13 ani fără ghinion.

Ferdinand I Întregitorul, ”regele tuturor românilor”

 ”Nu zidurile fac o școală, ci spiritul ce domnește într-însa”

Regele Ferdinand I (1914 – 1927)

 
Fratele mai mare al lui Carol I, principele Leopold de Hohenzollern, spusese
”pas”. Cel mai în vârstă nepot, asemenea. Articolul 83 din Constituțiune
prevedea căutarea unor ”coborâtori pe linie bărbătească”, dar aceștia nu
se prea îngrămădeau în a veni în Regatul României, spre a-i succeda celui
care modernizase țara. Principele Leopold și principesa Antoaneta, infanta
Portugaliei, îl aveau pe Ferdinand Viktor Albert Meinrad, un băiat la locul
lui, așa că pe 18 mai 1881, când ist copil posedă o etate de 16 primăveri, se
semnează un ”pact de familie”, iar tipul școlit la Düsseldorf e confirmat ca
moștenitor al tronului.
Pe șestache, la 1881, Carol I îl cheamă la el pe profesorul Vasile D. Păun,
fost director al Liceului ”Gheorghe Lazăr” din București. Îl lipește pe lângă
junior, spre a-i preda acestuia lecții de literatura, istoria și geografia
românilor. ”Era trimis la gimnasiul public, nu în trăsură, ci fie vremea cât
de rea, pe jos, fără mânuși iarna, obișnuit a dispune de sume foarte
neînsemnate de bani, sculat la șase dimineața, băgat într-o baie rece.
Carol-Anton îi tot zicea: <<Nu-i destul că v-ați născut principi, ci trebuie
să munciți ca să dovediți titlul vostru>>”, își amintea profesorul.
În 1884, Ferdinand vine, pentru câteva luni în România, într-o vizită de
recunoaștere. La 1 mai 1889 se stabilește, definitiv, pe aceste meleaguri. Ia
cuvântul, în Senat, exprimându-și dorința de a studia ”în toate amănuntele
sale”, mecanismul politic dâmbovițean. Prinde, repede, totul. Citește mult.
Artă, literatură, chimie, greacă, latină, rusă, franceză. E ”fiert” pe botanică.
E-un tânăr ”nalt, zvelt, blond, cu fruntea lată, ochii albaștri-verzui, nasul
coroiat, mustață stufoasă și urechi foarte mari, în formă de pâlnie”, după
cum îl descriau apropiații. Îi pică drag Elena Văcărescu, descendentă
din Iancu, boieri cu biblioteci, minți luminate. Dar Carol și Elisabeta nu văd
cu ochi buni idila, pentru că scriitoarea nu-i de neam domnesc. Ambii primesc
interdicții. Fata se autoexilează și nu va mai reveni, nicodată cât va trăi, în
România. Ferdinand se retrage la Sigmaringen, amenință cu
sinuciderea. Casa Regală trebuie să găsească, grabnic, o partidă. Așa că la
orizont apare principesa Maria de Edinburgh, nepoata Reginei
Victoria a Marii Britanii, cea cu neamuri prin toate cotloanele Europei.
Primele întâlniri, cele din 1891, sunt eșecuri totale. Carol îl chemă la ordine
pe tânărul cel timid, marea ducesă Maria Alexandrovna pune presiune pe
fată și, pe 10 ianuarie 1893 pleacă la drum trei nunți, ca-n basme: civilă,
catolică (religia lui) și protestantă (religia ei). Carol, cazon cum îl știm, le
urează doar ”O zi de miere!”, noul cuplu se stabilește la Palatul Cotroceni,
iar ”Pelișorul” se saltă, la Sinaia, pentru ei.
Primii ani de relație-s tumultoși. ”Suntem naturi total diferite”,
scrie Maria. Dar apar copiii, viitoarea regină se integrează în
societate, Ferdinand devine mai înțelept.
 
”Preocuparea noastră cinstită a avut întotdeauna un singur obiect:
România. Orice greșeli vom fi făcut, pe noi ne-au animat, de fiecare dată,
intențiile cele mai bune.”
Ferdinand
”Ce păcat că a trebuit să irosim atâția ani ai tinereții ca să învățăm cum
să conviețuim.”
Maria
”Regele admira multe din însușirile soției sale – voința, sinceritatea,
vitalitatea, veselia. Este sigur că în fundul sufletului său el a avut față de
dânsa adevărata stimă și adevărata încredere”.
Ion G. Duca – ”Amintiri”
 
În 1896, Regele Carol I decide numirea principelui în calitate de comandant
onorific al regimentului 4 Roșiori. Însă, în mai 1897, acesta cade bolnav de
febră tifoidă. E la un pas de moarte. Maria e trezită în miez de noapte, în timp
ce muribundul primește ultima cuminecătură. Gata, s-a zis cu el! Ba, nu! Ca
prin minune, scapă! Își revine, dar chipul său prinde înfățișarea unui bunicuț
gârbovit, cu o paloare nefirească, până la apus de viață.
Copiii cuplului princiar (apoi regal):

 Carol al II-lea (15 octombrie 1893 – 4 aprilie 1953). Viitorul rege, trei

căsnicii, tatăl lui Mihai I
 Principesa Elisabeta (”Lisabeta”) (12 octombrie 1894 – 14 noiembrie
1956). Regină a Greciei, divorțată. Din 1948 până la moarte a trăit în
exil, la Cannes
 Principesa Maria (”Mignon”) (6 ianuarie 1900 – 22 iunie 1961).
Regină a Iugsolaviei. Trei copii. Exilată, din 1941, în Marea Britanie
  Prințul Nicolae (”Nicky”) (3 august 1903 – 9 iunie 1978). Membru al
Regenței. Căsătorit de două ori, fără urmași. A trăit in exil, în Elveția
 Principesa Ileana (5 ianuarie 1909 – 21 ianuarie 1991). Două
căsătorii, șase copii. În 1967, a trecut la monahism sub numele de
Maica Alexandra, în SUA
 Prințul Mircea (3 ianuarie 1913 – 2 noiembrie 1916). Bolnav de
febră tifoidă, s-a stins la numai trei ani

                              

 
Ferdinand, ”Regele-soldat” și Maria, ”Regina-soră medicală, mama răniților”

 
Ferdinand avea să aibă cu aceștia relații normale, dar nu se va implica în
educațiunea lor atât cât ar fi fost necesar. ”<<Nando>> (n.r. – așa îl
alinta Regina Maria) se ocupă de timbrele lui și de regulamentele
militare, lăsând educația copiilor în seama primei persoane care
insistă să o facă. La el, groaza de a nu face cumva ceea ce nu se
cuvine îl împiedică să facă lucrurile pe care ar trebui să le facă”, scria
viitoarea regină.
 
