Războaiele Napoleoniene

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Războaiele napoleoniene reprezintă o serie de

războaie globale purtate în timpul domniei lui Războaiele napoleoniene
Napoleon Bonaparte în Franța (1799 – 1815). Într-o
oarecare măsură, aceste conflicte reprezintă o
continuare a războaielor declanșate de Revoluția
franceză din 1789, fiind continuate la rândul lor de cele
ale regimului celui de-al doilea Imperiu francez din
1852 - 1870. Aceste războaie au revoluționat armatele
europene, precum și tehnicile și sistemele militare și au
avut loc la o scară nemaiîntâlnită până în acel moment,
în special datorită aplicării sistemului mobilizării
generale. Puterea francezilor a crescut rapid, ei reușind
să cucerească cea mai mare parte a Europei.
Înfrângerea lor a fost la fel de rapidă, începând cu
1812, Imperiul napoleonian fiind în cele din urmă
învins definitiv, ceea ce a dus la restaurarea dinastiei
Bourbon în 1814.

Nu există un consens printre istorici privind momentul

în care s-au încheiat războaiele revoluționare franceze Sus: Bătălia de la Austerlitz
Jos: Bătălia de la Waterloo
și au început războaiele napoleoniene. Un astfel de
Informații generale
moment poate fi considerat data de 18 Brumar (7 Perioadă cca. 1803–1815
noiembrie) 1799, când Napoleon a preluat puterea. O Loc Europa, Oceanul
altă dată posibilă poate fi considerată aceea a izbucnirii Atlantic, Río de la Plata,
războiului cu Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei, Oceanul Indian, America
din 1803, care a urmat efemerei păci de la Amiens din de Nord
1802. Războaiele napoleoniene au luat sfârșit la 20 Rezultat Victoria coaliției,
noiembrie 1815, după înfrângerea lui Napoleon la Congresul de la Viena
Beligeranți
Waterloo și după semnarea celui de-al doilea tratat de la
Forțele coaliției: Imperiul Francez și
Paris. Perioada aproape continuă de război din 20 aliații
aprilie 1792 până la 20 noiembrie 1815 este denumită Marea Britanie
uneori Marele război francez.[1][2][3] (până în Primul Imperiu
1801)/Regatul Unit Francez
(din 1801) Danemarca-
[a] [f]
Cuprins Regatul Prusiei Norvegia
Imperiul Ducatul
Prima coaliție 1792 - 1797 Varșoviei [g]
Austriac[a]
A doua coaliție 1798 - 1801 Suedia[b] Regatul Olandei[h]
Imperiul Rus[c] Italia
Pacea de la Amiens și reluarea războiului
Regatul Regatul Etruriei[i]
franco-britanic
Portugaliei Regatul
A treia coaliție 1805 [d]
Spania
A patra coaliție 1806 - 1807 Regatul celor
A cincea coaliție 1809 Două Sicilii[e] Neapolelui[j]
Campania din Rusia (1812) Regatul Sardiniei Confederația
Electoratul de Rinului[k]:
A Șasea Coaliție 1812 - 1814 Hanovra
Războiul canonierelor, 1807 - 1814 Regatul Unit al Regatul Bavariei

A șaptea coaliție, 1815 Țărilor de Jos Regatul

Regaliștii francezi Saxoniei
Moștenirea militară a războaielor (1815) Regatul
napoleoniene Westfaliei
Efectele politice ale războaielor Regatul
Württembergului
Ultimii veterani
În ficțiune Statele Unite[l]
Referințe
Conducători
Bibliografie George III Napoleon I
Legături externe
George Prinț de Louis Alexandre
Vezi și Wales, Prinț Regent al Berthier
UK Joachim Murat
William Pitt Louis-Nicolas
Prima coaliție 1792 - 1797 Ducele de Davout
Wellington Jean Lannes†
Articole principale: Războiul Primei Horatio Nelson †
André Masséna
Coaliții și Războaiele revoluționare John Moore† Michel Ney
franceze. Francisc I Jean-de-Dieu
Arhiducele Carol Soult
Primele încercări de zdrobire a Primei Republici
Prințul von Armand Augustin
Franceze au fost făcute de Prima Coaliție între 1792 și
Schwarzenberg Louis de Caulaincourt
1797. Această coaliție a fost formată din:
Arhiducele Ioan Jean Baptiste
Imperiul Austriac Alexandru I Jules Bernadotte
Mihail Kutuzov Pierre-Charles
Regatul Sardiniei
Michael Andreas Villeneuve
Regatul Neapolelui
Barclay de Tolly Jean-Baptiste
Prusia Contele Bessières†
Spania Bennigsen Bon Adrien
Regatul Marii Britanii Piotr Bagration †
Jeannot de Moncey
Frederic Wilhelm Jean-Baptiste
Măsurile franceze, inclusiv mobilizarea generală (levée III Jourdan
en masse), reforma militară și războiul total, au Gebhard von Édouard Adolphe
contribuit la înfrângerea Primei coaliții. Campania Blücher Casimir Joseph
italiană a lui Napoleon Bonaparte din 1796 și 1797 a Ducele de Mortier
scos din război Regatul Sardiniei, (Armistițiul de la † Jean-Andoche
Brunswick
Cherasco, 26 aprilie 1796). Regatul Sardiniei, unul Junot
Prințul de
dintre membrii originari ai coaliției, a amenințat granița Claude Victor
franco-italiană timp de patru ani, până când Bonaparte Hohenlohe
Carol IV Jacques
și-a asumat comanda armatei franceze din Italia. Lui MacDonald
Napoleon i-a trebuit numai o lună pentru a-i învinge pe Ferdinand VII
Miguel de Álava Nicolas Charles
piemontezi și a-i forța pe austrieci să se retragă.
Maria I Oudinot
Ioan Prinț al Auguste Frédéric
Braziliei, Prinț Regent Louis Viesse de
Marmont
Francezii au învins forțele papale la Urbino în 1796, al Portugaliei Louis Gabriel
forțându-l pe Papa Pius al VI-lea să semneze un William Suchet
armistițiu pe 22 iunie 1796 și mai apoi un tratat Beresford Laurent de
provizoriu de pace. Contraofensivele succesive Miguel Pereira Gouvion Saint-Cyr
austriece din Italia au eșuat. Napoleon a luptat Forjaz Emmanuel de
împreună cu generalul Joubert în campania din 1796 Wilhelm, Prinț de Grouchy
precum și în bătălia de la Rivoli, însă cel din urmă și-a Orania Joseph I
pierdut viața în dezastruoasa bătălie de la Novi din Victor Emmanuel I Louis I
1799. Bonaparte a intrat învingător în Friuli. Războiul Ferdinand III Prințul
s-a terminat în momentul în care Napoleon i-a forțat pe Pius VII Poniatowski †
austrieci să accepte tratatul de la Campo Formio (17 Ferdinand IV Prințul Eugène
octombrie 1797). Regatul Unit a rămas singura forță Ludovic XVIII Felice Baciocchi
antifranceză care mai lupta în 1797.[4] Gustav IV Adolf Louis I
Carol XIII Joachim Murat
A doua coaliție 1798 - 1801 Carol Ioan, Prinț Jerome I
Regent al Suediei[m] Maximilian I
Articol principal: Războiul celei de-a Frederic Wilhelm, Frederic Augustus
Doua Coaliții. Duce de Brunswick- I
Wolfenbuttel† Frederic I
A Doua Coaliție (1798-1801) avea ca membri: Maximilian I Karl Philipp von
Joseph Wrede
Imperiul Rus Karl Philipp von Carol XIII
Marea Britanie Wrede Carol Ioan, Prinț
Imperiul Austriac Charles Alten Regent al Suediei
Frederic I Frederic VI
Imperiul Otoman
Frederic Wilhelm, Prințul Christian
Portugalia
Prinț de Nassau- August de
Regatul Neapolelui Weilburg Augustenburg
Statele Papale Andreas Hofer Fath Ali Shah
Alois von Reding Qajar
Guvernul francez, divizat și corupt în timpul Petar I Petrović- Abbas Mirza
Directoratului, a suferit din cauza proastei finanțări. Njegoš James Madison
Republica aproape că s-a prăbușit, iar, când Bonaparte Abbas Mirza
și-a asumat puterea în 1799, el a găsit numai 60.000 de Selim III
franci în vistieria națională.
Mahmud II
Implicarea Rusiei în război a marcat o schimbare Muhammad Ali
importantă față de războiul primei coaliții. Forțele Pasha
rușilor au luptat în Italia sub comanda unui comandat
Pierderi
recunoscut ca sălbatic, dar, în egală măsură, plin de 289 000 de ruși 1 000 000 - 1 800 000
succes pe plan militar, Alexandr Suvorov. 300 000 de austrieci de francezi și aliați
300 000 de spanioli (majoritatea germani și
Republica Franceză nu s-a bucurat de serviciile lui 300 000 de britanici polonezi)[n]
Lazare Carnot, ministru de război care condusese 200 000 de prusaci
Franța spre victorii prin intermediul reformelor Total: <1 500 000[n]
fundamentale din ultimul deceniu al secolului al XVIII-
a. Atât Austria cât și Prusia au devenit pentru scurt timp
lea. Mai mult, Bonaparte era implicat în campania din aliați ai Franței și au contribuit cu trupe la invazia
Egipt, care avea ca obiectiv amenințarea posesiunilor franceză a Rusiei din 1812.
britanice din India. Fără două dintre cele mai b. Formal, Suedia a declarat război Regatului Unit după
importante personalități militare ale țării, republica a ce a fost învinsă de Rusia în Războiul finlandez (1808-
1809).
suferit o serie de înfrângeri în fața inamicilor
c. Rusia a devenit un aliat al Franței ca urmare a
revitalizați, aduși în conflict de britanici și de banii lor. Tratatului de la Tilsit din 1807. Alianța s-a destrămat în
După o campanie prost concepută, în timpul căreia
francezii au pierdut aproximativ 40.000 de soldați ca
urmare a atacurilor britanice și otomane, Bonaparte a
reușit să se întoarcă din Egipt în Franța pe 23 august
1799. El a preluat controlul guvernului francez pe 9
noiembrie 1799 (lovitura de stat din 18 brumar),
răsturnând Directoratul cu ajutorul ideologului
Emmanuel Joseph Sieyès.
Napoléon traversând Alpii (Jacques-
Louis David)
Ofensiva austriacă pe Rin și în Italia a reprezentat o
amenințare la adresa Franței, dar trupele rusești s-au
retras de pe front, după ce Bonaparte l-a convins pe
țarul Pavel I să opteze pentru neutralitate (1801) ca
urmare a celei de-a doua bătălii de la Zürich. Napoleon
a reorganizat armata franceză și a creat o armată de
rezervă, care era menită sprijinirii oricăruia dintre
fronturile de pe Rin sau din Italia. Atacul francez i-a
luat pe austrieci prin surprindere. În acel moment,
armata franceză avea 300.000 de soldați angajați în
luptă cu forțele coaliției. În Italia, presiunea austriacă în Modifică date / text (https://ro.wikipedia.org/w/index.php?titl
creștere a schimbat situația în favoarea lor, astfel încât e=R%C4%83zboaiele_Napoleoniene&action=edit&section
Napoleon a trebuit să mobilizeze armata de rezervă.
1810, ceea ce a dus la invazia franceză a Rusiei din
1812. Între timp, aceasta a purtat războaie împotriva
Suediei (1808-1809) și Imperiului Otoman (1806-
1812), declarând în mod formal război Marii Britanii
(1807-1812).
d. Spania, aliat al Franței până la invazia franceză din
1808, a întors armele, luptând împotriva atacatorilor în
Războiul peninsular.
e. Sicilia a rămas în uniune personală cu Neapole, până
când al doilea a devenit o republică clientelară
franceză ca urmare a Bătăliei de la Campo Tenese din
1806.
f. Danemarca a rămas neutră până la Bătălia de la
Copenhaga (1807).
g. Napoleon a creat Ducatul Varșoviei în 1807. Legiunile
poloneze au servit în armata franceză și înainte de
întemeierea ducatului.
h. Imperiul Francez a anexat Regatul Olandei în 1810.
Trupe olandeze au luptat împotriva lui Napoleon în
timpul Celor o sută de zile în 1815.
i. Imperiul Francez a anexat Regatul Etruriei în 1807.
j. Regatul Neapolelui, aliat pentru scurt timp cu Austria în
1814, s-a aliat din nou cu Franța și a luptat împotriva
Austriei în Războiul neapolitan din 1815.
k. Șaisprezece dintre statele germane aliate Franței
(inclusiv Bavaria și Württemberg) au alcătuit
Confederația Rinului în iulie 1806 ca urmare a Bătăliei
de la Austerlitz (decembrie 1805). După bătăliile de la
Jena și Auerstaedt (octombrie 1806), alte state
germane care luptaseră înainte alături de aliații
antifrancezi, inclusiv Saxonia și Westfalia, s-au aliat de
asemenea cu Franța și au fost incluse în Confederație.
Saxonia a întors armele încă o dată în timpul Bătăliei
de la Leipzig, făcând ca și majoritatea celorlalte state
membre să-i urmeze exemplul și să declare război
Franței.
l. Statele Unite au fost în război cu Marea Britanie din
1812 până în 1815, luptele terminându-se conform
Tratatului de la Ghent.
m. A fost un comandant al Imperiului Francez, mareșalul
Jean-Baptiste Bernadotte, 1804-1810.
n. Vezi articolul despre pierderile omenești în războaiele
napoleoniene.
=0)

