mediae et infime Graecitatis prin care a utilat istoriografia medievală cu două instrumente şi astăzi de reală

valoare. Laic, s-a asociat efortului de creare a instrumentelor investigării evului mediu prin glosarele solicitate
de latina medievală şi greaca bizantină.
Erudiţia colectivă a făcut posibilă prin spiritul critic cultivat editarea izvoarelor în condiţii ştiinţifice
oferind medieviştilor înţelegerea conţinutului noţiunilor latine sau greceşti potrivit realităţilor medievale.
Rezultatele acestui efort colectiv de investigare şi de redactare critică a izvoarelor a înrâurit cu deosebire
istoriografia ecleziastică. Unul din cei mai străluciţi reprezentanţi ai acestei orientări a fost Le Nain de
Tillemont (1637-1698) care a publicat două monumentale lucrări: Memoires pour servire a l'histoire
ecclesiastiques des six premieres siecles în 16 volume şi Historie des empereurs et des autres princes qui
ont regne durant Ies six premiers siecles de l'eglise. Aceste două lucrări au făcut epocă în istoriografia
ecleziastică prin spiritul erudit care a beneficiat de pe urma congregaţiilor religioase şi în aceeaşi vreme datorită
idealului bisericii originare la care năzuiau janseniştii. Aceste lucrări deţin un loc în evoluţia istoriografiei
ecleziastice europene stimulând istoricii care au făcut cunoscută o reală istorie a bisericii.
Erudiţia colectivă a înzestrat istoriografia cu lucrări privitoare la istoria monarhiei franceze, cum a fost
Les Monuments de la monarchie francaise sau Bibliotheca Bibliothecarum, ultima încorporând
cataloagele bibliotecilor europene, amândouă elaborate de Montfaucon. Epoca erudiţiei colective s-a distins
printr-o efervescenţă creatoare în domeniul istoriei ecleziastice şi laice care inaugurează istoriografia critică
modernă. Comparativ cu secolul precedent care a cultivat erudiţia individuală, secolul XVII a determinat
evoluţia istoriografiei în veacul următor. Dovadă că în acest final de secol apar, într-o perioadă dominată de
scepticism şi de gândirea raţionalistă, lucrări istorice fundamentat elaborate pe izvoare autentice. Lucrările
lui Tillemont de istorie a bisericii, Analele Ordinului Sfântului Benedictin, operă a lui Mabillon şi Histoire
ecclesiastique de la France a lui Montfacon şi multe altele, în Franţa şi în alte ţări europene, în Anglia sau în
Italia asimilează spiritul erudiţiei, inclusiv pe terenul istoriografiei laice. Oricum, erudiţia colectivă a oferit
cunoaşterii istorice metode moderne de investigare care au stat la baza erudiţiei germane a secolului al XlX-
lea când colecţiile benedictine au fost modelul pentru Monumenta Germaniae care a făcut posibilă critica
pozitivistă. în aceeaşi vreme opera erudiţiei a contribuit la îndepărtarea de tradiţia literară şi artistică
promovată de umanişti şi mai cu seamă de retorica secolului al XVII-lea.
Erudiţia istorică aşa cum s-a constituit a întâmpinat critici în pofida aportului substanţial la progresul
cunoaşterii istorice datorat noilor metode aplicate la editarea textelor S-a incriminat metoda care s-ar fi mărginit
în a compila documentele şi cronicile şi la unele observaţii care evidenţiau caracterul tardiv al unor dogme
formulate în documente sau în general la probleme de conţinut prin referire la date istorice. S-a exprimat
acordul la principiul că datoria istoricului şi cea dintâi lege este de a cerceta şi a afirma adevărul, aceasta nu
însemna însă istorie dacă erudiţia nu era în măsură să releve adevărul istoric în
toată complexitatea sa. De fapt erudiţia s-a constituit într-o disciplină de sine stătătoare, iar istoria a
reprezentat pentru moment, cu unele excepţii, o disciplină distinctă. Idealul era de fapt de a uni meseria
istoricului cu a eruditului.