”Un necunoscut și un neținut în seamă”...
Urcă pe tronul României la 11 octombrie 1914, după decesul lui Carol
I. Nicolae Iorga spunea că ”pentru mulți e un necunoscut și un neținut
în seamă, pentru câțiva o taină, aproape pentru nimeni o siguranță”.
Cum este al doilea Rege al României? ”Minte cumpănită, vorbă
măsurată, precisă, judecată clară, întrebuințează vorba numai atunci
când are ceva de spus bine gândit”, îl descriu apropiații.
E o perioadă crucială din istoria țării: Primul Război Mondial mușca, deja,
din trupul Europei, unii vorbeau despre neutralitate, alții despre
necesitatea intrării de partea uneia sau alteia dintre cele două alianțe. Doi
ani stăm pe margine și privim. Presiunea e din ce în ce mai mare. Regele e
neamț la obârșie...
Pe 14 august 1916, Ferdinand prezidează Consiliul de Coroană în cadrul
căruia se ia hotărârea dramatică: intrarea României în război,
împotriva țării sale natale, Germania. Cine ar fi fost de acord cu așa
ceva? La aflarea veștii, familia îl reneagă, iar Castelul
Hohenzollern arborează în doliu stindardul faimoasei familii. Reamintim
că Papa îl excomunicase, după ce acceptase ca ai lui copii să fie botezați
potrivit religiei ortodoxe. P.P. Carp, politicianul, vine la el și îi spune: ”Sire,
Hohenzollerni nu pot fi învinși!”. Răspunsul e unul dintre cele mai
frumoase din istoria noastră: ”Vă înșelați, domnule Carp, am învins,
deja, unul!”, aluzei la gestul pe care tocmai îl făcuse.
Dar începutul nu e cel dorit. Armata Română suferă o serie de înfrângeri
dure în Oltenia și Muntenia. Regele preia conducerea efectivă a Marelui
Cartier General. Se refugiază, în decembrie 1916, la Iași. Cu o lună în
urmă, principele Mircea, deceda, la doar trei anișori. Fusese îngropat în
grabă, la București, și, din cauza ocupației, mormântul nu putea fi nici
văzut, nici îngrijit.
Ca de fiecare dată, Rusia face ce vrea. Semnează un tratat de pace
separat, Frontul Estic cade. Și noi iscălim Armistițiul de la Focșani, cu
Puterile Centrale, spre supărarea Reginei Maria. Clasa politică e
incapabilă să găsească o soluție concretă, astfel că Regele Ferdinand se
vede cu ministrul Imperiului Austro-Ungar, contele Czernin, care-i cere să
semneze pacea sau va fi înlocuit cu altcineva din casele regale austriacă
sau germană. ”Regele a plâns”, scria Marghiloman.
În 1918, situația se schimbă. Regele și Regina revin la București, trec pe
sub Arcul de Triumf de pe Calea Victoriei, armata noastră ajunge până
la Budapesta.

Încoronarea de la Alba Iulia, 1922. ”În toată istoria nemului nostru, nu s-au văzut vreodată ierarhii Țării
Românești și Moldovei, Ardealului și Basarabiei, liturgisind împreună” – Nicolae Iorga

 
Pe 15 octombrie 1922, după ce făcuse mari sacrificii în propria
viață, Ferdinand este încoronat, la Alba Iulia, rege al României Mari.
 
”Spune-mi, Nando, îți dai seama că ai devenit un om mare? Realizezi pe
deplin în imaginația ta ce reprezinți în istoria acestui popor? Tu, care o
viață întreagă ai fost modest, ai fost un om care te-ai îndoit de tine,
cuprinzi cu mintea ta toată semnificația de a întrupa visul secular al
unui neam de 18 milioane de locuitori?”
Regina Maria, decembrie 1918
”Grele au fost timpurile, mare au fost jertfele, dar strălucită este
răsplata. Și astăzi pot spune, cu fruntea senină față de Dumnezeu și față
de poporul meu că am conștiința curată.”
Ferdinand I, Regele României Mari
 
Lucrurile par limpezite și liniștite, țara-i ”dodoloață”, dar Carol, prințul
moștenitor, e atras puternic de nurii domnițelor. Se căsătorește
clandestin, încălcând legea monarhică, spre supărarea
lui Ferdinand. Apoi, când se ia legal, cu Elena, fiica regelui Constantin al
Greciei, mariajul nu e de durată. Fuge la Paris, cu Elena Lupescu.
În decembrie 1925, Regele își dezmoștenește propriul fiu și-și
desemnează nepotul, pe Mihai, care are doar patru ani, urmaș la tron.
 