Rezistența esențială a lui Masséna la Genova a permis

operațiunile primului consul Bonaparte și desfășurarea
cu succes a bătăliei de la Marengo pe 14 iunie 1800, care s-ar fi încheiat cu victoria austriecilor, dacă nu ar fi
intervenit în luptă la timp generalii Desaix și Kellermann, reușind să răstoarne situația în favoarea francezilor.
Desaix a fost ucis în luptă, iar Napoleon l-a onorat pentru bravura arătată prin ridicarea de monumente și prin
gravarea numelui său pe fața Arcului de Triumf din Paris. Bătălia decisivă s-a dat pe frontul de pe Rin, când
armata franceză cu un efectiv de 130.000 de soldați a luptat cu cea austriacă, care număra 120.000 de oameni
în Bătălia de la Hohenlinden (3 decembrie). Austriecii au fost învinși, fiind nevoiți să nu se mai implice în
conflict pentru o vreme după semnarea tratatului de la Lunéville (februarie 1801).

Înfrângerea Austriei l-a lăsat pe Napoleon să se îngrijească doar de problema britanică. Regatul Unit a rămas
un factor important de influență a puterilor continentale, încurajând lupta lor antifranceză. Londra era
principalul sprijinitor financiar al coaliției, iar Bonaparte și-a dat seama că fără înfrângerea britanicilor sau fără
semnarea unui tratat de pace cu aceștia, nu ar fi putut să se bucure de
liniște. Britanicii aveau o armată terestră puțin numeroasă și reprezenta
o amenințare mică împotriva Franței, dar Royal Navy era o
amenințare continuă asupra transporturilor maritime franceze și a
coloniilor din Caraibe. În plus, britanicii aveau suficienți bani ca să
convingă marile puteri continentale să-și unească eforturile împotriva
Franței și, în ciuda numeroaselor înfrângeri, armata austriacă a rămas
un pericol permanent pentru Franța napoleoniană. Napoleon nu putea
invada direct Marea Britanie. Amiralul britanic Jervis a afirmat: "Eu
nu spun, domnilor, că francezii nu vor veni. Eu spun numai că ei nu
Napoleon conducându-și trupele
vor veni pe mare." Amiralul Horatio Nelson a învins flota franceză în
peste podul de la Arcole (noiembrie
Bătălia de pe Nil (1 august 1798), iar trupele terestre britanice au 1796). Bonaparte și-a câștigat
înfrânt rapid expediția franceză trimisă în Irlanda în sprijinul renumele pentru că a condus atacul
insurecției irlandeze (înainte de debarcare, corpul expediționar a din prima linie și pentru modul în
traversat o furtună care a dispersat flota; din cauza asta, jumătate din care a ridicata moralul trupelor sale.
armată s-a întors în Franța).[4]

Pacea de la Amiens și reluarea războiului franco-britanic

Tratatul de la Amiens (25 martie 1802) a dus la o pace temporară între Regatul Unit și Franța și a marcat
sfârșitul celei de-a Doua Coaliții. Tratatul era de la început greu de respectat, nu mulțumea nicio parte, și
ambele puteri semnatare au început să-l încalce curând. Pacea nu a durat mult: francezii s-au implicat în luptele
interne din Elveția (Stecklikrieg) și au ocupat mai multe orașe de coastă din Italia, în vreme ce Regatul Unit a
ocupat Malta.[5] Napoleon s-a folosit de scurtul răgaz dat de marina britanică pentru a restaura controlul
colonial în Antile. Expediția, care părea un succes la început, s-a terminat cu un dezastru, comandantul
francez, cumnatul lui Bonaparte, Charles Leclerc, murind de febra galbenă, întreaga forță expediționară fiind
decimată de boli și de atacurile feroce ale rebelilor.