Treptat însă şi paralel cu progresele erudiţiei îşi fac loc tentative care aproprie cele două planuri,
erudiţia şi istoria, ceea ce anunţa o nouă epocă în istoriografie. Pe măsura trecerii timpului şi a experienţelor
acumulate se au în vedere regulile pe care le formulează istoricii în tratate speciale şi care urmau să fie aplicate
reconstituirii adevărului trecutului. Una din cele mai importante era aceea a proximităţii mărturiilor şi a
pluralităţii acestora. Or, atari reflexii atestă calea spre istorie care încorporează achiziţiile erudiţiei, fapt
demonstrat de o suită de lucrări istorice propriu-zise înfăţişând două evoluţii paralele, erudiţia şi istoria, în
timp lucrările erudite intră în atenţia istoricului, în opera de restituire a trecutului ce nu se mai reduce la o
naraţiune pur şi simplu, evenimenţială şi necritică în spiritul retoricii umaniste sau al istoriei glorioase a
monarhiilor. Sfârşitul secolului al XVII-lea cu noile metamorfoze ce străbat societatea europeană inaugurează o
nouă vârstă, aceea a iluminismului timpuriu ce anunţa noua epocă a Luminilor europene prin şcolile istorice
ale secolului al XVIII-lea
mediae et infime Graecitatis prin care a utilat istoriografia medievală cu două instrumente şi astăzi de reală
valoare. Laic, s-a asociat efortului de creare a instrumentelor investigării evului mediu prin glosarele solicitate
de latina medievală şi greaca bizantină.
Erudiţia colectivă a făcut posibilă prin spiritul critic cultivat editarea izvoarelor în condiţii ştiinţifice
oferind medieviştilor înţelegerea conţinutului noţiunilor latine sau greceşti potrivit realităţilor medievale.
Rezultatele acestui efort colectiv de investigare şi de redactare critică a izvoarelor a înrâurit cu deosebire
istoriografia ecleziastică. Unul din cei mai străluciţi reprezentanţi ai acestei orientări a fost Le Nain de
Tillemont (1637-1698) care a publicat două monumentale lucrări: Memoires pour servire a l'histoire
ecclesiastiques des six premieres siecles în 16 volume şi Historie des empereurs et des autres princes qui
ont regne durant Ies six premiers siecles de l'eglise. Aceste două lucrări au făcut epocă în istoriografia
ecleziastică prin spiritul erudit care a beneficiat de pe urma congregaţiilor religioase şi în aceeaşi vreme datorită
idealului bisericii originare la care năzuiau janseniştii. Aceste lucrări deţin un loc în evoluţia istoriografiei
ecleziastice europene stimulând istoricii care au făcut cunoscută o reală istorie a bisericii.
Erudiţia colectivă a înzestrat istoriografia cu lucrări privitoare la istoria monarhiei franceze, cum a fost
Les Monuments de la monarchie francaise sau Bibliotheca Bibliothecarum, ultima încorporând
cataloagele bibliotecilor europene, amândouă elaborate de Montfaucon. Epoca erudiţiei colective s-a distins
printr-o efervescenţă creatoare în domeniul istoriei ecleziastice şi laice care inaugurează istoriografia critică
modernă. Comparativ cu secolul precedent care a cultivat erudiţia individuală, secolul XVII a determinat
evoluţia istoriografiei în veacul următor. Dovadă că în acest final de secol apar, într-o perioadă dominată de
scepticism şi de gândirea raţionalistă, lucrări istorice fundamentat elaborate pe izvoare autentice. Lucrările
lui Tillemont de istorie a bisericii, Analele Ordinului Sfântului Benedictin, operă a lui Mabillon şi Histoire
ecclesiastique de la France a lui Montfacon şi multe altele, în Franţa şi în alte ţări europene, în Anglia sau în
Italia asimilează spiritul erudiţiei, inclusiv pe terenul istoriografiei laice. Oricum, erudiţia colectivă a oferit
cunoaşterii istorice metode moderne de investigare care au stat la baza erudiţiei germane a secolului al XlX-
lea când colecţiile benedictine au fost modelul pentru Monumenta Germaniae care a făcut posibilă critica
pozitivistă. în aceeaşi vreme opera erudiţiei a contribuit la îndepărtarea de tradiţia literară şi artistică
promovată de umanişti şi mai cu seamă de retorica secolului al XVII-lea.
Erudiţia istorică aşa cum s-a constituit a întâmpinat critici în pofida aportului substanţial la progresul
cunoaşterii istorice datorat noilor metode aplicate la editarea textelor S-a incriminat metoda care s-ar fi mărginit
în a compila documentele şi cronicile şi la unele observaţii care evidenţiau caracterul tardiv al unor dogme
formulate în documente sau în general la probleme de conţinut prin referire la date istorice. S-a exprimat
acordul la principiul că datoria istoricului şi cea dintâi lege este de a cerceta şi a afirma adevărul, aceasta nu
însemna însă istorie dacă erudiţia nu era în măsură să releve adevărul istoric în
toată complexitatea sa. De fapt erudiţia s-a constituit într-o disciplină de sine stătătoare, iar istoria a
reprezentat pentru moment, cu unele excepţii, o disciplină distinctă. Idealul era de fapt de a uni meseria
istoricului cu a eruditului.