”Sunt atât de obosit”...
Toate lucrurile acestea – plus cele din tinerețe - îl macină. Din 1925 încolo,
sănătatea sa e șubrezită. E operat de hernie. Nu se întremează bine, că o
altă veste proastă pică la Casa Regală: regele are embolie la un plămân!
Merge în Franța, la tratament. La mijlocul lui 1926, probleme, din nou.
Medicii nu nimeresc din prima. Bâjbâie. Poate fi o ciroză, poate fi diabet,
poate fi o criză de ficat. Doctorul personal, Romalo, n-o potrivește. Se ia
decizia ca Mamulea, fostul medic al lui Carol I, să-l vază. Ferdinand, loial
prietenului său, refuză la început. Dar Regina Maria e prea puternică.
Diagnosticul: cancer de colon! Urmează o lungă suferință.
În martie are plănuită o vizită la Papă. Vrea să-și ceară iertare, știe
că Suveranul Pontif e supărat. Dar în loc de bagaje, se alege cu o febră ce
urcă la 40 de grade...Abia scapă.
Dacă Maria, Regina, l-a iubit? Păi asta-i vorbă? Toate nopțile și le petrecea
pe o sofa din salonul regelui, cu ”ușile deschise, ca să aud orice
zgomot”. Cheamă toți copiii, cu excepția celui mare, de care ”Nando” nu
întrebase niciodată de când era bolnav....
Ferdinand I, Loialul și Întregitorul, ”regele tuturor românilor”, pleacă
spre miezul nopții dintre 19 și 20 iulie 1927. ”Sunt atât de obosit”, mai
apucase să spună. Un curtean bătrân, cu bărbia înfiptă-n piept, plânge
liniștit.
E pus de catafalc, la ”Pelișor”. Regina nu vrea negru, ea sigură aranjase
flori roșii în jurul trupului său. E coborât la cele sfinte la Curtea de
Argeș, alături de Regele Carol I și de Regina Elisabeta, cei care puseseră
semnul de interzis între el și Elena Văcărescu.
 
 
 
 Țara-ntreagă a plâns un rege bun și drept
 
Românii plâng după un om drept, după un caracter loial. Un adept al
prieteniilor sincere. Fuseseră 13 ani grei dar frumoși, făr’ de ghinion
pentru patrie. ”Ferdinand a condus țara cu respectarea strictă a
Constituției și a pus datoria sa ca rege al României, înaintea
simțămintelor sale personale. A fost dăruit cu un devotament
neobosit față de datorie, cu capacitatea de a găsi echilibrul
între adversități”. (Gerhard Grimm, ”Biografii germane”)

În urmă cu 100 de ani, în vara anului 1917, Regele Ferdinand conducea ‒

din refugiul de la Iași ‒ o țară redusă la nici o treime din suprafața sa, a
cărei armată era în curs de reînarmare și remotivare, cu o clasă politică
împărțită între cei care erau de partea Antantei și cei care se împăcaseră
cu ideea că Puterile Centrale vor câștiga războiul. Ferdinand însuși, ca
rege a ceea ce mai rămăsese neocupat din România, se afla în conflict cu
țara natală și cu însăși familia sa germană ‒ care îl va repudia. La
începutul anului 1918, nu puține vor fi vocile (germani, dar și români)
care vor sugera deschis debarcarea nenorocosului rege și înlocuirea lui
cu un altul, tot germanofon, dar și germanofil. Și totuși, la finalul
aceluiași an 1918, Ferdinand va reveni victorios la Bucureşti, pe un cal
alb, ca Rege al unei Românii spectaculos mărite. Mai rar un așa destin!
Acesta este Regele despre care propun următoarea perspectivă,
sintetizată în zece idei și o concluzie mereu provizorie. 
1. Ca și unchiul său regele Carol I-ul, Ferdinand a ajuns rege al României printr-o
întâmplare ‒ fericită, de altfel, în ambele cazuri. Se știe, prințul Carol nu fusese prima
alegere a românilor; el ajunsese domn la Bucureşti numai după ce Filip de Flandra
declinase oferta. În cazul lui Ferdinand, alegerea sa ca moștenitor a fost o decizie internă
a familiei. Cum se știe, Regele Carol I-ul și soția sa Elisabeta nu au avut copii (unica lor
fiică, Maria, a murit la vârsta de nici 4 ani). Cuplul regal a sperat până târziu să dea țării
un moștenitor ‒ se pare, până spre vârsta de 45 de ani a reginei Elisabeta! În lipsa unui
moștenitor direct, coroana României urma să rămână în familia de Hohenzollern-
Sigmaringen ‒ fie fratelui mai mare al lui Carol I-ul, Leopold, fie fiului cel mare al
acestuia din urmă, Wilhelm. Numai că ambii au refuzat succesiunea (Wilhelm lăsând de
înțeles că nu lasă confortul unei cariere previzibile în Germania pentru un tron în exoticul
Bucureşti), și astfel Ferdinand (al doilea fiu al părinților săi) a fost pus în situația de a
accepta sau nu Tronul. A făcut-o, spre gloria lui și, cutez a spune, spre norocul
României. 

2. Șansa prințului Ferdinand a fost aceea că a beneficiat de o lungă, foarte lungă,

