1

Perioada dintre secolele XIV-XV, considerată în mod tradiţional

sfirşitul Evului Mediu, este descrisă de obicei şi ca o perioadă de criză
survenită după relativa stabilitate şi prosperitate ce s-au instalat în Europa
veacului al XIII-lea.
Își fac aparitia cei trei cavaleri ai Apocalipsei: foametea, războiul şi
epidemia.
Foametea a fost un fenomen înspăimîntător: istorici ai climatului au
constatat o înrăutăţire a vremii (mai ales în Europa de Nord), datorată unei
perioade lungi de răcire şi unor puternice şi repetate valuri de ploaie; acestea
au făcut ca în anii 1315-1322 să apară o mare foamete.
Clima şi ploile, războiul, mînia lui Dumnezeu sînt cauzele găsite de
contemporani. Rezultatul a fost o scădere brutală a recoltelor de cereale,
precum şi devastări de natură epizootică ( Extinderea unei boli contagioase
într-un timp scurt, prin contaminare). Preţurile au crescut, sporind numărul
şi disperarea celor săraci, fără ca dezvoltarea sectorului încă restrîns al
salariilor să poată compensa creşterea preturilor. Insuficienta organizare a
2

monarhiilor şi a oraşelor, deficienţele privind transportul alimentelor şi

depozitarea au agravat consecinţele marii foamete sau, în orice caz, au
împiedicat lupta eficientă împotriva lor.
Războiul fusese întotdeauna, în Evul Mediu, un fenomen mai mult sau
mai putin endemic (constant). Dar actiunea Bisericii şi a unor principi în
favoarea păcii, căutarea condiţiilor favorabile prosperităţii, precum şi
condamnarea războaielor feudale au dus la un recul (regres) al fenomenului
războinic.
Insa actiunea militară a luat forme noi. Constituirea progresivă a statelor
naţionale, mai întîi favorabile păcii a dat naştere treptat unor forme de
război " naţionale". Un bun exemplu este interminabilul Război de o Sută de
Ani, care a actualizat vechile ostilităţi franco-engleze din veacurile al XII-
lea
şi al XIII-lea. Unele progrese tehnologice spectaculoase, deşi lente, au făcut
şi ele din război un fenomen nou. Cel mai vizibil progres l-a reprezentat
3

aparitia tunului şi a prafului de puşcă; tehnicile de asediu s-au perfecţionat

la rîndul lor, iar toate aceste schimbări au determinat lenta dispariţie a
castelului fortificat; acestuia i-au luat locul două tipuri de reşedinte: castelul
aristocratic şi fortăreaţa, menită să reziste la agresiunea tunurilor. În plus,
războiul s-a diluat şi s-a profesionalizat. Monarhiile, în special cea franceză,
au recrutat soldaţi permanenţi, plătiţi cu solde regulate, în timp ce
mercenarii, în mod constant şi mai structurat decît în trecut, s-au pus în
slujba oraşelor şi a principilor.
Criza economică şi socială a sporit numărul vagabonzilor care, atunci cind
găseau un şef, alcătuiau bande înarmate care jefuiau şi distrugeau mai rău
decît armatele regulate.
Aşa cum în economie apar tratate de agricultură, promovarea şi
transformarea ştiinţei militare determină alcătuirea şi răspîndirea unor
tratate didactice consacrate artei războiului, disciplinei militare şi organizării
armatelor.
Decretele militare s-au înmulţit şi s-au răspîndit în întreaga
4

Europă. Ultimele două secole ale Evului Mediu au cunoscut în întreaga

Europă dezlănțuirea unor trupe regulate sau neregulate : bandele de
mercenari în Franţa şi Spania, Jupuitorii in Franţa şi în partea de vest a lumii
germanice, Războiul de o Sută de Ani, războaiele de succesiune din Anglia,
războaiele de constituire şi dezmembrare a statului burgund, războaiele
hispanice, expediţiile militare ale Bisericii pentru recucerirea Statului
Pontifical, războaiele marithne dintre Genova şi Veneţia, dintre Hansa
germanică, Danemarca şi Anglia, războiul împotriva cehilor husiţi,
conflictele dintre ordinul teutonic şi vecinii săi, Războiul celor două
Roze din Anglia, sfirşitul regatului Granada in Spania, înaintarea turcilor în Balcani.
Iconografia şi arheologia mai arată că aceste vremuri au devenit definitiv epoca unei Europe ce
consacră calul, care este de acum inainte mai mult un cal pentru luptă decît unul pentru
vînătoare. În acelaşi timp, infanteria, care intre mijlocul secolului al XIV-lea şi mijlocul celui de-
al XV-lea îşi pierduse o parte din importanţa calitativă şi cantitativă, se transformă; începînd cu
mijlocul veacului al XV-lea, rolul şi prestigiul infanteriei renasc. Şi mai uimitoare s-a dovedit a
fi apariţia artileriei.
Tunul a revoluţionat, deşi lent, arta militară, în principal în două moduri: pe de o parte, prin rolul
său pe cîmpul de bătălie, iar pe de altă parte, prin eficacitatea împotriva zidurilor de apărare ale
castelelor sau oraşelor. La finele sec XV, industria metalurgică militară cunoştea o înflorire
remarcabilă.
Militarizarea Europei a fost completată de profunda transformare a serviciului militar. Serviciul
feudal a dispărut în Anglia secolului al XIV-lea şi a lăsat loc recrutării de miliţii naţionale şi de
voluntari. În regatul Franţei, după mijlocul secolului al XIV-lea, a devenit curentă încheierea
unui contract de angajare. Italia, ale cărei clase conducătoare urbane au renunţat la funcţia
militară, s-a folosit în principal de mercenari. Cu toate acestea, rolul nobilimii, care furniza cea
mai mare parte a cavaleriei militare, a persistat aproape pretutindeni în Europa
În secolul al XV-lea, toate puterile politice europene au dezvoltat, în mai mică sau mai mare
măsură, armate permanente.
Această Europă a violentelor războinice generalizate nu uitase totuşi de aspiratia spre pace, care
fusese idealul profund al societătii, Bisericii şi puterilor politice din Evul Mediu.
Ciuma neagră