Ostilitățile dintre Marea Britanie și Franța au reînceput pe 18 mai 1803 cu declarația de război a Angliei.
Țelurile aliaților s-au schimbat de-a lungul conflictului: nu numai că trebuiau să-l oprească pe Bonaparte, dar în
Franța trebuia restaurată monarhia.

Senatul francez (prin sénatus-consulte) a proclamat Imperiul Francez pe 18 mai 1804, validat ulterior printr-un
plebiscit. Napoleon s-a autoîncoronat împărat la Notre-Dame pe 2 decembrie.[6]

A treia coaliție 1805

Articol principal: Războiul celei de-a
Treia Coaliții.

Napoleon a plănuit o invazie a Insulelor Britanice[7][8][9]

și a masat 180.000 de soldați la Boulogne. Pentru a reuși
în tentativa sa de invazie, el avea nevoie să câștige
superioritatea navală, sau cel puțin să îndepărteze flota
britanică din Canalul Mânecii. Un plan complex de
atragere a britanicilor departe de Canalul Mânecii prin Bătălia de la Austerlitz din 2 decembrie 1805 –
amenințarea posesiunilor engleze din Indiile de Vest a victorie franceză împotriva armatelor ruso-
eșuat atunci când flota franco-spaniolă condusă de austriece.
amiralul Villeneuve nu a reușit să obțină o victorie în
timpul Bătăliei de la Capul Finisterre de pe 22 iulie 1805.
Royal Navy l-a blocat pe Villeneuve în Cádiz până când acesta s-a hotărât să plece spre Neapole pe 19
octombrie, dar Horatio Nelson a interceptat flota franceză și a învins-o în bătălia de la Trafalgar pe 21
octombrie. În această luptă, amiralul Nelson și-a pierdut viața, ucis fiind de un trăgător de elită, dar Napoleon
nu va mai avea ocazia să înfrunte flota britanică. Napoleon i-a trimis amiralului Villeneuve nouă planuri
diferite, dar acesta din urmă a continuat să ezite. În cele din urmă, Napoleon a abandonat planul de invadare a
insulelor Britanice și și-a întors atenția către inamicii de pe continent. Armata franceză a părăsit Boulogne și s-a
deplasat către granițele Austriei.

Seria conflictelor navale și coloniale, inclusiv un mic număr de acțiuni navale (așa cum a fost acțiunea din
1805) care a caracterizat perioada ce a dus la decizia lui Napoleon de a abandona invazia Marii Britanii, a dat
un semn clar în legătură cu noile caracteristici ale războiului. Conflictele din Caraibe, și în particular ocuparea
bazelor coloniale și insulelor de-a lungul întregului război, au avut un efect direct și imediat asupra încleștărilor
europene, iar bătăliile purtate pe mare la mii de kilometri depărtare au putut influența consecințele luptelor
europene. Conflictul napoleonian a ajuns la un punct în care istoricii pot să vorbească despre un război
mondial. Numai războiul de șapte ani a oferit un precedent pentru o luptă la o scară comparabilă.

În aprilie 1805, Regatul Unit și Rusia au semnat un tratat

prin care urmăreau îndepărtarea francezilor din Olanda și
Elveția.[10] Austria s-a alăturat alianței după anexarea
Genovei și proclamarea de către Napoleon a Regatului
Italiei pe 17 martie 1805.[11]

Austria a intrat în luptă prin invadarea Bavariei cu o

armată de aproximativ 70.000 de oameni condusă de
Karl Mack von Leiberich, iar armata franceză a părăsit
Boulogne la sfârșitul lunii iulie 1805 pentru a opri
înaintarea austriecilor. În timpul Campaniei de la Ulm din
25 septembrie – 20 octombrie, Napoleon a reușit să
Trafalgar, o victorie navală decisivă pentru Marea încercuiască armata lui Mack, forțându-l să se predea.
Britanie. După ce a înfrânt principala armată austriacă de la nord
de Alpi (o altă armată austriacă condusă de arhiducele
Carol de Austria nu a reușit să obțină un rezultat semnificativ în Italia în fața armatei franceze condusă de
André Masséna) Napoleon a ocupat Viena. La mare depărtare de bazele de aprovizionare, el a trebuit să facă
față unei armate ruso-austriece superioară din punct de vedere numeric, condusă în luptă de Mihail Kutuzov și
supervizată personal de țarul Alexandru I.

Pe 2 decembrie, Napoleon a zdrobit armata austriaco-rusă în bătălia de la Austerlitz, considerată de obicei cea
mai importantă victorie a sa. După Austerlitz, Austria a semnat tratatul de la Pressburg (26 decembrie 1805) și
a părăsit coaliția. Tratatul cerea austriecilor să cedeze Veneția Regatului Italian dominat de francezi și Tirolul
Bavariei.

După retragerea Austriei din coaliție s-a ajuns la un impas. Armata napoleoniană a avut o serie neîntreruptă de
victorii terestre, dar importanta armată rusă nu intrase încă în luptă cu întreaga ei forță.

A patra coaliție 1806 - 1807

Articol principal: Războiul celei de-a Patra Coaliții.

A Patra Coaliție (1806 - 1807) a fost formată din:

Prusia
Imperiul Rus
Saxonia
 Suedia
Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei.

Acesta a fost alcătuită după numai câteva luni de la colapsul celei de-a
Treia Coaliții. În iulie 1806, Napoleon a format Confederația Rinului
din mai multe state germane mici care existau în Rhineland și vestul
Germaniei. El a transformat mai multe state mici în câteva ducate și
regate, fapt ce făcea guvernarea Germaniei non-prusace mult mai
ușoară. Napoleon a ridicat conducătorii celor mai mari state
confederate, Saxonia și Bavaria, la rangul de regi.

În august 1806, regele Prusiei, Frederic Wilhelm al III-lea a luat

hotărârea să pornească la război independent de ajutorul altor mari
puteri. Rusia, aliatul Prusiei, își avea armatele departe de front în
momentul declarării războiului. În septembrie, Napoleon declanșase
atacul forțelor franceze de la est de Rin. Napoleon însuși a înfrânt
armatele prusace în bătălia de la Jena de pe 14 octombrie 1806, iar
mareșalul Davout a înfrânt altă armată prusacă în bătălia de la
Auerstädt în aceeași zi. Peste 160.000 de soldați francezi, numărul lor
crescând în timp, au atacat Prusia și au înaintat cu asemenea viteză
încât Napoleon a fost capabil să distrugă întreaga armată inamică. Napoléon Bonaparte, portret de
Prusia a avut pierderi de 25.000 de morți și 150.000 de prizonieri, Jacques Louis David, 1810
4.000 de piese de artilerie și peste 100.000 de muschete depozitate în
Berlin. Napoleon a intrat în Berlin pe 27 octombrie 1806 și a vizitat mormântul lui Frederic cel Mare. În fața
monumentului funerar, Napoleon le-a cerut generalilor săi să-și scoată pălăriile spunând: "Dacă ar fi fost în
viață, noi nu am fi aici azi." În total, lui Napoleon i-a luat numai 19 zile de la începutul atacului în Prusia până
la încheierea victorioasă a războiului, cucerirea Berlinului și anihilarea principalelor armate inamice la Jena și
Auerstädt. Prin comparație, Prusia a luptat trei ani în cadrul primei coaliții, fără să obțină vreun avantaj
important.

În Berlin, Napoleon a emis o serie de decrete care, pe 21 noiembrie 1806 au pus bazele Sistemului
Continental. Aceasta politică avea ca scop eliminarea amenințării britanice prin instituirea unei blocade
comerciale antiengleze în teritoriile controlate de francezi. Armata Regatului Unit era în continuare o
amenințare minoră pentru Franța – britanicii mențineau sub arme efective de doar 200.000 de sodați cel mult,
în vreme ce francezii au mobilizat până la 1.500.000 de soldați, plus armatele numeroșilor aliați și cele câteva
sute de mii de soldați ai gărzii naționale pe care Napoleon le putea pune pe picior de luptă în caz de nevoie.
Royal Navy era însă forța care dezorganiza comerțul maritim francez, atât prin amenințarea transporturilor
maritime franceze, cât și prin amenințarea posesiunilor ei coloniale. Marina britanică nu putea însă pune în
pericol în niciun fel comerțul continental al Franței și nu îi amenința în niciun fel teritoriul național. În plus,
nivelurile populației și al producției agricole ale Franței le depășeau cu mult pe cele corespunzătoare ale
Regatului Unit. În schimb, capacitatea industrială britanică era cea mai mare din Europa și supremația navală îi
permitea să-și consolideze poziția și puterea economică datorită comerțului. Toate acestea făceau ca Franța să
nu-și poată întări controlul asupra continentului pe timp de pace. Credința printre conducătorii francezi era că,
împiedicând comerțul britanic cu Europa, vor reuși să izoleze Regatul Unit. Sistemul Continental era conceput
să izoleze Regatul Unit, dar nu a reușit niciodată pe deplin așa ceva.