perioadă de „ucenicie” a tronului. Între anul 1889 (când el, la 24 de ani, a devenit
moștenitor oficial al Regatului României) și anul 1914 (când a preluat Coroana de Oțel,
ca succesor al unchiului Carol I-ul) au trecut 25 de ani! Un timp suficient pentru a se
maturiza el însuși și pentru a-i cunoaște pe români. În prealabil, își făcuse în Germania
educația militară și științifică (la școli din Kassel, Leipzig, Tübingen), astfel încât se
poate spune, printre altele, că Ferdinand a fost, categoric, cel mai educat dintre regii
noștri (vezi mai jos). În plus, unchiul Carol I-ul a avut grijă ca, încă din Germania,
Ferdinand să fie inițiat în tainele limbii române și ale istoriei și culturii românești ‒ o
pregătire de care Carol I-ul nu avusese parte înainte de 1866, dar ale cărei avantaje le știa.
Ferdinand ‒ odată ajuns la Bucureşti ‒ avea totuși propriul său călcâi al lui Ahile:
sensibilitatea lui. El fusese format după principiile rigide (uneori de-a dreptul cazone) ale
familiei, dar era cu totul restanțier la capitolul educației sentimentale: așa încât, abia
stabilit în România și pesemne luat de valul atenției care i se dădea (ceva inedit pentru
el), Ferdinand a fost repede cucerit de farmecele tinerei Elena Văcărescu, fiica unui
diplomat (și boier) apropiat Curții. Dar Regele Carol I-ul a pus la fel de repede cap idilei
‒ potrivit statutelor casei regale, prințul moștenitor nu se putea căsători decât cu o
prințesă străină, tocmai pentru consolidarea dinastiei. Și astfel Ferdinand a ajuns, în
ianuarie 1893, la căsătoria cu juna (de 18 ani) Maria de Edinburgh ‒ viitoarea legendară
Regina Maria a României. La drept vorbind, garanția pentru înfăptuirea acestei uniuni nu
a fost Ferdinand (de care tatăl miresei nu a fost deloc impresionat), ci tocmai Regele
Carol I-ul, cunoscut pentru seriozitatea și consecvența dovedite spre întărirea Tronului
României. Sub ochiul atent al unchiului, Ferdinand și Maria au avut 20 de ani în care să
se pregătească pentru rolul politic al vieții lor. Spre meritul lor, au făcut-o bine ‒ chiar
dacă în acest timp relația dintre ei s-a mai răcit.

3. Un lider se cunoaște și după consilierii săi. Din acest punct de vedere, Ferdinand a

avut inspirația și înțelepciunea de a accepta și prelua sfaturi de la oameni de calitate ‒
ceea ce, pentru un conducător, nu e chiar de la sine înțeles! Unele rememorări îl prezintă
pe Ferdinand ca fiind influențabil, altele slab din fire. Dar perspectiva pe care o propun
este diferită : având de-a face cu o situație extrem de complexă (acomodarea în România,
criza Primului Război Mondial, ulterior primii ani ai României Mari etc.), Ferdinand n-a
fost nici o clipă liderul „care le știe pe toate”. Cel puțin trei persoane l-au influențat
(preponderent pozitiv) într-unele dintre cele mai delicate momente ale vieții sale ‒ și ale
istoriei noastre: mai întâi „tutorele” lui ferm, unchiul Carol I-ul, care, cum spuneam, l-a
calibrat pentru succesiune; apoi, Ionel Brătianu, liderul liberal, care va fi cel mai apropiat
și mai de durată colaborator politic; și, nu în ultimul rând, generalul francez Henri
Berthelot , cel care, vreme de un an și jumătate, a fost ‒ în mod neoficial, dar eficient ‒
consilierul militar al Regelui în perioada cea mai grea a Marelui Război. Pe lângă aceștia
trei, evident, Ferdinand a avut-o alături pe foarte frumoasa și extrem de inteligenta lui
soție, Regina Maria ‒ ale cărei fermitate, inventivitate și încăpățânare au fost și ele
salvatoare pentru dinastie și țară. Nu e puțin lucru că Ferdinand a avut, deci, de la cine
primi sfaturi, dar și înțelepciunea de a le urma pe cele mai bune. A nu se înțelege că
singurul său merit ar fi fost ascultarea ‒ cu atât mai mult cu cât „consilierii” aveau
deseori opinii contradictorii. Un exemplu, printre multele: în campania din 1916,
Ferdinand a forțat schimbarea generalului Dumitru Iliescu de la conducerea Marelui
Cartier General și înlocuirea lui cu generalul Constantin Prezan; acel Iliescu era favoritul
lui Ionel Brătianu, care îl susținea din considerente politice; dar, în ochii lui Berthelot,
același Iliescu era un inept (și, din păcate, avea rolul său în dezastrul militar din partea a
doua a anului 1916).

4. Revenind la cuplul Ferdinand și Maria: din principiu, nu încurajez analiza tip

tabloid a relațiilor dintre cei doi. Din păcate, în orice rememorare, acest subiect revine
invariabil. Întrebări de genul „cât de fideli și-au fost unul altuia” sau „câți dintre copiii lor
semănau cu ambii părinți” etc. mi se par a proveni nu din curiozitatea istorică, ci din
apetența pentru bârfă a unei comunități relativ recent alfabetizate. Aceste bârfe nici măcar
nu s-au născut toate în România, ci unele au fost vehiculate de literatura voaioristică
europeană, uneori încă de când Ferdinand și/sau Maria mai trăiau . În acei ani, impactul
la nivelul populației predominant rurale al unor astfel de „informații” a fost
nesemnificativ (în cel mai bun caz, doar unul din doi soldați români de pe frontul din
Moldova știau să citească un ziar sau să scrie o scrisoare) ‒ dar e drept că ele erau
colportate inclusiv de emigrația „boierească” românească din Occident. Clișeul
„amanților Reginei Maria” și pandantul său, „amantele Regelui Ferdinand”, nu va
dispărea prea curând ‒ dar e de datoria noastră să repetăm, oridecâteori e cazul, că un
popor serios se întreabă ce fac conducătorii săi ziua, nu noaptea. Cum-necum, ceea ce
contează este că Ferdinand și Maria și-au făcut datoria față de țară inclusiv prin cei șase
copii ai lor (ultimul, micul Mircea, a murit de tifos în toamna nefastă a anului 1916).

