții, convoaiele de aprovizionare și să apere trupele când făceau manevre de zi.
Pentru o operațiune ofensivă de succes, era necesar progresul militar și tehnologic. Astfel, pe durata războiului s-a desfășurat o largă cursa a înarmării. Se punea problema nu doar ruperii
frontului advers, ci și străpungerii poziției.
 Statele beligerante căutai să-și concentreze eforturile către sectoarele de front sau spre pozițiile care nu beneficiau de o organizare solidă. Înaltul Comandament german s-a decis să adopte
o atitudine defensivă după experiență avută la Yser-Războiul de Poziții îi permitea să mențină frontul cu forțe reduse.
 Pe frontul estic, organizarea pe poziții defensive nu era continuă în densitate sau în profunzime, nici în echipament. Pozițiile nu erau precum cele occidentale. Problema străpungerii era
ușor soluționată pe frontul estic. Înaltul Comandament francez nu putea să deschisă o breșă largă și adâncă în pozițiile germane. A privit însă spre noi teatre de războaie.
 În cadrul campaniei din 1915, germanii au plănuit ofensivă majoră contra Rusiei. La sfârșitului anului 1914, Falkenhayn a început expediera către frontul estic cu noi efective
disponibilizate de pe frontul vestic. Se confruntă deseori cu comandantul-șef austriac, feldmareșalul Franz Conrad von Hotzendorf care se opunea planurilor germane. Succesele minore ale
germanilor în regiunea Lacurilor Mazuriene corespundeau eșecului trupelor austro-ungare în Galiția, orașul Przemysl predându-se rușilor. Forțele Puterilor Centrale sufereau din cauza
dezacordului dintre Înaltul Comandament German și cel Austro-Ungar. În 1915, dispută se polarizase în jurul problemei perspectivei unei intervenții italiene. Falkenhayn dorea să evite
extinderea fronturilor și trebuia că Austro-Ungaria să se resemneze cu ideea cedării Treton și Trieste către Italia. Conrad, șeful de stat major austriac, s-a opus și a argumentat că pe baza
aceluiași raționament, Germania ar trebui să cedeze Alsacia și Lorena Franței. Falkenhayn a refuzat să mai trimită întăriri și și-a obligat aliatul austro-ungar să colaboreze în condiții
umilitoare.
 Germanii au decis ulterior să intervină în sprijinul Austro-Ungariei. În aprilie 1915, cu 30 de divizii, Comandamentul șef al armatelor germane , Hindenburg și Ludendorff, șeful cartierului
sau, sperau să obțină un succes semnificativ. În mai, Hindenburg și Ludendorff au lansat ofensivă asupra Poloniei, în sectorul Gorlice-Tarnow.
 Pe 2 mai 1915, pe un front de 80 km întindere, între Vistula și Carpați, a lansat primul atac. La 6 mai, pe întreg frontul, rușii s-au retras, scăpând de învăluire, restabilindu-se pe linia San-
Nistru. Până în toamna, frontul se stabilizează în est, iar 150 000 de ruși sunt uciși, și alți 1 milion sunt răniți sau sunt luați prizonieri. În iunie 1915, linia a fost cucerită de forțele Puterilor
Centrale care au ocupat Przemysl și Lumberg, în două luni, Galiția fiind eliberată de sub control rusesc.
 Pe 7 mai, submarinele germane scufundă transatlanticul britanic Lusitania în largul coastelor irlandeze, provocând moartea a 1198 de pasageri, dintre care 128 erau cetățeni americani.
Germania va fi aspru condamnată și se va produce o largă emoție în rândul opiniei publice americane care va juca un rol decisiv în intrarea SUA în război.