Următorul stadiu al războiului a dus la alungarea forțelor ruse din Polonia și crearea Ducatului Varșoviei.
Napoleon și-a întors atenția spre nord pentru a înfrunta resturile armatei ruse și pentru a cuceri capitala
temporară a Prusiei, Königsberg.[12] După bătălia de la Eylau (7 - 8 februarie), rușii au fost forțați să se retragă
mai spre nord. Napoleon a continuat urmărirea armatelor ruse și le-a învins în bătălia de la Friedland (14 iunie).
În urma înfrângerii, țarul Alexandru I a fost obligat să facă pace cu Napoleon, semnând tratatul de la Tilsit (7
iulie 1807). Până în septembrie, mareșalul Brune a definitivat ocupația Pomeraniei Suedeze, permițând totuși
retragerea armatei suedeze cu toate armele și munițiile aferente.

La Congresul de la Erfurt (septembrie – octombrie 1808), Napoleon și Alexandru au căzut de acord ca Rusia
să forțeze Suedia să se alăture Sistemului Continental. Așa s-a ajuns la declanșarea Războiului Finlandez din
1808-1809 și la fragmentarea Suediei în două părți separate de golful Botnic. Partea de răsărit a devenit Marele
Ducat al Finlandei sub control rusesc.

A cincea coaliție 1809

Articol principal: Războiul celei de-a Cincea
Coaliții.

A Cincea Coaliție (1809) a Regatului Unit și Imperiului Austriac

împotriva Franței s-a format în momentul când britanicii au intrat
în luptă împotriva lui Napoleon în războiul peninsular.

Din nou, Regatul Unit a rămas singur în luptă. Datorită existenței

Canalului Mânecii și din cauza faptului că armata britanică nu a
fost niciodată angajată în luptă cu cea franceză, Regatul Unit a
pus accent mai mult pe lupta maritimă decât pe cea terestră.
Activitatea militară britanică s-a limitat în special la lupta pe
mare. Datorită interesului arătat de guvernanți, Royal Navy s-a Predarea Madridului, 1808. Napoleon intră
în capitala Spaniei în timpul războiului
transformat într-o forță de temut, la fel de redutabilă în luptă ca
peninsular.
formidabila infanterie franceză. În timpul celei de-a Cincea
Coaliții, marina britanică a obținut victorii succesive în luptele din
coloniile franceze și o victorie majoră în bătălia de la Copenhaga de pe 2 septembrie 1807.

În ceea ce privește luptele terestre, a Cincea Coaliție a avut puține succese. Una dinte ele, Expediția Walcheren
din 1809, a implicat un dublu efort al armatei terestre și marinei de război britanice, care au încercat să
elibereze forțele austriece aflate sub uriașa presiune franceză. Expediția s-a încheiat cu un dezastru, după ce
infanteria britanică nu a reușit să-și atingă obiectivul, baza navală franceză de la Antwerp. Pentru cea mai mare
parte a anului 1809, operațiile militare britanice s-au limitat la atacuri rapide urmate de retrageri la fel de rapide.
Aceste atacuri erau executate de marina britanică, ce domina mările după anihilarea tuturor forțelor navale
importante ale Franței și aliaților ei și după blocarea vaselor rămase în porturile bine fortificate controlate de
francezi. Aceste atacuri rapide se asemănau cu loviturile de gherilă: erau menite să distrugă vasele de război
sau comerciale franceze blocate în porturi și să dezorganizeze aprovizionarea, comunicațiile și unitățile
inamicului staționate în zona de coastă. De cele mai multe ori, atunci când aliații britanicilor începeau acțiuni
militare la câteva zeci de kilometri de coastă, Royal Navy acționa la rândul ei, debarcând trupe și materiale
necesare luptei, ajutând forțele terestre cu atacuri de pe mare. Navele Royal Navy asigurau sprijinul de artilerie
în luptele terestre purtate în apropierea țărmurilor. Totuși, aceste operațiuni erau limitate de măiestria
comandanților și de egalitatea de efective a forțelor terestre. Astfel, luptătorii de gherilă spanioli
neexperimentați nu au reușit să se bucure de avantajele pe care le-ar fi avut în urma colaborării cu marina
britanică.

Conflictul a continuat și în sfera războiului economic, a Sistemului Continental împotriva blocadei navale
britanice a porturilor franceze. Din cauza neajunsurilor în aprovizionarea armatei și a lipsei de organizare în
teritoriile controlate de francezi, au apărut numeroase încălcări ale Sistemului Continental, în momentul în care
statele dominate de francezi s-au angajat în comerțul ilicit cu contrabandiștii englezi. Ambele părți aflate în
conflict au încercat să întărească măsurile blocadei: britanicii au intrat în război cu Statele Unite în 1812 –
1814, iar francezii s-au implicat în războiul peninsular (1808-1814).[13] Conflictul din Peninsula Iberică a
început atunci când Portugalia a continuat
comerțul cu Regatul Unit în pofida restricțiilor
impuse de francezi. Când Spania nu a mai
respectat embargoul, alianța cu Franța s-a rupt,
iar trupele franceze au luat treptat în stăpânire
teritoriul spaniol, ocupând în cele din urmă
Madridul. A urmat în scurtă vreme intervenția
britanică.

Austria a încercat să recucerească teritoriile

pierdute în Germania pe care le avusese mai
înainte de bătălia de la Austerlitz. Austriecii au
obținut inițial o serie de succese împotriva
armatei de mici dimensiuni a mareșalului
Berthier. Napoleon îi lăsase mareșalului doar
170.000 de soldați pentru apărarea întregii
Imperiul Francez în Europa în anul 1811.
frontiere de răsărit a Franței, față, de exemplu
situația din 1790, când 800.000 de soldați erau
destinați aceleiași misiuni, pe un front mult mai scurt.[14]

Napoleon a obținut un succes rapid în Spania, după ce a recucerit Madridul, i-a învins pe spanioli și i-a silit pe
englezii depășiți numeric să se retragă din Peninsula Iberică (bătălia de la Corunna, 16 ianuarie 1809). Atacul
austriac l-a împiedicat pe Napoleon să desăvârșească înfrângerea britanicilor, fiind obligat să se deplaseze spre
noul front, fără să se mai întoarcă vreodată în peninsulă. În absența împăratului și a celor mai buni mareșali ai
săi, situația francezilor s-a înrăutățit, în special după ce la comanda forțelor britanice a fost numit generalul Sir
Arthur Wellesley.

Austriecii au atacat Ducatul Varșoviei, dar au fost înfrânți în bătălia de la Raszyn 19 aprilie 1809. Armata
poloneză a ocupat și Galiția Occidentală după acest prim succes.

Napoleon și-a asumat comanda supremă pe frontul de est și și-a încurajat armatele în vederea contraatacului
împotriva austriecilor. După o campanie bine organizată și condusă, după câteva bătălii mai mici, care au avut
ca rezultat retragerea austriecilor din Bavaria, Napoleon a intrat în Austria. Încercarea sa grăbită de traversare a
Dunării a dus la marea bătălie de la Aspern-Essling (22 mai 1809) — prima înfrângere importantă a lui
Napoleon. Incapacitatea comandantului austriac, arhiducele Carol de Austria, de a-și fructifica victoria i-a
permis lui Napoleon să continue preparativele pentru asedierea Vienei (iulie). Împăratul a reușit să-i înfrângă
pe austrieci în bătălia de la Wagram din 5 – 6 iulie. (În timpul acestei bătălii, Napoleon l-a destituit pe
mareșalul Jean-Baptiste Bernadotte, în urma greșelilor strategice flagrante făcute de acesta. La scurtă vreme
după acest episod, cu acordul lui Napoleon, Bernadotte a acceptat oferta suedeză de a ocupa poziția rămasă
vacantă de prinț moștenitor. Mai târziu, el a participat în războaiele împotriva fostului său împărat.)