5. Care este rezultatul economic al domniei Regelui Ferdinand? O regulă de bază a

politicii, dinainte de Aristotel și până în zilele noastre, spune că o conducere anume nu
poate fi bună dacă ea nu aduce și prosperitate celor conduși. Indiferent de idealuri, de
promisiuni, de obstacole, criteriul de judecată a unui lider trebuie să treacă (și) prin
bilanțul său economic. Or, din acest punct de vedere, bilanțul lui Ferdinand este
surprinzător de pozitiv; spun „surprinzător” pentru că toate premizele erau ‒ vom vedea ‒
nefericite. Să nu uităm să tânărul Ferdinand studiase (la Tübingen) științele politice și
economice, așa că era (ca și unchiul său Carol I-ul) genul de lider pe care un ministru,
oricât de abil, nu putea să-l ducă de nas. Ca și predecesorul său, Regele Ferdinand a
urmărit tenace progresul economic al țării, convins că pașii mici și mulți duc departe. O
parte din viitorul succes economic românesc al anilor ʼ30 i se datorează și lui Ferdinand.
Alături de Ionel Brătianu, cel de-al doilea rege al nostru este artizanul marilor reforme din
România interbelică: reforma electorală (toamna anului 1918) și reforma agrară (vara
anului 1921), ambele dorite dinainte de război și promise solemn soldaților pe front. Spre
deosebire de timpuri mai recente, Ferdinand nu s-a plâns de „greaua moștenire”
economică pe care o preluase (cvasi-feudalismul remanent al lumii rurale din timpul lui
Carol I-ul), nici de factorii externi (distrugerile inamicului din anii războiului,
rătăcirea/confiscarea prin Rusia a tezaurului României etc.). La fel, el nu s-a speriat nici
de uriașul decalaj care exista, în noua Românie Mare, între provinciile reunite cu țara
(Banatul sau Transilvania de Vest și Basarabia erau, din punct de vedere tehnologico-
economic, două lumi diferite!). În România anului 1920 nu exista nici o omogenitate
organizatorică la nivelul țării: băncile dintr-un capăt al țării lucrau altfel decât cele din
capătul opus, unitățile de măsură ale pământului la Est erau diferite de cele de la Vest,
școala din Banat nu semăna cu școala din Dobrogea etc. Rezum: într-o țară rămasă fără
tezaurul național (!), răvășită de război, jefuită de inamici vreme de doi ani și (după
război) total dezorganizată, Ferdinand nu a disperat, ci a îndemnat la o muncă tenace și
constantă. Cum spuneam, ceva din viitoarea prosperitate regăsită a domniei lui Carol al
II-lea i se datorează și lui.
6. Restructurarea partinică a României Mari nu l-a ajutat foarte mult pe Regele
Ferdinand. În 1866, când Carol I-ul acceptase tronul de la Bucureşti, una dintre
condițiile puse de el fusese „calmarea” politică a familiilor/partidelor boierești și
canalizarea energiei politice în două partide (liberal și conservator) între care
domnitorul/regele să joace rolul necontestat de arbitru. Acesta era temeiul Constituției din
1866 și, pe baza lui, sistemul funcționase mulțumitor (cu eterna hibă a politizării în exces
a administrației și chiar a armatei! ‒ francezul Berthelot i se plânsese regelui deseori de
acest lucru). Dar, după Primul Război Mondial, sistemul românesc de partide a fost pur și
simplu dat peste cap. Partidul Conservator dispare în mod natural (pentru că acea fostă
Românie a marilor moșii devine, după reforma agrară din 1921, o Românie a micilor
proprietari). Din provinciile reunite vine spre București o energie politică nouă, dar
cacofonică și nesistematizată: un partid național din Transilvania, partide țărănești la
Bucureşti și în Basarabia, partide etnice de diferite orientări ale maghiarilor și germanilor,
partidul „oportunist” (dar atât de atrăgător, inițial) al generalului Alexandru Averescu
(Liga Poporului în 1918, ulterior Partidul Poporului din 1920 ‒ o denumire mai...
populistă nici nu se poate imagina!), ulterior partide de orientare naționalist-creștină
(A.C. Cuza, 1920) sau, la celălalt capăt al spectrului, socialiștii români (organizatori de
greve și, în parte, atrași de cântecul de sirenă al Internaționalei a III-a comuniste din
1919) etc. Așadar, politica românească a primilor ani ʼ20 este un mozaic confuz și agitat
de personaje, partide, programe, lozinci, sciziuni și regrupări care nu mai avea nimic din
predictibilitatea anilor Regelui Carol I-ul. Cu atât mai mult, Regele Ferdinand s-a
apropiat de Ionel Brătianu ‒ care era deja un clasic, un reper în fruntea unui partid care
traversează cu bine perioada tulbure. Ambii vor tutela Constituția din 1923 ‒ pe moment
aspru contestată (dar ulterior respectată) de opoziție. În ochii lui Ferdinand, Brătianu avea
meritul de a fi împiedicat alunecarea țării spre regimuri militare (cum avea să se întâmple
în Polonia sau Ungaria), dar e drept că România, cu toată carisma și legenda generalului
Averescu, nu avea o tradiție în acest sens.

7. Regele Ferdinand și jocul politic al extremelor. Dar tot acest peisaj politic nebulos și
dinamic putea dezvolta și latura lui pozitivă. În mod normal, dacă ar fi existat timpul
necesar, politica României Mari s-ar fi distilat, în câteva decenii (la fel se întâmplase și
după 1848). Din fericire pentru el, Ferdinand a fost contemporan cu extremele stângă și
dreaptă românești doar în faza de „copilărie” a acestora ‒ pe de o parte, apariția și primele
congrese ale debilului partid comunist local, pe de altă parte tinerețea studențească și
primii pași (și prima crimă, în octombrie 1925) ai lui Corneliu Zelea Codreanu . Regele
Ferdinand și Ionel Brătianu nu puteau bănui ce avea să urmeze; după decembrie 1924,
legislația fostului primar de Iași și ulterior ministrului Gh.G. Mârzescu părea a ține
problemele sub control. Cel care se va confrunta din plin atât cu problema legionară, cât
și cu problema comunistă va fi fiul lui Ferdinand ‒ Regele Carol al II-lea.