 1916- Infernul
Frontul de Vest

Verdun (1916)
În decembrie 1915, șeful de stat-major german, generalul Erich von Falkenhayn a decis să atace Verdunul, un oraș-garnizoană fortificat din Franța, amplasat pe
râul Meuse. Asaltul german a început pe 21 februarie 1916, cu o ofensivă dusă de 1 milion de soldați germani care au atacat un oraș apărat de 200 000 de
francezi. A doua zi, francezii s-au retras de pe primul aliniament de tranșee pe cel de-al doilea. Pe 24 februarie au ajuns la cel de-al treilea, la doar 8 km de oraș.
Generalul Petain a primit comanda sectorului Verdun. Fiecare soldat francez disponibil a fost transferat în secțiunea Frontului de Vest; 259 din cele 330 de
regimente de infanterie din armata franceză luptând la Verdun. Armata germană a fost oprită în februarie, și pe 6 martie a declanșat genocidul. Multe puncte
strategice franceze au căzut în mai-iunie, după un asediu îndelungat.
Germanii au continuat să atace Verdun în repetate rânduri pe timpul verii și toamnei 1916, dar au slăbit intensitatea asalturilor, fiind nevoiți să transfere trupe
pentru a apăra linia germană a frontului pe Somme. Francezii au efectuat un contraatac condus de generalul Charles Mangin, recapturând forturile pierdute în
noiembrie. Bătălia de la Verdun a fost cea mai îndelungată din acest război. S-a încheiat pe 18 decembrie. Armata franceză a pierdut 550 000 de soldați, iar
germanii-434 000 de soldați. Deși francezii au câștigat bătălia, ambele armate au fost slăbite și epuizate.

Somme (1916)
Declanșarea atacului german asupra orașului Verdun a determinat o escaladare a bătăliei de pe Somme care se transformase într-un atac diversionist al forței
expediționare britanice, în care generalul Haig avea contribuția principală. Haig și generalul Sir Henry Rawlinson au elaborat un plan de atac.
Strategia lui Haig era bombardarea timp de 8 zile și distrugerea cuiburilor de mitraliere germane, urmând ca Rawlinson și Armata IV să avanseze către Bapaume.
La nord de Rawlinson, generalul Allenby și Armata III urmau să pătrundă prin liniile germane Cavaleria aflată în așteptare; trebuia să traverseze prin breșa creată
de Allenby. La sud, generalul Fayolle urmă să înainteze către Combles cu Armata VI franceză. Planul părea să aibă potențial. Haig avea să bage în luptă 750 000
de soldați.
Bătălia de pe Somme a decurs prost pentru forțele Antantei. Bombardamentele preliminare au eșuat. Nu au distrus defensiva germană. Au fost inutile împotriva
sârmei ghimpate și ineficiente împotriva buncărelor de beton germane. Pe 1 iulie, trupele aliate au înaintat, însă a fost împiedicată de sârma ghimpată rămasă
acolo, iar germanii erau bine ascunși în poziții defensive. Forță expediționară britanică a pierdut 58 000 de soldați. Haig a continuat atacul în ciuda pierderilor. Pe
13 iulie, pe timp de noapte, britanicii au condus un atac spre breșa din linia frontului inamic, dar germanii au închis-o rapid. Pe 23 iulie, britanicii au mai obținut o
victorie minoră, capturând Pozieres, însă fără efecte. Haig s-a autoconvins că germanii erau epuizați și a ordonat lansarea mai multor atacuri, toate dovedindu-se a
fi costisitoare. Pe 15 septembrie, generalul Micheler s-a alăturat bătăliei în sud, cu 12 divizii, folosind tancuri pentru prima dată. Micheler a reușit să câștige
câțiva km. Haig a continuat declanșarea atacurilor până când vremea proastă de iarnă a pus capăt celei mai proaste bătălii concepute vreodată în epoca modernă.
Armata britanică a pierdut 420 000 de soldați, iar cea franceză-200 000. Armata germană a pierdut 500 000 de soldați. Frontul a fost mutat abia cu 12km.
