Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
La mijlocul veacului al XIV-lea s-a produs unul dintre cele mai catastrofale evenimente ale
Europei medievale: ciuma neagră. Ea se caracteriza prin apariţia la subsuoară a unor ganglioni
numiţi buboni, umpluţi cu sînge de culoare neagră, aceasta definind şi boala şi epidemia.
În cursul anului 1348, el s-a răspîndit practic în toată Europa. Ciuma neagră a devenit un
fenomen catastrofal, care a durat in Occident pînă în 1720, data ultimei ciume importante, cea
din Marsilia. Caracterul devastator al epidemiei a fost dat de acţiunea ei fulgerătoare. După o
scurtă incubaţie, bărbaţii şi femeile contaminaţi de bacil erau doborîţi de un acces care, după 24 -
36 de ore, ducea cel mai adesea la moarte. Ciuma a fost însoţită de fenomene fiziologice şi
sociale înspăimîntătoare. Ciumaţii manifestau tulburări nervoase impresionante, iar incapacitatea
familiilor, comunităţilor şi autorităţilor de a combate boala ii conferea acesteia un caracter
diabolic. Familiile, neamurile, mănăstirile sau parohiile nu au mai putut asigura mortilor
funeralii individuale decente. Nu avem documente care să ne permită o evaluare exactă a
mortalităţii produse de epidemie iar evaluarea cea mai veridică merge de la jumătate pînă la
două treimi din populaţia Creştinătăţii.
Combinaţia dintre ciumă şi alte boli, ca difteria, rujeola, oreionul, scarlatina, febra tifoidă,
variola, gripa şi tusea măgărească, precum şi apropierea pe care o făceau oamenii din acea epocă
între ciume, războaie şi foamete, un trio, aşa cum am văzut, cu originea in Apocalipsă, toate
acestea au dat naştere unui sentiment de teroare. Ciuma a agravat conflictele sociale şi necazurile
săracilor, fiind agentul unei violente sociale.
Medicii din veacul al XIV-lea nu aveau posibilitatea de a găsi cauzele naturale ale epidemiei.
Ei au contrabalansat explicarea cauzei prin mînia divină, interpretarea cea mai frecventă şi mai
puternică. În absenţa unor cunoştinţe medicale corespunzătoare, au existat totuşi nişte reguli
precise şi eficace pentru a opri raspandirea ciumei. De exemplu, interzicerea adunării la căpătîiul
bolnavilor şi al mortilor sau la funeralii, interzicerea folosirii hainelor celor ciumaţi,
Măsura cea mai eficientă a fost însă fuga din faţa cataclismului - refugierea, departe de oraşele
aglomerate, în zone rurale cu populaţie dispersată.
Ciuma a provocat apariţia unor forme noi de devoţiune creştină, în special promovarea unor
sfinţi specializaţi, care au devenit mari sfinţi în toată Europa; aşa este Sfintul Sebastian şi, în
Europa occidentală şi meridională, Sfintul Roch.
Moartea, cadavrul şi dansul macabru
De asemenea ciuma a alimentat totodată un nou tip de sensibilitate şi un nou tip de religiozitate.
Pînă atunci, atitudinea fată de moarte a bărbaţilor şi femeilor se manifesta preponderent prin
teama de a ajunge în iad; de-acum înainte, această teamă a fost absorbită de o fază prealabilă,
moartea însăşi, ale cărei orori vizibile datorită ciumei nu erau cu nimic mai prejos decît chinurile
iadului.
In aceasta ordine de idei apare coneptul Memento mori, "aminteşte-ţi că vei muri", care devine
fundamentul devoţiunii şi al unui anumit stil de viaţă şi de reflecţie. Ea a provocat redactarea
unor tratate ilustrate despre arta de a muri. Astfel s-a răspindit în toată Europa o temă
iconografică ce s-a dovedit a fi totodată un sentiment şi o filozofie: macabrul.
Italia veacului al XIV-lea privilegiase altă temă iconografică, triumful mortii. Două teme au
cunoscut un succes şi mai răsunător: una este tema Deşertăciunii, reprezentată printr-un craniu
de mort, care şi-a prelungit succesul de-a lungul Renaşterii, pînă în arta barocă; cea de-a doua
este dansul macabru, caracteristic artei şi sensibilităţii veacului al XV-lea.
Dansul macabru se remarcă prin numărul persoanelor implicate şi prin forma în care se
manifestă acestea. Dansul macabru este o reprezentare a întregii societăţi, a tuturor categoriilor
sociale şi politice care o compun. În dansul condus de papă şi de împărat se prinde toată
umanitatea, de la rege la nobil, burghez şi ţăran. Femeile nu lipsesc nici ele.Dansul macabru
îmbină cultura laică şi viziunea clerical. În veacul al XV-lea Dansul macabru a acoperit zidurile
Europei creştine