8. Un caracter normal, un intelect de excepție. Regele Ferdinand a avut momentele de

slăbiciune și de tărie ale unui om normal, la fel clipele de noroc și cumpenele de ghinion.
A suferit în sinea sa când România a intrat în război împotriva țării părinților săi (chiar
dacă noi am declarat război doar Austro-Ungariei, în august 1916), dar a fost ferm în
raport cu rătăcirea din septembrie 1918 a fiului său mai mare (când Carol al II-lea a
dezertat și s-a căsătorit, la Odessa, cu Ioana „Zizi” Lambrino). Ferdinand a avut o mare
cumpănă în primăvara lui 1918, după ce revoluția din Rusia a scos România din luptă, în
ciuda victoriilor noastre de la Mărășești, Mărăști și Oituz; dar a avut un noroc în a doua
jumătate a aceluiași an, după ce intrarea Statelor Unite în război (aprilie 1917) și
victoriile Antantei pe frontul de Vest (1918) au întors situația cu 180 de grade. În ambele
cazuri, norocul și ghinionul lui Ferdinand au fost și ale României.

În schimb, din punctul de vedere al intelectului și educației, Ferdinand n-a fost, cu

siguranță, un om „normal”. Martha Bibescu îi face un portret aproape halucinant: așa
cum un om obișnuit depune eforturi pentru a arăta ceea ce știe, Ferdinand (spune
autoarea) depunea eforturi pentru a-și camufla știința. Împătimit de lectură, pasionat de
studiul limbilor, el îl va suprinde pe istoricul Vasile Pârvan pe șantierul arheologic de la
Histria, ajutându-l să descifreze o inscripție în limba greacă veche; îl surprinde pe un
abate, la Paris, arătându-și cunoașterea limbii ebraice; uimește pe un ambasador al Franței
ținându-i (în franceză, desigur) un scurt expozeu despre diferențele dintre poezia lirică
japoneză și poezia lirică chineză; îi surprinde pe toți dovedind că-i citea pe clasicii ruși în
original. Dar aceasta nu era tot: în plus, Ferdinand avea ca hobby, din tinerețe, botanica și
horticultura: știa denumirile latinești ale plantelor mai bine decât un profesor de
agronomie și găsea o plăcere imensă în a-și îngriji singur rândurile de trandafiri de la
Cotroceni sau Peleș („străduindu-se să nu-i facă rău plantei” ‒ rememorează Martha
Bibescu, în micul volum O victimă regală, Ferdinand al României, publicat chiar la
moartea regelui).

9. Da, Ferdinand a consolidat Tronul României. Categoric, cel de-al doilea rege al

românilor a întărit Tronul și Coroana, ducând mai departe ceea ce începuse Carol I-ul. În
primul deceniu interbelic, dinastia română era cea mai stabilă, mai populară acasă și mai
puternică în exterior dinastie din zona noastră. În acei ani ʼ20, Regina Maria a căpătat
porecla simpatică de „soacră a Balcanilor” după ce fiul ei cel mare, Carol, se căsătorește
cu prințesa Elena a Greciei (1921), fiica sa Elisabeta s-a căsătorit cu principele moștenitor
George al Greciei (tot 1921), iar fiica mai mică Maria (alintată Mignon) s-a căsătorit în
anul 1922 cu Regele Alexandru I al Iugoslaviei. Aceste căsătorii s-au întâmplat nu pentru
că Regina ar fi căutat partide pentru copiii săi ‒ ci pentru că, dimpotrivă, tocmai prinții și
prințesele României erau partide foarte bune! Explicația consta în stabilitatea dinastiei, în
relansarea României Mari, în economia aflată în evoluție. Iar un merit din toate acestea
revine, desigur, și Regelui Ferdinand.
10. (Și) Ferdinand a murit supărat. Pe 20 iulie 1927, Regele Reîntregirii a murit la
Sinaia, răpus precoce de o boală neiertătoare; avea doar 61 de ani; „complicele” său
politic, Ionel Brătianu, avea să moară și el doar patru luni mai târziu. Prin dispariția
aproape simultană a celor doi se încheia unul dintre cele mai dramatice, dar și mai
benefice, capitole din istoria țării. Paradoxal este că moartea lui Ferdinand închide, într-
un fel, cercul similitudinilor dintre el și unchiul predecesor. Ambii au ajuns pe tronul
țării, am văzut mai sus, după ce au fost candidați de „mâna a doua” (dar ce mână bună!),
ambii au murit cu o supărare în suflet. În cazul Regelui Ferdinand, supărarea a fost
produsă de propriul său fiu, Carol II: acesta a renunțat în decembrie 1925 la Tron (pentru
a treia oară!) și a plecat din țară, iar un Consiliu de Coroană reunit într-o atmosferă de
avarie l-a proclamat moștenitor pe tânărul (de nici 6 ani atunci) Mihai, nepotul lui
Ferdinand. Această criză dinastică a fost, probabil, dezamăgirea majoră și finală a
Regelui: România Mare, căreia îi fusese Întemeietor, urma să aibă o fisură de proporții în
continuitatea dinastiei. Regența minorului Mihai, stabilită încă din ianuarie 1926 și care
s-a oficializat după moartea lui Ferdinand, a creat mai multe probleme decât putea
rezolva și, într-un final, a facilitat venirea pe tron a lui Carol al II-lea.

Concluzia tuturor acestor idei este una scurtă și simplă: este cu totul sugestiv că
atributul care s-a lipit cel mai bine de efigia eroului nostru, în mințile contemporanilor săi
dar și ale generațiilor următoare, a fost de Regele Ferdinand „cel Loial”. Într-adevăr, nici
o țară și nici unui popor nu-i poate cere unui prinț născut în afară o mai mare dăruire
decât cea arătată, în vreme de război, de Ferdinand României și românilor.