 1917-Revoluția Rusă
Revoluția rusă a fost o serie de evenimente care au condus în februarie 1917 la răsturnarea spontană a 
regimului țarist din Rusia, și apoi, în luna octombrie a aceluiași an, la preluarea puterii de către bolșevici și
instalarea unui regim leninist („comunist”). Aceasta din urmă a condus la un război civil foarte violent , în care
bolșevicilor li se opunea Armata Albă (d) și o varietate de alți adversari (Mahnovșcina, Armata Verde etc.).
Conflictul a fost însoțit de o prăbușire a economiei ruse, care începuse în timpul războiului, și cu o  
foamete soldată cu deosebit de mulți morți (d): el s-a terminat cu victoria bolșevicilor, și cu comasarea, sub egida 
URSS, a majorității teritoriilor fostului imperiu. Revoluția din Rusia a dat naștere și comunismului în sensul
contemporan al termenului.
Favorizată foarte mult de Marele Război, Revoluția Rusă a fost un eveniment fondator și decisiv al „secolului al
XX-lea scurt”,[1][2] perioadă deschisă de izbucnirea conflictului european în 1914 și încheiată în 1991 cu 
căderea URSS. Obiect al simpatiei fiecărei părți și al unor imense speranțe („marea lumină de la Răsărit”, potrivit
lui Jules Romains, numită de François Furet (d) „șarmul universal al lui Octombrie”), sau invers, pentru alții, al
unor critici severe, sursă de frică și ură din cauza terorii roșii,[3] aceasta rămâne unul din evenimentele cele mai
studiate și discutate cu mai multă pasiune din istoria contemporană (d).
Înainte de 1917, Imperiul Rus avea un regim monarhic autocratic.
Abolirea iobăgiei de către țarul Alexandru al II-lea în 1861 a dezvăluit primele fisuri în vechiul sistem feudal.
Odată emancipați, iobagii au fost împinși spre orașe, unde erau transformați în forța de muncă a revoluției
industriale.
La începutul secolului al XX-lea, Rusia se confrunta cu o spectaculoasă explozie de industrializare, soldată cu o
creștere a orașelor și cu o mare fermentare culturală: vechea ordine socială a fost zguduită, agravând dificultățile
celor mai săraci. Industriile înfloreau, clasa muncitoare (d) era concentrată în principal în orașele mari. Cu toate
acestea, noua prosperitate a țării, finanțată prin împrumuturi enorme de pe Bursa din Paris, nu s-a tradus și prin
beneficii de care să se bucure populația.
Revoluția din februarie 1917

Înfrângerile succesive ale Rusiei în Primul Război Mondial au fost una din cauzele Revoluției din Februarie. La intrarea în război, toată
societatea a susținut această participare, cu excepția Partidului Social Democrat al Muncii (PSDMR), singura grupare social-democrată
din Europa, alături de Partidul Socialist Sârb, care a refuzat să voteze creditele pentru război, dar care anunța totuși că nu va încerca să
saboteze efortul de război. De la începutul conflictului pe Frontul de Est, după câteva succese inițiale, armata s-a confruntat cu pierderi
grele (mai ales în Prusia Orientală); uzinele nu erau suficient de productive, rețeaua feroviară era imperfectă, aprovizionarea cu arme și
alimente a armatei era jalnică. În rândul trupelor, pierderile umane au bătut toate recordurile (1.700.000 de morți și 5.950.000 de răniți),
și au izbucnit răzvrătirile(d), moralul soldaților ajunsese la un minim. Aceștia suportau din ce în ce mai greu incompetența ofițerilor lor
(se cunosc cazuri în care unele unități erau trimise în luptă cu gloanțe de calibru diferit față de cel al armelor), intimidările și pedepsele
corporale utilizate în armată.
