Primul Imperiu Francez

Primul Imperiu Francez, cunoscut și cu denumirile mai obișnuite de Imperiul

Francez ori Imperiul Napoleonian, acoperă perioada în care Franța a dominat cea mai mare parte
a Europei continentale, sub conducerea lui Napoleon I. Din punct de vedere
constituțional, Primul Imperiu Francez se referă atât la perioada dintre 1804 și 1814/1815, de la
sfârșitul Consulatului Francez până la Restaurația Franceză. Imperiul a luat ființă în momentul în
care Napoleon s-a proclamat împărat al Franței la 18 mai 1804, fiind încoronat pe 2 decembrie în
același an în catedrala Notre Dame din Paris. Existența imperiului a fost amenințată de a treia
coaliție, dar bătălia decisivă încheiată cu victoria franceză de la Austerlitz i-a asigurat
supraviețuirea. La Grande Armée, mașinăria militară a imperiului, a luptat împotriva Prusiei în
1806 distrugându-i armata înainte de a intra în Polonia, pentru ca mai apoi să învingă Imperiul
Rus în bătălia de la Friedland din 1807. După Friedland, tratatul de la Tilsit din iulie 1807 a
încheiat doi ani de vărsări de sânge pe continentul european. Implicarea francezilor în războiul
din Peninsula Iberică a dus la un conflict sângeros de șase ani care a slăbit foarte mult Primul
Imperiu. În 1809, Franța și Imperiul Austriac s-au luptat în războiul celei de-a Cincea Coaliții.
Franța a ieșit din nou triumfătoare și a impus austriecilor semnarea tratatului de la Schönbrunn,
dar tensiunile diplomatice cu Rusia au dus la catastrofica invazie din Rusia din 1812. Războiul
celei de-a Șasea Coaliții a adus expulzarea forțelor franceze din Germania în 1813 și
la abdicarea lui Napoleon la data de 6 aprilie 1814. Napoleon s-a reîntors din insula Elba în
1815, dar înfrângerea suferită de forțele franceze în bătălia de la Waterloo a cauzat prăbușirea
finală a Primului Imperiu Francez.
Drapel:

În momentul de maximă extindere teritorială a Imperiului Francez, acesta avea 130

de departamente și putea mobiliza 600.000 de soldați pentru a ataca Rusia,[1] avea o populație
de 44 milioane de supuși, menținea o prezență masivă în Germania, Italia, Spania și Marele
Ducat al Varșoviei și putea considera Prusia și Austria printre aliații mai mult sau mai puțini
stabili.[2] Soarta imperiului a fost legată în mod cauzal de starea armatei, ale cărei victorii de
început au diseminat ideile revoluției franceze în toată Europa. Sistemul senioral a fost abolit
oriunde ajungeau armatele franceze, privilegiile aristocratice au fost eliminate aproape peste tot
(cu excepția Poloniei), iar introducerea codului civil napoleonian pe tot continentul i-a făcut pe
oameni egali în fața legilor și a legalizat divorțul.[3] Totuși, dominația lui Napoleon asupra
Europei s-a dovedit a fi un regim al nepotismului, împăratul plasându-și deseori rudele pe
diferitele tronuri ale continentului. Resentimentele împotriva ocupației franceze au fost un factor
important pentru apariția și dezvoltarea naționalismului în teritorii precum Italia sau Germania,
care au devenit în numai câteva decenii națiuni de sine stătătoare. Imperiul Francez a zdruncinat
din temelii sistemul relațiilor internaționale de la începutul secolului al XIX-lea, dar Congresul
de la Viena din 1815 a inversat tendințele disturbatoare franceze prin instituirea
sistemului echilibrului puterilor din Europa.Imperiul napoleonian a atins extinderea sa maxima in
anul 1815