Războiul celei de-a Cincea Coaliții s-a terminat cu tratatul de la Schönbrunn (14 octombrie 1809). În răsărit,
numai rebelii din Tirol, conduși de Andreas Hofer, a continuat lupta cu armatele franco-bavareze până când au
fost înfrânți în noiembrie 1809, în vreme ce în vest războiul din Peninsula Iberică a continuat.

În 1810, Imperiul Francez a ajuns la cea mai mare întindere teritorială. Pe continent, britanicii și portughezii
mai acționau doar în sectorul Lisabonei, în spatele impenetrabilei linii Torres Vedras. Napoleon s-a căsătorit cu
Maria-Luisa, o arhiducesă austriacă, pentru a asigura o alianță mai stabilă cu Austria și de asemenea un
moștenitor, pe care prima sa soție, Josephine, nu reușise să i-l ofere. În afară de Imperiul Francez, Napoleon
controla Confederația Elvețiană, Confederația Rinului, Ducatul Varșoviei și Regatul Italiei. Teritoriile aliate
includeau: Regatul Spaniei (Joseph Bonaparte), Regatul Westfaliei (Jérôme Bonaparte), Regatul Neapolelui
(Joachim Murat, cumnatul lui Napoleon), Principatul Lucca și Piombino (Felix Bacciochi, cumnat al lui
Napoleon), și foștii inamici, Prusia și Austria.
Campania din Rusia (1812)
În 1812, Napoleon a invadat Rusia. El încerca să-l silească pe țarul Alexandru I să rămână în cadrul Sistemului
Continental și să renunțe la amenințarea unui atac împotriva Poloniei. Grande Armée condusă de francezi,
formată din 650.000 de soldați, a traversat râul Niemen pe 23 iunie 1812. În Rusia a fost proclamat Războiul
Patriotic, în vreme ce Napoleon proclama un al doilea război polonez, dar, împotriva așteptărilor polonezilor,
care asiguraseră aproximativ 100.000 de oameni pentru Marea Armată, împăratul a evitat să le facă orice
promisiune, sperând să poată negocia cu Rusia, cu Polonia ca monedă de schimb. Rusia a folosit tactica
pământului pârjolit, retrăgându-se din fața atacatorului. Francezii au pierdut foarte mulți oameni până să
ajungă la Moscova, din cauza foametei, căldurii excesive și contramarșurilor epuizante. Pe 7 septembrie a avut
loc bătălia de la Borodino, prima luptă în care rușii i-au înfruntat într-o bătălie deschisă pe francezi. În ciuda
unei victorii la limită, Napoleon i-a forțat pe ruși să se retragă, drumul spre Moscova rămânând deschis.[15] Pe
14 septembrie 1812, Marea Armată a cucerit Moscova, oraș abandonat de locuitori, fiind eliberați până și
prizonierii din închisorile orașului. Alexandru I a refuzat să capituleze și fără niciun semn clar al vreunei
victorii, Napoleon a fost nevoit să se retragă din Moscova, după ce orașul a fost mistuit de un incendiu
devastator, care i-a lăsat pe cuceritori fără nicio posibilitate de încartiruire. Incendierea a fost pusă la cale, după
cum se spune, de chiar guvernatorul orașului, contele Fiodor Rostopcin.[16] În acest moment a început
retragerea dezastruoasă a Marii Armate, care a pierdut 380.000 de oameni, în cea mai mare parte din cauza
foamei și frigului, alți aproximativ 100.000 de soldați fiind luați prizonieri.[17] În noiembrie, când armata
franceză traversa râul Berezina, numai 27.000 de oameni mai erau în rândurile a ceea ce fusese Marea Armată.
Napoleon și-a părăsit armata și s-a reîntors în grabă la Paris. Situația era la fel de gravă pentru ambii
combatanți, rușii pierzând la rândul lor aproximativ 400.000 de soldați, armata lor fiind la fel de sleită de lupte.
Rușii au avut avantajele liniilor de aprovizionare mai scurte și a faptului că reușeau să-și completeze efectivele
mult mai repede decât francezii.

A Șasea Coaliție 1812 - 1814

Articol principal: Războiul celei de-a Șasea Coaliții.

A Șasea Coaliție (1812 - 1814) a fost formată din:

Regatul Unit
Imperiul Rus
Prusia
Suedia
Imperiul Austriac
câteva state germane mici

Între timp, în războiul peninsular, supremația franceză în Spania a fost în cele din urmă spulberată după
victoria lui Arthur Wellesley împotriva lui Joseph Bonaparte în Bătălia de la Vittoria (21 iunie 1813). Francezii
au trebuit să se retragă din Spania.

Văzând șansa de a-l înfrânge pe Napoleon, Prusia a reintrat în război. Napoleon a declarat că este gata să
creeze o nouă armată, la fel de mare ca cea pe care o trimisese în Rusia și în scurtă vreme, forțele sale din est
au crescut de la 30.000 la 130.000 și, în final, la 400.000 de oameni. Napoleon a produs pierderi de 40.000 de
morți și răniți aliaților în bătăliile de la Lützen (2 mai) și Bautzen (20 - 21 mai 1813). Ambele bătălii au
implicat în luptă peste un sfert de milion de soldați.

Părțile beligerante au declarat un armistițiu pe 14 iunie 1813 (prelungit până pe 13 august), în timpul căruia
fiecare participant la conflict a încercat să se refacă după luptă. În timpul acesta, aliații au reușit să atragă
Austria în mod deschis împotriva Franței. Austriecii au trimis în sprijinul aliaților două armate cu un efectiv de
aproximativ 300.000 de soldați să se alăture trupelor care se concentrau în Germania. Aliații adunaseră o
armată de aproximativ 800.000 de oameni în primele linii, cu o rezervă de 350.000 de soldați în spatele
frontului.

Napoleon a reușit să crească efectivele trupelor imperiale la aproximativ 650.000 de soldați, din care un sfert
de milion sub comanda lui directă, 120.000 sub comanda lui Nicolas Charles Oudinot și 30.000 sub comanda
lui Louis Nicolas Davout. Confederația Rinului i-a furnizat lui Napoleon un ajutor format din resturile
armatelor lor, cu Saxonia și Bavaria ca principali contribuitori. În plus, în sud, Regatul Neapolelui al lui Murat
și cel al Italiei al lui Eugène de Beauharnais aveau o forță combinată de cam 100.000 de soldați. Din Spania
erau în retragere între 150.000 – 200.000 de francezi din fața spaniolilor și britanicilor. Pe toate fronturile,
aproximativ 900.000 de francezi se înfruntau cu un milion de soldați ai aliaților plus rezervele strategice care se
formau în Germania. Trebuie luat în considerare faptul că pe trupele germane care erau de partea lui Napoleon
nu se putea pune multă bază, ele fiind dispuse să dezerteze și să se alăture aliaților. Armatele napoleoniene erau
depășite numeric cu o proporție de doi la unu în Germania.

După încheierea armistițiului, Napoleon părea că

a recâștigat inițiativa strategică după bătălia de la
Dresda (august 1813), în timpul căreia a înfrânt o
armată aliată superioară din punct de vedere
numeric, producându-le aliaților pierderi foarte
mari, în timp ce francezii au avut pierderi
moderate. Totuși, incapacitatea mareșalilor
francezi de a relua rapid ofensiva l-a împiedicat
pe împărat să fructifice victoria obținută la
Dresda. La Leipzig în Saxonia (16 - 19
octombrie 1813), în timpul a ceea ce a fost
numită "Bătălia națiunilor", cei 191.000 de
francezi au trebuit să facă față a 300.000 de aliați,
Armata rusă intră în Paris în 1814.
Napoleon fiind înfrânt și nevoit să se retragă în
Franța. Au urmat o serie de lupte pe pământ
francez (bătălia de la Arcis-sur-Aube, de exemplu) în timpul cărora aliații foarte numeroși i-au forțat pe
francezi să se retragă neîncetat.

Napoleon a luptat în acest timp în Campania de șase zile, în timpul căreia a câștigat mai multe victorii în fața
aliaților care înaintau către Paris. De-a lungul întregii campanii el nu a reușit să strângă pe câmpul de luptă mai
mult de 70.000 de luptători împotriva celor aproximativ o jumătate de milion de soldați ai aliaților. Pe 9 martie
1814 a fost semnat Tratatul de la Chaumont, aliații căzând de acord să păstreze coaliția până la înfrângerea
definitivă a lui Napoleon.