Soldați ruși răniți în timpul Primului Război Mondial
Foametea era în plină expansiune și mărfurile s-au rărit. Economia Rusiei, care înainte de război cunoștea rata de creștere cea mai mare
din Europa,[12] a fost izolată de piața europeană. Camera inferioară a Parlamentului Rus (Duma), formată din partide politice liberale și 
progresiste, l-a avertizat pe țarul Nicolae al II-lea împotriva acestor amenințări pentru stabilitatea atât a Rusiei, cât și a regimului, și l-a
sfătuit să formeze un nou guvern constituțional. Dar țarul a ignorat opinia Dumei de Stat. Izolat într-un tren special pe front, el și-a
pierdut orice contact cu realitatea și cu direcția țării. Lipsa de popularitate a soției sale, de origine germană, a agravat discreditarea
regimului, fapt confirmat în decembrie 1916 de asasinarea(d) de către un tânăr nobil(d) a sfătuitorului ocult al țarinei, Rasputin.
Încă din 1915–1916, au proliferat diverse comitete ce luau în mâinile lor tot ceea ce statul deficitar nu-și mai asuma (aprovizionare,
îngrijire, comerț). Împreună cu cooperativele sau cu sindicatele(d), aceste comisii ajungeau să fie adevărate puteri paralele. Regimul nu
mai putea controla „țara reală”.[13]
Luna februarie 1917 a adunat toate caracteristicile pentru izbucnirea unei revolte populare: iarna grea, penuria de alimente, oboseala de
război. Totul a început atunci cu grevele spontane, de la începutul lunii februarie, ale muncitorilor din fabricile din capitala Petrograd
(noul nume pe care l-a luat orașul Sankt Petersburg după începutul conflictului). La 23 februarie/8 martie 1917,[14] care avea să devină 
Ziua Internațională a Femeii, femeile din Petrograd au demonstrat pentru a cere pâine. Acțiunea lor era susținută de forța de muncă din
industrie, care și-a găsit aici un motiv de a prelungi greva. Această primă zi, în ciuda câtorva confruntări cu forțele de ordine, nu a făcut
nicio victimă.
În următoarele zile, grevele s-au răspândit în întregul Petrograd și tensiunea a crescut
1918
. În 11 noiembrie 1918, la ora 05.00 s-a semnat actul de armistițiu și, astfel,
la ora 11.00 dimineața, războiul a luat sfârșit. Combatanții războiului au
fost Antanta și Puterile Centrale. Nici un conflict anterior nu a implicat un
număr atât de mare de militari și nu a implicat atâtea părți pe câmpul de
luptă. În final, acest război a devenit al doilea conflict pe lista celor mai
sângeroase conflicte notate de istorie (după Rebeliunea de la Taiping).
Douăzeci de ani mai târziu, însă, cel de-al Doilea Război Mondial 
va face și mai multe victime
Campania din Balcani a avut loc în timpul Primului Război Mondial (
28 iulie 1914 — 29 septembrie 1918); acțiunile de pe acest teatru de luptă s-
au desfășurat în Peninsula Balcanică, inclusiv România.
Pe fronturile din Balcani s-au confruntat forțele Antantei (sârbe, 
muntenegrene, elene, franceze, britanice, italiene, române — din 1916 — și 
ruse) cu cele ale Puterilor Centrale (austro-ungare, germane, otomane și 
bulgare).
Urmari ale primului razboi mondial
Luptele din Primul Război Mondial s-au încheiat la ora 11:00 a zilei de 11 noiembrie 1918, după
semnarea convenției de armistițiu.
Prin urmările sale, încheierea Primului Război Mondial a afectat profund ordinea politică, socială
și culturală a întregii lumi, chiar și a zonelor neimplicate direct în conflagrație. Au apărut noi state pe
harta politică a lumii, altele vechi au dispărut sau și-au modificat radical granițele, au fost înființate
organizații internaționale, iar noi idei politice și economice și-au câștigat locul în lume.

Blocada Germaniei

Deși fusese semnat un armistițiu, Aliații au menținut o blocadă navală împotriva Germaniei, blocadă
care fusese impusă încă din timpul războiului. Termenii armistițiului permiteau transporturile de
alimente pe cale maritimă către Germania. Aliații au pretins ca Germania să asigure vapoarele
necesare transportului. Guvernului german i s-a cerut să-și folosească rezervele de aur, după ce nu a
reușit să obțină un împrumut de la Statele Unite.[1] Unii istorici merg până acolo, încât afirmă că
proasta aprovizionare cu alimente cu mijloacele navale a fost una dintre principalele cauze ale
izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial. Există însă și acum voci care afirmă că tratamentul
aplicat de Aliați Germaniei trebuia să fie mai aspru.