Treptat însă şi paralel cu progresele erudiţiei îşi fac loc tentative care aproprie cele două planuri,
erudiţia şi istoria, ceea ce anunţa o nouă epocă în istoriografie. Pe măsura trecerii timpului şi a experienţelor
acumulate se au în vedere regulile pe care le formulează istoricii în tratate speciale şi care urmau să fie aplicate
reconstituirii adevărului trecutului. Una din cele mai importante era aceea a proximităţii mărturiilor şi a
pluralităţii acestora. Or, atari reflexii atestă calea spre istorie care încorporează achiziţiile erudiţiei, fapt
demonstrat de o suită de lucrări istorice propriu-zise înfăţişând două evoluţii paralele, erudiţia şi istoria, în
timp lucrările erudite intră în atenţia istoricului, în opera de restituire a trecutului ce nu se mai reduce la o
naraţiune pur şi simplu, evenimenţială şi necritică în spiritul retoricii umaniste sau al istoriei glorioase a
monarhiilor. Sfârşitul secolului al XVII-lea cu noile metamorfoze ce străbat societatea europeană inaugurează o
nouă vârstă, aceea a iluminismului timpuriu ce anunţa noua epocă a Luminilor europene prin şcolile istorice
ale secolului al XVIII-lea
mediae et infime Graecitatis prin care a utilat istoriografia medievală cu două instrumente şi astăzi de reală
valoare. Laic, s-a asociat efortului de creare a instrumentelor investigării evului mediu prin glosarele solicitate
de latina medievală şi greaca bizantină.
Erudiţia colectivă a făcut posibilă prin spiritul critic cultivat editarea izvoarelor în condiţii ştiinţifice
oferind medieviştilor înţelegerea conţinutului noţiunilor latine sau greceşti potrivit realităţilor medievale.
Rezultatele acestui efort colectiv de investigare şi de redactare critică a izvoarelor a înrâurit cu deosebire
istoriografia ecleziastică. Unul din cei mai străluciţi reprezentanţi ai acestei orientări a fost Le Nain de
Tillemont (1637-1698) care a publicat două monumentale lucrări: Memoires pour servire a l'histoire
ecclesiastiques des six premieres siecles în 16 volume şi Historie des empereurs et des autres princes qui
ont regne durant Ies six premiers siecles de l'eglise. Aceste două lucrări au făcut epocă în istoriografia
ecleziastică prin spiritul erudit care a beneficiat de pe urma congregaţiilor religioase şi în aceeaşi vreme datorită
idealului bisericii originare la care năzuiau janseniştii. Aceste lucrări deţin un loc în evoluţia istoriografiei
ecleziastice europene stimulând istoricii care au făcut cunoscută o reală istorie a bisericii.
Erudiţia colectivă a înzestrat istoriografia cu lucrări privitoare la istoria monarhiei franceze, cum a fost
Les Monuments de la monarchie francaise sau Bibliotheca Bibliothecarum, ultima încorporând
cataloagele bibliotecilor europene, amândouă elaborate de Montfaucon. Epoca erudiţiei colective s-a distins
printr-o efervescenţă creatoare în domeniul istoriei ecleziastice şi laice care inaugurează istoriografia critică
modernă. Comparativ cu secolul precedent care a cultivat erudiţia individuală, secolul XVII a determinat
evoluţia istoriografiei în veacul următor. Dovadă că în acest final de secol apar, într-o perioadă dominată de
scepticism şi de gândirea raţionalistă, lucrări istorice fundamentat elaborate pe izvoare autentice. Lucrările
lui Tillemont de istorie a bisericii, Analele Ordinului Sfântului Benedictin, operă a lui Mabillon şi Histoire
ecclesiastique de la France a lui Montfacon şi multe altele, în Franţa şi în alte ţări europene, în Anglia sau în
Italia asimilează spiritul erudiţiei, inclusiv pe terenul istoriografiei laice. Oricum, erudiţia colectivă a oferit
cunoaşterii istorice metode moderne de investigare care au stat la baza erudiţiei germane a secolului al XlX-
lea când colecţiile benedictine au fost modelul pentru Monumenta Germaniae care a făcut posibilă critica
pozitivistă. în aceeaşi vreme opera erudiţiei a contribuit la îndepărtarea de tradiţia literară şi artistică
promovată de umanişti şi mai cu seamă de retorica secolului al XVII-lea.