Aceștia au intrat în Paris pe 30 martie 1814 ca urmare a defecțiunii lui Marmont, care a încheiat un acord
separat cu aliații și și-a predat trupele, pecetluind soarta capitalei, deși mareșalii Mortier și Moncey (la Porte de
Clichy) continuau să lupte. Napoleon era hotărât să continue lupta, de-a lungul campaniei el dând un decret
pentru mobilizarea a 900.000 de soldați, din care numai o mică parte a ajuns în rândurile armatei imperiale.
Împăratul, dându-și în cele din urmă seama de nerealismul schemelor sale, a realizat că situația este fără ieșire.
Napoleon a abdicat pe 6 aprilie. Acțiunile militare au mai continuat în Italia, Spania și Olanda în timpul
primăverii anului 1814.[18]

Învingătorii l-au exilat pe Napoleon pe insula Elba și au restaurat domnia Casei de Bourbon în persoana
regelui Ludovic al XVIII-lea. A urmat semnarea tratatului de la Paris (30 mai 1814) și deschiderea
Congresului de la Viena care urma să redeseneze harta Europei.[19]

Războiul canonierelor, 1807 - 1814

 Articol principal: Războiul canonierelor.

Danemarca-Norvegia s-a declarat la începutul conflictului neutră în războaiele napoleoniene, dar s-a angajat în
operațiuni comerciale prin care profita de pe urma conflictului și și-a format o flotă de război. După o primă
bătălie de intimidare în fața Copenhagăi, britanicii au capturat cea mai mare parte a flotei danezo-norvegiene în
timpul celei de-a doua bătălii de la Copenhaga (august-septembrie 1807). Acest fapt a pus capăt neutralității,
danezii atacând flota britanică din apele daneze și norvegiene cu mici canoniere, într-un război care poate fi
catalogat ca unul de gherilă navală. Acest război a luat sfârșit odată cu victoria britanică din bătălia de la
Lyngør din 1812, în timpul căreia au fost distruse ultimele nave daneze.[20][21]

A șaptea coaliție, 1815

Articol principal: Cele o sută de zile.

A Șaptea Coaliție (1815) i-a unit pe

următorii:

Regatul Unit,
Imperiul Rus,
Prusia,
Suedia,
Imperiul Austriac,
Olanda și o serie de mici state
germane
Bătălia de la Waterloo, de William Sadler
Aceasta a fost înființată pentru a lupta
împotriva Franței. Perioada este denumită și cele 100 de zile și a început după ce Napoleon a părăsit insula
Elba și a debarcat la Golfe Juan, lângă Antibes (1 martie 1815). În drumul către Paris, el a obținut sprijin
popular pe unde trecea, iar în capitală l-a detronat pe regele Ludovic. Aliații au strâns în grabă o armată cu care
să-l înfrunte pe Napoleon. Acesta din urmă a pus pe picior de luptă 280.000 de oameni, pe care i-a împărțit în
câteva armate. La cei 90.000 de militari care se aflau deja în serviciul activ, el a rechemat în armată peste un
sfert de milion de rezerviști și a dat un decret pentru o viitoare mobilizare a aproximativ 2,5 milioane de soldați
în nou refăcuta armată franceză. Napoleon trebuia să facă față atacului a cam 700.000 de soldați aliați, în
condițiile în care planurile acestora din urmă prevăzuseră mobilizarea în primele linii a un milion de militari, cu
200.000 de soldați în spatele frontului ca trupe de rezervă, logistică și unități auxiliare. Forțele aliate ar fi trebuit
să copleșească numeric armata franceză, care nu avea să ajungă la efectivul plănuit de 2,5 milioane de
soldați.[22]

Napoleon a luat 128.000 de soldați ai Armatei de Nord și a efectuat un atac preemptiv în Belgia. El a dorit să
atace forțele aliate înainte ca acestea să reușească să-și adune forțele, în speranța că îi va alunga pe britanici de
pe continent iar pe prusaci îi va determina să nu intre în război. Marșul executat de împărat i-a luat prin
surprindere pe inamicii săi.[23] El i-a forțat pe prusaci să accepte lupta la Ligny pe 16 iunie 1815 și i-a învins,
obligându-i să se retragă în dezordine. În aceeași zi, trupele conduse de mareșalul Michel Ney au oprit
înaintarea britanicilor conduși de Wellington (care încercau să-i ajute pe prusaci), în bătălia de la Quatre Bras.
Dar Ney nu a reușit să-și desăvârșească victoria, perimițându-i lui Wellington să se întărească. După retragerea
prusacilor, Wellington a fost forțat să se retragă la rândul lui. El s-a oprit pe o poziție defensivă pregătită în
prealabil pe pantele de lângă Mont St Jean, la câțiva kilometri sud de satul Waterloo. Napoleon a luat rezerva
Armatei Nordului, le-a adăugat forțelor pe care le comanda deja și celor comandate de Ney și a pornit în
urmărirea lui Wellington. În prealabil i-a ordonat mareșalului Grouchy să ia poziție în aripa dreaptă a Armatei
Nordului și să împiedice reorganizarea prusacilor. Grouchy nu a reușit să-și îndeplinească misiunea, deși el a
atacat și înfrânt ariergarda inamicului, grosul trupelor prusace reușind să se strecoare către Waterloo.
Declanșarea luptelor bătăliei de la Waterloo din dimineața
zilei de 18 iunie 1815 au fost întârziate cu câtva ore de
Napoleon, până când pământul s-a zvântat după ploaia
din noaptea precedentă. Până seara, armata franceză nu
reușise să-i scoată pe englezi din pozițiile de pe pantele
muntelui. Când prusacii au ajuns pe câmpul de luptă au
atacat flancul drept al francezilor în număr din ce în ce
mai mare, strategia lui Napoleon de a-i ține separați pe
aliați prăbușindu-se. Francezii s-a retras în dezordine de
pe câmpul de luptă din fața atacului combinat britanico-
prusac.

Comandând resturile armatei franceze, Grouchy a

organizat o retragere ordonată spre Paris, unde mareșalul
Davout avea 117.000 de soldați, gata să atace cei
116.000 de oameni ai lui Blücher și Wellington. Din
punct de vedere militar părea posibil ca francezii să-i
poată înfrânge pe Wellington și Blücher, dar Napoleon a
fost învins de schimbarea situației politice.
Harta campaniei de la Waterloo
La sosirea în Paris la trei zile după Waterloo, Napoleon
încă spera într-o rezistență națională concertată, dar
populația și Parlamentul nu mai doreau o asemenea luptă. Politicienii l-au forțat pe Napoleon să abdice a doua
oară pe 22 iunie 1815. În ciuda abdicării împăratului, luptele sporadice au continuat la granițele de est și în
suburbiile Parisului până la semnarea încetării focului pe 4 iulie. Pe 15 iulie, Napoleon s-a predat britanicilor la
Rochefort. Aliații l-au exilat pe Napoleon în îndepărtata insulă din Atlanticul de sud, Sfânta Elena, unde a
murit pe 5 mai 1821.[24]

Moștenirea militară a războaielor napoleoniene

Articol principal: Războiul în epoca napoleoniană.

Războaiele napoleoniene au avut de asemenea un impact extrem de important. Până la Napoleon, statele
europene foloseau armate relativ mici, cu numeroși mercenari, care luptau uneori împotriva țărilor de origine.
Până la urmă, teoreticienii militari din secolul al XVII-lea au început să aprecieze potențialul războiului
întregului popor, al națiunii sub arme.

Napoleon a fost, la rândul lui, un inovator prin folosirea mobilității subunităților militare pentru depășirea
dezavantajului numeric, așa cum a demonstrat, în mod strălucit, în victoria din bătălia de la Austerlitz asupra
forțelor austro-ruse (1805). Armata franceză a reconsiderat rolul artileriei, formând unități independente,
mobile, spre deosebire de tradiția de până atunci a pieselor de artilerie fixe care sprijineau atacul. Napoleon a
standardizat dimensiunile proiectilelor de artilerie pentru a ușura sarcina aprovizionării și pentru a asigura
compatibilitatea pieselor de artilerie.

Franța, a patra țară după numărul populației la sfârșitul secolului al XVIII-lea, (27 de milioane, față de cele 12
milioane ale Regatului Unit sau cele 35 – 40 milioane ale Imperiului Rus), părea cea mai avantajată de politica
mobilizării generale.