Blocada maritimă nu a fost ridicată până în iunie 1919, când Tratatul de la Versailles fusese semnat de
majoritatea națiunilor participante la conflict.
„Gripa spaniolă
Un eveniment separat, dar legat de conflagrația mondială, a fost pandemia de gripă. O tulpină nouă de
gripă, originară din SUA, dar denumită în mod eronat ca "Gripa spaniolă", a fost adusă în mod accidental
în Europa de militarii americani. Boala s-a răspândit rapid pe tot continentul american și european, iar
până la urmă pe tot globul, infectând peste 500.000.000 de persoane din cca 2 miliarde de locuitori cât
avea atunci Terra. Unul din patru americani s-a îmbolnăvit de gripă. Numărul exact al morților nu este
cunoscut, dar este apreciat ca fiind între 20 și 100 de milioane de oameni în întreaga lume. În 2005,
conform unui studiu, „virusul din 1918 dezvoltat la păsări a fost similar cu «gripa aviară» care ne
amenință cu o nouă epidemie mondială”.
Consecințe geopolitice și economice

Revoluțiile
Poate cel mai important eveniment precipitat de lipsurile războiului a fost revoluția rusă din 1917. Un 
val de revoluții de orientare socialistă sau comunistă a apărut în mai multe țări europene începând din 
1917, cele mai importante fiind cele din Germania și Ungaria.
Ca rezultat al refuzului bolșevicilor de a ceda teritorii, forțele germane și austriece au atacat și învins
armatele rusești, obligând autoritățile de la Petrograd să accepte semnarea tratatului de la Brest-Litovsk
 din martie 1918. Tratatul prevedea ca Rusia să renunțe la toate pretențiile asupra Estoniei, Finlandei, 
Letoniei, Lituaniei, Poloniei (mai precis asupra așa-numitei Polonii a Congresului aflată sub control
rusesc), și asupra Ucrainei. Tratatul lăsa la latitudinea Germaniei și Austro-Ungariei "să determine viitorul
statut al acestor teritorii în înțelegere cu populațiile locale." Mai târziu, guvernul lui Lenin, a renunțat la
teritoriile poloneze ocupate ca urmare a ultima împărțiri a Poloniei, ceea ce a permis noului constituit stat
polonez să ceară restaurarea granițelor din 1772. Până în cele din urmă, tratatul a fost anulat, după ce
Germania a fost înfrântă în 1918, lăsând ca situația granițelor din răsăritul Europei să fie cea mai mare
problemă interbelică.
Rusia

Articole principale: Revoluția rusă din 1917 și Revoluția din Octombrie.
Rusia, care suferise deja mari pierderi umane și economice, a fost răvășită de un cumplit război civil, în cursul căruia se apreciază că au fost
uciși 15 milioane de oameni. În timpul revoluției ruse și a războiului civil care a urmat, mai multe națiuni neruse și-au cucerit independența,
unele numai pentru a o pierde în scurt timp. Republica Populară Ucraineană și Republica Populară Belarus au avut fost state efemere,
ocupate la scurtă vreme după proclamarea independenței de Rusia Bolșevică. Finlanda, după proclamarea independenței, a trecut prin 
războiul civil. A fost nevoie de două războaie cu Uniunea Sovietică (în 1939-1940 și 1941-1944) pentru ca Finlanda să-și asigure în mod
definitiv suveranitatea. Lituania, Letonia și Estonia și-au cucerit o independență care părea definitivă. În 1939, Uniunea Sovietică avea să
anexeze țările baltice, care nu aveau să-și recucerească independența decât după prăbușirea Uniunii Sovietice.