Regretabil rămâne că imaginarul și discursul public românești par să îl mențină, chiar și

astăzi, într-un plan secund pe Regele Întregitor ‒ ca un capitol prins captiv între mai
spectaculosul Carol I-ul și mai controversatul Carol al II-lea. Categoric, cineva ar putea
spune că Ferdinand n-a fost poate nici atât de măreț și reformator precum unchiul său
(deși e greu de stabilit unitatea de măsură a măreției în astfel de cazuri), dar nici n-a avut
controversele fiului. Personal, propun să punem accentele puțin diferit: în opinia mea,
regele Ferdinand a avut aproape toate calitățile predecesorului său ‒ și aproape nimic din
defectele succesorului. Ceea ce nu e deloc puțin lucru.
Fără teama de a greși, despre regele Ferdinand I se poate spune că a fost
făuritorul României Mari. El a declarat la urcarea pe tron că va fi „un
bun român“ și că nu se va opune intereselor naționale românești, ceea ce
a și făcut, respectându-și cu sfințenie toate angajamentele.

Un prinț timid și modest

Regele Ferdinand s-a născut la 24 august 1865 la Sigmaringen, iar primele instrucțiuni le-
a primit în familie de la profesorul Gröbels, urmând apoi gimnaziul din Düsseldorf. După
anii de aspră viață ostășească ca ofițer în garda prusiană și elev la școala militară din
Cassel, tânărul prinț a devenit student al Universităților din Tübingen și Lipsca în 1887,
doritor fiind de a-și lărgi orizontul de cunoștințe1.

Din vremea tinereții sale avem o descriere a prințului făcută de cineva care i-a fost
apropiat și care merită a fi reținută pentru adevărul ce îl cuprinde: „ca tânăr, se poate
spune că însușirea caracteristică a prințului Ferdinand era o extremă modestie,
amestecată cu o timiditate aproape chinuitoare. Educația lui fusese completă, urmată cu
îngrijire după cerințele unui viitor șef de stat, dar nimeni nu și-a dat vreodată seama de
cât știe tânărul. Nici acasă nu-i plăcea să se afirme față de frații lui. Foarte curtenitor și
politicos, se ferea totdeauna de a jigni sentimentele cuiva și ceda terenul chiar când
cunoștea mai bine subiectul în discuție decât cei cu care discuta. Îi plăcea singurătatea,
natura și arta. Disciplina cea mai absolută fusese principala linie a educației sale și un
simț de datorie care i-a rămas toată viața, ajutându-l neînduplecat să biruie sentimentele
lui personale, neîngăduindu-i vreodată să se pună la mijloc între dânsul și ce trebuia să
facă. Blând, fără egoism, cei ce-l cunoșteau adânc îl iubeau“2.
Regele Ferdinand, la masa de lucru

În condițiile inexistenței unui moștenitor direct, regele Carol I, împreună cu principalii

oameni politici ai țării, au decis să-i confere prințului Ferdinand această calitate, astfel că
la 18 martie 1889 a fost declarat „moștenitor prezumptiv al Coroanei“, cu titlul de Alteță
Regală Principe al României. Cu ce însușiri era înzestrat prințul moștenitor
Ferdinand la sosirea sa în România, ne spune profesorul său de limba română V. D.
Păun: „minte cumpănită, vorbă măsurată, precisă, judecată clară, înțelege lucrurile
dintr-o dată și întrebuințează vorba numai atunci când are ceva de spus bine gândit.
Blajin cu toată lumea, prieten de temei, numai într-un singur punct A.S.Regală este
neînduplecat, anume când este vorba să-și facă datoria. Sub nici un cuvânt de scuză nu
și-ar lasa-o pe ziua de mâine“3.

Am reușit să înving în mine un Hohenzollern

După moartea regelui Carol I, la 28 septembrie 1914, prințul moștenitor Ferdinand s-a
prezentat în fața parlamentului, pentru a depune jurământul constituțional în calitate de
rege al României. Prințul Ferdinand a devenit rege într-o perioadă tensionată, generată de
confruntarea între tabăra filoantantistă și cea germanofilă, în problema intrării României
în Primul Război Mondial. Opinia publică în momentul acela se întreba cum își va
manifesta regele datoria lui de bun român?.

Nu erau oare destui oameni politici, de obârșie neaoș românească, iubitori de țară și de
neam care credeau cu seriozitate că, datoria noastră de buni români dicta intervenția
României alături de Puterile Centrale? Se cerea deci, regelui Ferdinand, german prin
naștere și întreaga lui educație, vlăstar al Hohenzollernilor, să gândească și să simtă mai
românește decât mulți dintre români. I se cerea regelui să ridice spada ce o încinsese
pentru prima dată ca ofițer al armatei prusace împotriva patriei și a familiei sale, care
deținea destinele puternicului imperiu.

„Am simțit - spunea regele - o mare mâhnire, căci am înțeles de ce avea să mă

îndepărteze acea cale pentru totdeauna de familia mea, de amicii mei de odinioară, de
amintirile din copilărie. A fost în mine o luptă a conștiinței și a inimii. Atunci am putut
păstra neclintită speranța de a învinge pe Mackensen, deoarece reușisem să înving în
mine pe un Hohenzollern“4.

De asemenea, când marele om politic român P.P. Carp a găsit de cuviință să-i spună
regelui: „Sire, Hohenzollernii nu pot fi învinși“, regele i-a replicat „vă înșelați domnule
Carp, am învins deja unul“5, referindu-se bineînțeles la dânsul. Într-adevăr, regele
Ferdinand a făcut abstracție de toate, nu a avut în vedere decât România și s-a convins de
necesitatea imperioasă a războiului pentru întregirea neamului. Trăind o stare de adâncă
bucurie, regina Maria i s-a adresat în acele zile de decembrie 1918:

„Spune-mi, Nando, îți dai seama că ai devenit un om mare? Realizezi pe deplin în

imaginația ta ce reprezinți de acum încolo în istoria acestui popor?. Tu, care o viață
întreagă ai fost modest, ai fost un om care te-ai îndoit de tine, cuprinzi cu mintea ta toată
semnificația de a întrupa visul secular al unui neam de 18 milioane de locuitori?“6.