Nu toate meritele inovațiilor din această perioadă sunt ale lui Napoleon. Lazare Carnot a contribuit din plin la
reorganizarea armatelor franceze (1793 – 1794), o perioadă în care eșecurile de până atunci ale francezilor au
încetat, iar armata republicană era învingătoare pe toate fronturile.
Efectivele armatelor implicate în conflict prezintă un
indicator foarte clar al schimbărilor produse în modul de
purtare a războaielor. În timpul celui mai mare război
european prerevoluționar, războiul de șapte ani din 1756
- 1763, puține armate numărau mai mult de 200.000 de
oameni. Prin comparație, armata franceză avea un efectiv
de 1,5 milioane de soldați la sfârșitul secolului al XVII-
lea. În total, aproximativ 2,8 milioane de francezi au
luptat ca infanteriști și 150.000 au luptat în marină, ceea
Austerlitz
ce ne dă un total de aproximativ 3 milioane de
combatanți.

Regatul Unit avea sub arme 747.670 de soldați tereștri între 1792 și 1815. În plus, în marină se mai aflau
înrolați cam 250.000 de oameni. În septembrie 1812, Rusia avea în forțele terestre cam 904.000 de oameni, iar
între 1799 și 1815 2,1 milioane de oameni erau în armata rusă, față de un efectiv de 400.000 de soldați din
perioada 1792-1799. Între 1792-1815, în marina rusă au fost încadrați cam 200.000 de marinari. Austria a
reușit să mobilizeze cam 576.000 de oameni, fără să dispună de marină. În afară de Regatul Unit, Austria s-a
dovedit cel mai important inamic al francezilor, cel care a reușit de-a lungul timpului să mobilizeze cam un
milion de oameni în lupta cu aceștia. Prusia nu a avut niciodată sub arme mai mult de 320.000 de oameni la un
moment dat. Spania nu a reușit să mobilizeze decât cel mult 300.000 de oameni, dar la aceștia trebuie adăugați
luptătorii de gherilă. Numai Statele Unite (286.730 de combatanți), Imperiul Maratha, Imperiul Otoman,
Regatul Italiei, Regatul Neapolelui și Ducatul Varșoviei aveau mai mult de 100.000 de soldați sub arme. Chiar
și națiunile mai mici aveau armate care rivalizau cu cele ale marilor puteri. Mai trebuie spus că numărul maxim
de soldați aflați sub arme nu era același cu cel care era gata de luptă la un moment dat, din cauza dezertorilor,
fraudelor ofițerilor care declarau un număr inexistent de oameni pentru a le lua soldele, morților, iar, în unele
țări, din cauza exagerărilor factorilor de decizie militară care declarau un număr inexistent de soldați. În ciuda
tuturor acestor elemente, trebuie remarcat că forțele armate au devenit din ce în ce mai numeroase.

În fazele inițiale ale revoluției industriale, relația dintre creșterea numărului de soldați și realizările tehnice a fost
evidentă, de vreme ce era mult mai ușor să înarmezi un număr crescut de soldați. Regatul Unit a fost în această
perioadă cel mai mare producător de armament (iar în cazul anumitor arme, singurul), asigurând
aprovizionarea cu cele mai multe arme ale puterilor aliate de-a lungul conflictelor. În schimb, Regatul Unit
folosea doar o mică parte a producției de arme pentru dotarea propriei armate. Franța a fost al doilea
producător de armament, echipându-și propriile forțe armate ca și cele ale Confederației Rinului și a altor aliați.

O altă invenție a afectat modul de purtare războiului: sistemul de semafoare pentru comunicații, care au permis
ministrului de război, Carnot, să ia legătura cu forțele franceze de la frontieră de-a lungul ultimului deceniu al
secolului al XVII-lea. Francezii au continuat să folosească acest sistem de-a lungul războaielor napoleoniene.
În plus, a început supravegherea aeriană cu ajutorul balonului cu aer cald, prima oară pentru observarea
pozițiilor aliate înainte de bătălia de la Fleurus, de pe 26 iunie 1794. De asemenea, în timpul războaielor
napoleoniene s-au făcut progrese importante în tehnica artileristică și rachetistică.

Efectele politice ale războaielor

Războaiele napoleoniene au adus numeroase schimbări în Europa. Deși Napoleon a reușit să-și impună
dominația asupra celei mai mari părți a Europei Occidentale (lucru care nu se mai întâmplase de pe vremea
Imperiului Roman), starea de război continuu de aproape două decenii dintre Franța, pe de o parte, și o alianță
a altor câteva puteri europene, pe de alta, și-a pus amprenta asupra Franței. La sfârșitul seriei bătăliilor
napoleoniene, ea nu mai deținea rolul conducător ca putere dominantă pe continent, așa cum îl avusese încă de
pe vremea lui Ludovic al XVI-lea.
În cele mai multe țări europene, adoptarea ideilor Revoluției franceze (democrație, egalitate în fața legii,
abolirea privilegiilor, etc.) au rămas ca moștenire generațiilor următoare. Monarhilor europeni le-a fost foarte
greu să restaureze starea de lucruri prerevoluționară (monarhie absolută), și au fost obligați să păstreze anumite
reforme făcute în perioada domniei napoleoniene. Moștenirea instituțională napoleoniană a rămas vie până în
zilele noastre, în multe țări europene sistemul legal purtând amprenta de neșters a Codului napoleonian.

Admirată pentru cultura sa în secolul al XVIII-lea, Franța devenise după Revoluție un model politic. Europa a
aderat la înaltele principii ale libertății, egalității, fraternității, dar popoarele ei au trăit curând dezamăgirea
ocupației napoleoniene. Ca răspuns la dominația franceză, apare o mișcare nouă cu o putere în continuă
creștere: naționalismul. Acesta va modela cursul istoriei europene postnapoleoniene. Din această perioadă
datează începutul unor națiuni și state și sfârșitul altora. Harta europeană a fost redesenată în secolul care a
urmat epocii napoleoniene, proces care nu s-a mai bazat pe fiefurile aristocratice, ci pe bazele culturii umane,
originilor naționale și ideologiei naționaliste.

Primele reacții au apărut în Spania, unde poporul s-a revoltat în mai 1808, mobilizându-se într-un război de
gherilă împotriva ocupantului. Dominația bonapartistă a Europei a pus bazele statelor naționale Germania și
Italia, prin începerea procesului de consolidare a orașelor-state, regatelor și principatelor.

Începând cu anul 1809, au avut loc mișcări patriotice într-o serie de state germane, Prusia pregătindu-și
renașterea în jurul ideii de unitate națională. La rândul lor, italienii au dorit și ei, după modelul francez, să
devină o națiune unită și independentă.

Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei a ajuns să fie una dintre cele mai puternice țări de pe glob. Marina
Regală Britanică a cucerit superioritatea absolută pe oceanele lumii, iar economia industrială britanică a
transformat țara în cea mai puternică națiune comercială mondială.

De asemenea, în această perioadă a apărut conceptul nou al spațiului european comun. Napoleon a menționat,
în mai multe ocazii, că intenționează să creeze un singur stat european, și, deși, înfrângerea sa a întârziat
momentul unificării continentului cu aproape un secol și jumătate, ideea a reapărut după Al Doilea Război
Mondial.

Ideile Revoluției franceze au impulsionat procesul de afirmare a națiunii române. Construirea de societăți
iacobine a dus la afirmarea Școlii Ardelene și, mai târziu, la declanșarea primei mișcări revoluționare românești
conduse de Tudor Vladimirescu.

Ultimii veterani
Geert Adriaans Boomgaard (1788-1899) a fost ultimul veteran rămas în viață. A luptat pentru
Franța în Regimentul 33 Ușor.[25]
Loius Victor Baillot (1793-1898) de asemenea din Franța, a fost ultimul veteran al Bătăliei de
la Waterloo. A participat și la asediul orașului Hamburg.
Pedro Martinez (1789-1898) a fost ultimul veteran al Bătăliei de la Trafalgar. A servit în marina
spaniolă pe nava San Juan Nepomuceno.[25]
Josephine Mazurkewicz (1784-1896) a fost ultima femeie veterană. A fost asistentă de chirurg
în armata lui Napoleon, iar mai târziu a participat în Războiul Crimeii.
Soldat Morris Shea (1795-1892) din Regimentul 73 de Infanterie a fost ultimul veteran
britanic.[26]
Sir Provo Wallis (1791-1892) a fost ultimul ofițer al Marinei Regale. A servit pe nava HMS
Shannon în timpul Războiului din 1812.