Erudiţia istorică aşa cum s-a constituit a întâmpinat critici în pofida aportului substanţial la progresul
cunoaşterii istorice datorat noilor metode aplicate la editarea textelor S-a incriminat metoda care s-ar fi mărginit
în a compila documentele şi cronicile şi la unele observaţii care evidenţiau caracterul tardiv al unor dogme
formulate în documente sau în general la probleme de conţinut prin referire la date istorice. S-a exprimat
acordul la principiul că datoria istoricului şi cea dintâi lege este de a cerceta şi a afirma adevărul, aceasta nu
însemna însă istorie dacă erudiţia nu era în măsură să releve adevărul istoric în
toată complexitatea sa. De fapt erudiţia s-a constituit într-o disciplină de sine stătătoare, iar istoria a
reprezentat pentru moment, cu unele excepţii, o disciplină distinctă. Idealul era de fapt de a uni meseria
istoricului cu a eruditului.
Treptat însă şi paralel cu progresele erudiţiei îşi fac loc tentative care aproprie cele două planuri,
erudiţia şi istoria, ceea ce anunţa o nouă epocă în istoriografie. Pe măsura trecerii timpului şi a experienţelor
acumulate se au în vedere regulile pe care le formulează istoricii în tratate speciale şi care urmau să fie aplicate
reconstituirii adevărului trecutului. Una din cele mai importante era aceea a proximităţii mărturiilor şi a
pluralităţii acestora. Or, atari reflexii atestă calea spre istorie care încorporează achiziţiile erudiţiei, fapt
demonstrat de o suită de lucrări istorice propriu-zise înfăţişând două evoluţii paralele, erudiţia şi istoria, în
timp lucrările erudite intră în atenţia istoricului, în opera de restituire a trecutului ce nu se mai reduce la o
naraţiune pur şi simplu, evenimenţială şi necritică în spiritul retoricii umaniste sau al istoriei glorioase a
monarhiilor. Sfârşitul secolului al XVII-lea cu noile metamorfoze ce străbat societatea europeană inaugurează o
nouă vârstă, aceea a iluminismului timpuriu ce anunţa noua epocă a Luminilor europene prin şcolile istorice
ale secolului al XVIII-lea
mediae et infime Graecitatis prin care a utilat istoriografia medievală cu două instrumente şi astăzi de reală
valoare. Laic, s-a asociat efortului de creare a instrumentelor investigării evului mediu prin glosarele solicitate
de latina medievală şi greaca bizantină.
Erudiţia colectivă a făcut posibilă prin spiritul critic cultivat editarea izvoarelor în condiţii ştiinţifice
oferind medieviştilor înţelegerea conţinutului noţiunilor latine sau greceşti potrivit realităţilor medievale.
Rezultatele acestui efort colectiv de investigare şi de redactare critică a izvoarelor a înrâurit cu deosebire
istoriografia ecleziastică. Unul din cei mai străluciţi reprezentanţi ai acestei orientări a fost Le Nain de
Tillemont (1637-1698) care a publicat două monumentale lucrări: Memoires pour servire a l'histoire
ecclesiastiques des six premieres siecles în 16 volume şi Historie des empereurs et des autres princes qui
ont regne durant Ies six premiers siecles de l'eglise. Aceste două lucrări au făcut epocă în istoriografia
ecleziastică prin spiritul erudit care a beneficiat de pe urma congregaţiilor religioase şi în aceeaşi vreme datorită
idealului bisericii originare la care năzuiau janseniştii. Aceste lucrări deţin un loc în evoluţia istoriografiei
ecleziastice europene stimulând istoricii care au făcut cunoscută o reală istorie a bisericii.

Bibliografie
1. Burde. G. Martin, H., Les ecoles historiqnes. Paris. 1983.
2. Barret-Kriegel. Blandine, La defaite de l'eruditions. Paris, 1988.
3. Carbonell, Ch.O. L'histonographie, Paris, 1981.
4. Idem. Retour baroque a une histoire narative. Les theoriticiens de l'histoire en France au XVII-e siecles în
Etudes d'Historiographie sour la direction de Lucian Boia, Bucureşti, 1985. p. 83-95.