România, care cuprindea în 1916 teritoriile fostelor Principate Române Valahia și Moldova, s-a reîntregit prin unirea Basarabiei cu Țara în
martie 1918.
Armenia, Georgia și Azerbaidjanul au devenit state independente în regiunea Caucazului. În 1922, aceste republici au fost invadate de URSS
și au fost transformate în republici sovietice. Evenimente asemănătoare s-au petrecut și în Asia Centrală, unde toate statele nou proclamate au
fost ocupate și anexate de Uniunea Sovietică. Uniunea Sovietică, statul succesor al Imperiului Rus, a avut șansa ca Imperiul German să
piardă războiul, Tratatul de la Brest-Litovsk, care consfințea mari pierderi teritoriale și de populație pentru Rusia, fiind, astfel, anulat.

Imperiul Austro-Ungar

Odată cu schimbarea cursului războiului în defavoarea Puterilor Centrale, populația Imperiului Austro-Ungar și-au pierdut încrederea în aliați
și în victorie, și chiar mai înainte de semnarea armistițiului din noiembrie, naționalismul radical dusese la proclamarea mai multor 
declarații de independență (septembrie – octombrie 1918). Dacă, la început, Aliații au sperat să mențină Austro-Ungaria (eventual cu un
teritoriu redus) pentru contrabalansarea puterii Germaniei în Europa Centrală, interpretând cele 14 puncte proclamate de președintele
american Woodrow Wilson ca pe o invitație la federalizarea Austro-Ungariei, evenimentele care s-au precipitat au dus la dezintegrarea
imperiului și proclamarea unei serii de state independente (Cehoslovacia, Austria, Ungaria) și la o importantă creștere teritorială a altora (
Regatul României și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, viitoarea Iugoslavie).
Redesenarea frontierelor în Europa de Sud-Est a fost un proces complicat. Cum guvernul central austro-ungar a încetat să mai fie capabil să
controleze periferiile, respectivele regiuni s-au trezit fără nicio autoritate care să păstreze ordinea, numeroase grupuri încercând să pună mâna
pe putere. În aceeași vreme, în toate regiunile se manifestau lipsurile în aprovizionarea cu alimente, iar populația era demoralizată de
pierderile aduse de război. Diferite partide, mergând de la extrema stângă la cea dreaptă, au încercat să formeze guverne pe principii
naționale pentru unele dintre regiunile imperiului. Transilvania era socotită de românii din Regat ca un teritoriu care s-ar fi cuvenit să se
unească cu Țara, sentiment care era împărtășit de majoritatea populației din provincie. Astfel de evenimente au creat guverne de facto și au
pus în fața faptului împlinit pe diplomați, pe idealiști și pe cei mai pragmatici politicieni aliați.
.
 Imperiul Otoman
 Articol principal: Împărțirea Imperiului Otoman.
 Palestina și Transiordania au fost incorporate (sub diferite aranjamente legale și administrative) în Palestina sub Mandat Britanic pe 29 septembrie 1923.
 La sfârșitul războiului, Imperiul Otoman s-a prăbușit complet și a fost împărțit între puterile victorioase ale Antantei, după semnarea Tratatului de la Sèvres de pe 
10 august 1920. Prăbușirea imperiului a dus la crearea Orientului Mijlociu modern. Liga Națiunilor a oferit Franței mandate asupra Siriei și Libanului, iar Regatului Unit
 mandate asupra Irakului și Palestinei (formată din două regiuni autonome: Palestina și Transiordania). O parte a teritoriilor otomane din Peninsula Arabică au devenit
ceea ce sunt azi Arabia Saudită și Yemen. Italia și Grecia au primit, de asemnenea, părți importante din Anatolia. La sugestia lui Woodrow Wilson, 
Republica Democrată Armeană a fost extinsă spre sud-est în teritoriul Turciei din zilele noastre, ca despăgubire pentru genocidul armenilor. Kurzilor le-a fost promis un
teritoriu autonom.