La mijlocul veacului al XIV-lea s-a produs unul dintre cele mai catastrofale evenimente ale
Europei medievale: ciuma neagră. Ea se caracteriza prin apariţia la subsuoară a unor ganglioni
numiţi buboni, umpluţi cu sînge de culoare neagră, aceasta definind şi boala şi epidemia.
În cursul anului 1348, el s-a răspîndit practic în toată Europa. Ciuma neagră a devenit un
fenomen catastrofal, care a durat in Occident pînă în 1720, data ultimei ciume importante, cea
din Marsilia. Caracterul devastator al epidemiei a fost dat de acţiunea ei fulgerătoare. După o
scurtă incubaţie, bărbaţii şi femeile contaminaţi de bacil erau doborîţi de un acces care, după 24 -
36 de ore, ducea cel mai adesea la moarte. Ciuma a fost însoţită de fenomene fiziologice şi
sociale înspăimîntătoare. Ciumaţii manifestau tulburări nervoase impresionante, iar incapacitatea
familiilor, comunităţilor şi autorităţilor de a combate boala ii conferea acesteia un caracter
diabolic. Familiile, neamurile, mănăstirile sau parohiile nu au mai putut asigura mortilor
funeralii individuale decente. Nu avem documente care să ne permită o evaluare exactă a
mortalităţii produse de epidemie iar evaluarea cea mai veridică merge de la jumătate pînă la
două treimi din populaţia Creştinătăţii.
Combinaţia dintre ciumă şi alte boli, ca difteria, rujeola, oreionul, scarlatina, febra tifoidă,
variola, gripa şi tusea măgărească, precum şi apropierea pe care o făceau oamenii din acea epocă
între ciume, războaie şi foamete, un trio, aşa cum am văzut, cu originea in Apocalipsă, toate
acestea au dat naştere unui sentiment de teroare. Ciuma a agravat conflictele sociale şi necazurile
săracilor, fiind agentul unei violente sociale.
Medicii din veacul al XIV-lea nu aveau posibilitatea de a găsi cauzele naturale ale epidemiei.
Ei au contrabalansat explicarea cauzei prin mînia divină, interpretarea cea mai frecventă şi mai
puternică. În absenţa unor cunoştinţe medicale corespunzătoare, au existat totuşi nişte reguli
precise şi eficace pentru a opri raspandirea ciumei. De exemplu, interzicerea adunării la căpătîiul
bolnavilor şi al mortilor sau la funeralii, interzicerea folosirii hainelor celor ciumaţi,
Măsura cea mai eficientă a fost însă fuga din faţa cataclismului - refugierea, departe de oraşele
aglomerate, în zone rurale cu populaţie dispersată.
Ciuma a provocat apariţia unor forme noi de devoţiune creştină, în special promovarea unor
sfinţi specializaţi, care au devenit mari sfinţi în toată Europa; aşa este Sfintul Sebastian şi, în
Europa occidentală şi meridională, Sfintul Roch.
Tiparul

Descoperirea tiparului va avea ca rezultat o răspîndire considerabilă a lecturii, un triumf al

scrisului şi al cărţi. Germanul Gutenberg a inaugurat la Mainz tiparul. Deja la sfirşitul secolului
al XV-lea, tiparul se răspîndise în aproape toată Europa. Ca să se facă simţită, revoluţia tiparului
a avut nevoie de timp. Chiar dacă nu erau obiecte de lux, cărţile tipărite costau scump şi chiar a
existat o perioadă în care s-a înregistrat un oarecare regres al lecturii, la finele secolului al XV-
lea.
Timp de ani buni, s-au tipărit mai ales Biblii şi lucrări religioase medievale. De asemenea, multă
vreme, cărţile tipărite au fost decorate cu miniaturi cu caracter medieval.
Economia-lume

Secolul al XV-lea a fost totodată o perioadă de mare deschidere a economiei europene.

Economia-lume înseamnă constituirea unui spaţiu în care "au loc schimburi economice regulate,
dirijate de un oraş sau de o regiune centrală ". Prin stabilirea unor legături permanente Între
Europa de Nord, şi lumea asiatică, pe de o parte, şi marile porturi italiene (Genova, Venetia), pe
de alta, în secolul al XV-lea s-a constituit o economie-lume europeană, al cărei centru a fost
Anvers
Această organizare a fost prima mondializare modernă importantă, care a îmbogătit în general
oraşele, regiunile, grupurile sociale şi familiile care participau la ea.