5. Fueter, Ed.. Histoire de l'historiographie moderne, Paris, 1914.
6. Lefebvre, G., Le naissance de l'historiographie moderne, Paris, 1971.

Erudiţia colectivă a înzestrat istoriografia cu lucrări privitoare la istoria monarhiei franceze, cum a fost
Les Monuments de la monarchie francaise sau Bibliotheca Bibliothecarum, ultima încorporând
cataloagele bibliotecilor europene, amândouă elaborate de Montfaucon. Epoca erudiţiei colective s-a distins
printr-o efervescenţă creatoare în domeniul istoriei ecleziastice şi laice care inaugurează istoriografia critică
modernă. Comparativ cu secolul precedent care a cultivat erudiţia individuală, secolul XVII a determinat
evoluţia istoriografiei în veacul următor. Dovadă că în acest final de secol apar, într-o perioadă dominată de
scepticism şi de gândirea raţionalistă, lucrări istorice fundamentat elaborate pe izvoare autentice. Lucrările
lui Tillemont de istorie a bisericii, Analele Ordinului Sfântului Benedictin, operă a lui Mabillon şi Histoire
ecclesiastique de la France a lui Montfacon şi multe altele, în Franţa şi în alte ţări europene, în Anglia sau în
Italia asimilează spiritul erudiţiei, inclusiv pe terenul istoriografiei laice. Oricum, erudiţia colectivă a oferit
cunoaşterii istorice metode moderne de investigare care au stat la baza erudiţiei germane a secolului al XlX-
lea când colecţiile benedictine au fost modelul pentru Monumenta Germaniae care a făcut posibilă critica
pozitivistă. în aceeaşi vreme opera erudiţiei a contribuit la îndepărtarea de tradiţia literară şi artistică
promovată de umanişti şi mai cu seamă de retorica secolului al XVII-lea.
Erudiţia istorică aşa cum s-a constituit a întâmpinat critici în pofida aportului substanţial la progresul
cunoaşterii istorice datorat noilor metode aplicate la editarea textelor S-a incriminat metoda care s-ar fi mărginit
în a compila documentele şi cronicile şi la unele observaţii care evidenţiau caracterul tardiv al unor dogme
formulate în documente sau în general la probleme de conţinut prin referire la date istorice. S-a exprimat
acordul la principiul că datoria istoricului şi cea dintâi lege este de a cerceta şi a afirma adevărul, aceasta nu
însemna însă istorie dacă erudiţia nu era în măsură să releve adevărul istoric în
toată complexitatea sa. De fapt erudiţia s-a constituit într-o disciplină de sine stătătoare, iar istoria a
reprezentat pentru moment, cu unele excepţii, o disciplină distinctă. Idealul era de fapt de a uni meseria
istoricului cu a eruditului.
Treptat însă şi paralel cu progresele erudiţiei îşi fac loc tentative care aproprie cele două planuri,
erudiţia şi istoria, ceea ce anunţa o nouă epocă în istoriografie. Pe măsura trecerii timpului şi a experienţelor
acumulate se au în vedere regulile pe care le formulează istoricii în tratate speciale şi care urmau să fie aplicate
reconstituirii adevărului trecutului. Una din cele mai importante era aceea a proximităţii mărturiilor şi a
pluralităţii acestora. Or, atari reflexii atestă calea spre istorie care încorporează achiziţiile erudiţiei, fapt
demonstrat de o suită de lucrări istorice propriu-zise înfăţişând două evoluţii paralele, erudiţia şi istoria, în
timp lucrările erudite intră în atenţia istoricului, în opera de restituire a trecutului ce nu se mai reduce la o
naraţiune pur şi simplu, evenimenţială şi necritică în spiritul retoricii umaniste sau al istoriei glorioase a
monarhiilor. Sfârşitul secolului al XVII-lea cu noile metamorfoze ce străbat societatea europeană inaugurează o
nouă vârstă, aceea a iluminismului timpuriu ce anunţa noua epocă a Luminilor europene prin şcolile istorice
ale secolului al XVIII-lea

Bibliografie
7. Burde. G. Martin, H., Les ecoles historiqnes. Paris. 1983.
8. Barret-Kriegel. Blandine, La defaite de l'eruditions. Paris, 1988.
9. Carbonell, Ch.O. L'histonographie, Paris, 1981.
10. Idem. Retour baroque a une histoire narative. Les theoriticiens de l'histoire en France au XVII-e siecles în
Etudes d'Historiographie sour la direction de Lucian Boia, Bucureşti, 1985. p. 83-95.
11. Fueter, Ed.. Histoire de l'historiographie moderne, Paris, 1914.
12. Lefebvre, G., Le naissance de l'historiographie moderne, Paris, 1971.