În ficțiune
 Romanul epic al lui Lev Tolstoi, Război și pace, redă războaiele lui Napoleon dintre 1805 și
1812 (în special dezastruoasa invazie în Rusia din 1812 și retragerea ulterioară), însă dintr-o
perspectivă rusească.
Romanul lui Stendahl, "Mănăstirea din Parma", începe cu o relatare a unui participant la
Bătălia de la Waterloo, urmată de retragerea haotică a forțelor franceze.
Majoritatea seriei Horatio Hornblower este încadrată în perioada războaielor napoleoniene.
Seria Aubrey-Maturin de Patrick O'Brian are loc în timpul războaielor napoleoniene.
Majoritatea seriei Richard Sharpe a lui Bernard Cornwell se desfășoară în perioada
războaielor napoleoniene.
Mizerabilii de Victor Hugo se încadrează în perioada de sfârșit a războaielor napoleoniene și a
deceniilor următoare, iar în forma sa completă conține o povestire epică a Bătăliei de la
Waterloo.
Romanul Târgul vanității al lui William Makepeace Thackeray are loc în timpul războaielor
napoleoniene - unul dintre protagoniștii acestuia murind în Bătălia de la Waterloo.
Seria Temeraire de Naomi Novik prezintă un univers paralel al războaielor napoleoniene, unde
există dragoni care participă la lupte.
Seria Lordul Ramage a lui Dudley Pope se desfășoară în perioada războaielor napoleoniene.
Romanul Shirley de Charlotte Brontë (1849), încadrat în perioada războaielor napoleoniene,
explorează unele dintre efectele economice ale războiului asupra zonei rurale a Yorkshire-ului.
Contele de Monte Cristo al lui Alexandre Dumas, tatăl începe în perioada de sfârșit a
războaielor napoleoniene. Personajul principal, Edmond Dantès, este încarcerat ca urmare a
unor acuzații false, care îl incriminau că ar fi fost un suporter bonapartist.
Acțiunea din lucrarea Mândrie și prejudecată de Jane Austen (1813) are loc în lumea
contemporană ei din perioada războaielor napoleoniene. Unele evenimente cheie ale
romanului sunt legate de soldații care trec prin oraș în drum spre bătălie.
Aventurile brigadierului Gérard ale lui Sir Arthur Conan Doyle; acesta servește în calitate de
soldat francez în războaiele napoleoniene.
Romanul Pasiunea de Jeanette Winterson din 1987
Cartea "Idiotul" a lui Fiodor Dostoievski are un personaj, generalul Ivolgin, ce relatează relația
dintre el și Napoleon în timpul Campaniei din Rusia.

Referințe
1. ^ Buffinton, Arthur H. Al doilea război de o 7. ^ Geopolitica relațiilor anglo-irlandeze din
sută de ani, 1689-1815. New York: Henry secolul XX, pag. 103
Holt and Company, 1929. 8. ^ en Muzeul Național Maritim (http://www.n
2. ^ Crouzet, François. "Al doilea război de o mm.ac.uk/collections/nelson/viewCategory.cf
sută de ani: Câteva reflecții". Istoria Franței m/category/90346/browseMode/century)
10 (1996), pag. 432-450. 9. ^ en Scrisoare legată de acest subiect (htt
3. ^ Scott, H. M. Reeditare: Al doilea „război de p://www.napoleon.org/en/reading_room/articl
o sută de ani” 1689-1815. Jurnalul istoric 35 es/files/omeara_napo_invasion.asp)
(1992), pag. 443-469.
4. ^ a b en Encyclopædia Britannica 1911
5. ^ David G. Chandler, The Campaigns of
Napoleon. New York: Simon & Schuster,
1995. ISBN 0-02-523660-1, pag. 304
6. ^ en Arthur Chandler, „The Napoleonic
Expositions” (http://charon.sfsu.edu/publicati
ons/ParisExpositions/NapoleonicExpos.htm
l)
10. ^ Chandler p. 328. Marea Baltică era
dominată de Rusia, lucru de care Marea
Britanie nu era mulțumită, deoarece pe
această cale se aproviziona cu resurse
valoroase precum lemn, gudron și cânepă,
rezerve cruciale pentru Imperiul Britanic. În
plus, Marea Britanie a sprijinit Imperiul
Otoman împotriva incursiunilor rusești înspre
Mediterana. Între timp, rearanjamentele
teritoriale franceze din Germania au avut loc
fără o consultare cu rușii iar anexările lui
Napoleon din valea râului Po au tensionat și
mai mult relațiile dintre cele două.
11. ^ Chandler p. 331
12. ^ Hărți ale campaniei lui Napoleon din
Polonia, 1806–7 (http://www.mipolonia.net/n
apoleon/)
13. ^ Todd Fisher & Gregory Fremont-Barnes,
The Napoleonic Wars: The Rise and Fall of
an Empire, pag. 197
14. ^ Chandler p. 678–79
15. ^ Riehn, Richard K. pag. 253-254.
16. ^ Cu Napoleon în Rusia, Memoriile
generalului Caulaincourt, Capitolul VI
„Focul” pag. 107-109 Pub. William Morrow
and Co. 1945
17. ^ Enciclopedia de buzunar Wordsworth,
pagina 17, Hertfordshire 1993
18. ^ de Colecție online de cărți istorice cu
privire la Războiul celei de-a Șasea Coaliții
(http://www.lexikus.de/index.php?PHPSESS
ID=fdmldjf2hu80lbmk50u3cjcga4&page=the
ma&thema=11)
19. ^ Rothenberg, Gunther Erich, The
Napoleonic Wars, Londra: Cassell. ISBN 0-
304-35983-1
20. ^ Kanonbåtkrigen 1807-14 (în norvegiană)
(http://www.mil.no/sjo/start/fakta/historie/dagf
ordag/article.jhtml?articleID=92346)
21. ^ Muzeul naval regal danez: Danemarca și
Marea Britanie, 1801–1814 (în daneză) (htt
p://www.orlogsmuseet.dk/kroneng322.htm)
22. ^ David Hamilton-Williams, Waterloo New
Perspectives: The Great Battle Reappraised,
Wiley, 1996 ISBN 0471-05225-6, pag. 59
23. ^ Charles Cornwallis Chesney, Waterloo
Lectures: A Study Of The Campaign Of
1815, Longmans Green and Co., Londra,
1869 ISBN 1428649883, pag. 51
24. ^ Encyclopaedia Britannica 1911, „Waterloo
Campaign”
25. ^ a b fr Ultimii veterani ai armatei
napoleoniene, Primul Imperiu (http://derniers
veterans.free.fr/napoleon1.html)
26. ^ en Fotografii ale veteranilor războaielor
napoleoniene pe Canalul de Istorie (http://bo
ards.historychannel.com/thread.jspa?threadI
D=520002112)

Bibliografie
Robert Asprey (2000). Ascensiunea lui Napoleon Bonaparte. New York: Basic Books. ISBN 0-
465-04879-X.
Vincent Cronin (1994). Napoleon. Londra: HarperCollins. ISBN 0-00-637521-9.
Stephen Pope (1999). Dicționarul Cassel al războaielor napoleoniene. Cassel. ISBN 0-304-
35229-2.
Alan Schom (1998). Napoleon Bonaparte: O viață. Perennial. ISBN 0-06-092958-8.
Adam Zamoyski (2004). 1812: Marșul fatal al lui Napoleon asupra Moscovei. HarperCollins.
ISBN 0-00-718489-1.

Legături externe
en Războaiele napoleoniene (http://www.dean.usma.edu/history/web03/atlases/napoleon/nap
oleon%20war%20index.htm) de pe situl Academiei militare a SUA
en Pericolul reprezentat de francezi pentru britanici (http://www.bbc.co.uk/history/british/empir
e_seapower/french_threat_01.shtml) de pe situl BBC
en Război și pace (http://www.gutenberg.org/etext/2600) de Lev Tolstoi
en Situl colecțiilor războaielor napoleoniene (http://www.militaryheritage.com/napoleon.htm)
 en Napoleon, armata și inamicii săi (http://web2.airmail.net/napoleon/)
en Ghidul napoleonian (http://www.napoleonguide.com/)
en Colecția militară Anne S. K. Brown, Biblioteca Universității Brown (http://dl.lib.brown.edu/li
bweb/collections/askb/) Istorie militară și grafice

Vezi și
Listă a bătăliilor napoleoniene
Restaurația franceză (1814 - 1830)
Mareșal al Franței
Era napoleoniană
Războiul în epoca napoleoniană

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Războaiele_Napoleoniene&oldid=13948826

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 23 februarie 2021, ora 20:10.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și
clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.