 Până în cele din urmă, revoluționarii turci conduși de Mustafa Kemal Atatürk au respins prevederile cu privire la împărțirea Anatoliei și au respins trupele grecești și
armenești, cele italiene neajungând încă să ocupe teritoriile prevăzute în tratatul de pace. Atatürk a înăbușit tentativele din deceniul al treilea ale kurzilor de a-și proclama
independența. După ce revoluționarii turci au preluat ferm controlul asupra întregii Anatolii, Tratatul de la Sèvres a fost înlocuit de Tratatul de la Lausanne, care a pus
capăt în mod oficial tuturor ostilităților și a dus la crearea Republicii Turce moderne. Noul tratat recunoștea mandatele Națiunilor Unite din Orientul Mijlociu, cedarea de
teritorii otomane din Peninsula Arabică și suveranitatea britanică asupra Ciprului. De asemenea, acest tratat definitiva frontierele nord-estice ale Turciei cu Uniunea
Sovietică, așa cum fuseseră determinate prin Tratatul de la Kars. Tratatul de la Kars stabilea că bolșevicii cedau fostele provincii armenești și georgiene Kars, Iğdır, 
Ardahan și Artvin Turciei în schimbul Adjariei. Tratatul a fost semnat la Erevan pe 11 septembrie 1922, după ce restul Armeniei devenise parte a URSS-ului.

 Regatul Unit
 Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei, finanțând războiul, a ajuns să aibă probleme economice și sociale importante. Regatul s-a transformat din cel mai mare
investitor în străinătate în cel mai mare debitor internațional, cu rate ale împrumuturilor externe care reprezentau la un moment dat 40% din cheltuielile bugetare. Inflația
 a crescut de mai mult de două ori între 1914 și 1920, în timp ce valoarea lirei sterline [3] a scăzut cu 61,2%. Reparațiile de război germane plătite în natură sub formă
de cărbune au adus mari greutăți industriei locale, precipitând izbucnirea grevei generale din 1926.
 Investițiile particulare în străinătate erau solide, aproximativ 550 de milioane de lire. În timpul războiului se făcuseră investiții noi de 250 de milioane de lire. Pierderile
financiare nete erau de aproximativ 300 de milioane lire.[1] Pierderile materiale erau considerate "moderate": cea mai importantă fiind considerată scufundarea de către 
submarinele germane a 40% din flota de vase comerciale. Cele mai multe vapoare scufundate fuseseră înlocuite cu altele noi în timpul războiului și imediat după război.
[2]
 Istoricul militar Correlli Barnett a afirmat că "adevărul obiectiv este că Marele Război nu a produs în niciun fel distrugeri devastatoare Angliei", dar războiul "a
schilodit doar psihologic Anglia... ".[3]
 Printre schimbările mai puțin vizibile s-a numărat creșterea încrederii în propriile puteri a națiunilor din Commonwealth. Bătălii precum cel de la Gallipoli pentru 
Australia și Noua Zeelandă, și de la Vimy pentru Canada au avut ca rezultat creșterea mândriei naționale, dar și a împotrivirii la subordonarea față de britanici, ceea ce a
dus la creșterea în deceniile următoare a autonomiei diplomatice. Dominioanele care erau tradițional loiale, precum Newfoundland, au fost puternic deziluzionate de
aparenta indiferență a britanicilor față de soldații lor, ceea ce a dus în cazul Newfoundlandului la unirea cu vecinul Confederația Canadiană. Colonii precum India sau 
Nigeria au devenit din ce în ce mai conștiente de puterea lor și de fragilitatea crescută a metropolei.
 În Irlanda, întârzierile în rezolvarea problemei autonomiei provinciei, cauzate, în parte, de război, dar și de Răscoala de Paște din 1916 și de încercara eșuată de 
recrutare a irlandezilor, au crescut sprijinul pentru separatiștii radicali și au dus în mod indirect la izbucnirea războiului anglo-irlandez din 1919.