Dar regele Ferdinand nu se socotea un „om mare“, un „erou“, o „personalitate istorică“,

ci considera că așa a vrut soarta ca el să devină regele tuturor românilor.
„Când am luat moștenirea - spunea mai târziu regele Ferdinand la Alba Iulia cu ocazia
Serbărilor Încoronării de la 15 octombrie 1922 - am făgăduit înaintea reprezentanților
națiunii că voi fi un bun român. Cred că m-am ținut de cuvânt. Grele au fost timpurile,
mari au fost jertfele, dar strălucită este răsplata. Și astăzi pot spune cu fruntea senină
față de Dumnezeu și față de poporul meu, că am conștiința curată“7.

Un rege ce ura fastul

Putem spune deci, că regele Ferdinand s-a integrat în lumea românească a vremii cu
calitățile și defectele ei, ajungând să cunoască bine sufletul și mentalitatea poporului
român, să se acomodeze cu ambianța societății în care trăia. Se simțea bine nu numai la
Castelul Pelișor din Sinaia, dar și la Scroviștea, la Cotroceni sau la Buftea în palatul lui
Barbu Știrbey. Spre deosebire de unchiul său, regelui Ferdinand nu-i plăceau
manifestările solemne, având oroare de festivitățile care impuneau un protocol rigid și
fastuos. Nu concepea să țină oamenii la distanță, să le atragă atenția, direct sau prin
comportarea sa că are „sânge albastru și provine dintr-o familie ilustră a unei mari
puteri“8.

Regele Ferdinand și Regina

Maria, în Elveția (1924)

Regele Ferdinand prefera discuțiile neprotocolare „la o țigară“, pe subiecte diverse de

biologie, istorie, lingvistică, politică, în timp ce un contemporan al său nota: „în botanică
putea să rivalizeze cu cei mai buni reprezentanți ai acestei științe“9.
Botanica era unul din „hobby-urile“ regelui, alături de timbre și vânătoare. Așadar,
Regele Ferdinand petrecea foarte mult timp în cabinetul său de lucru de la Palatul
Cotroceni, aranjându- și colecția de timbre, punându- și la punct ierbarele ce conțineau
mai multe specii de plante adunate în călătoriile sale, în special din Delta Dunării.

… și iubea grădinăritul
Iată de exemplu, ce scria Martha Bibescu despre această pasiune a regelui Ferdinand
pentru plante:

„Îl revăd în grădina sa tăind trandafiri și străduindu- se să nu-i facă rău plantei. Avea
metodele lui și folosea un foarfece ingenios, care tăia floarea desprinsă de tijă într-un
clește delicat. Îl revăd mai ales în timpul plimbărilor noastre prin munți, explicându- mi
flora alpină. Cât de mult îi plăceau plantele sălbatice! Era pentru el mai mult decât un
capriciu, o înclinație sau o manie trecătoare, era o adevărată pasiune, perfect rațională.
Cunoștințele lui depășeau știința obișnuită a unui profesor de botanică, ele se apropiau
de erudiție“10.

Așadar, regele Ferdinand era un mare iubitor al naturii, al plantelor și florilor,

petrecându-și ore întregi în mijlocul lor, ceea ce l-a făcut pe Mihail Manoilescu să scrie
că:

„Acest om chemat la cele mai înalte funcții era un sentimental, având o nesfârșită nevoie
de tandrețe. Iubea cu pasiune pe ai lui, își iubea casa, grădina. Această nevoie de
afecțiune intimă o căuta pretutindeni la oameni, în natură și chiar la câinii lui. Iubea
acei munți, unde își petrecuse atâția ani din viață. Sinaia cu pozițiile sălbatice, cu
pădurile ei populate de arbori seculari, îi desfăta sufletul. Câteodată se așeza pe o bancă
și contempla peisajul maiestuos. Era atunci între dânsul și natură o adevărată
comuniune sufletească. Se consola de răutatea umană, se odihnea de greaua povară
zilnică a politicii. Se confunda, spre a spune astfel cu natura. Își satisfăcea în asemenea
chip, imensa lui nevoie de afecție“11.

Un rege suferind
Numai că, acest rege bun, loial și sentimental a trebuit să suporte de-a lungul vieții, nu
numai o grea suferință morală, legată de îndepărtarea de persoana sa a familiei de la
Sigmaringen, excomunicarea Papei (pentru că și-a botezat copiii în religia ortodoxă),
dezertarea de la datoriile sale de principe moștenitor a fiului său Carol, ci și o grea
suferință fizică, o boală nemiloasă, care îl consuma zi de zi, și-l tortura clipă de clipă.
Începând din anul 1925, sănătatea regelui Ferdinand a început să se deterioreze.
În ianuarie 1925, regele a fost operat de hernie, iar două luni mai târziu a recăzut la pat,
bolnav de ceea ce a fost dignosticat drept embolie localizată la un plămân. Convalescența
a fost îndelungată, și la sfârșitul lunii iunie a plecat prin Paris la Bagnoles-de-l´Orne
pentru o cură. În aparență fortificat, regele Ferdinand a plecat apoi la Weinburg în Elveția
unde și-a sărbătorit a șaizecea aniversare. În cursul anului 1926, starea de sănătate a
regelui Ferdinand a continuat să se înrăutățească, și se pare că nimeni nu-și dădea seama
de ce suferea. Se vorbea de o criză de ficat, de o posibilă ciroză, de un diabet, fapt care a
determinat un consult mai amănunțit din partea medicului sau, dr. Romalo.

În memoriile sale, Eliza Brătianu își amintea că soțul său, nimeni altul decât Ion
I.C.Brătianu, i-a sugerat reginei „să cheme în consultație și alți medici, și pentru început
să se adreseze și celuilalt medic al palatului, dr. Mamulea, care fusese medicul regelui
Carol I“12.

Pentru a menaja susceptibilitățile doctorului Romalo și pentru a evita scenele pe care

obișnuia să le facă și despre care regina spunea: „este așa de gelos, trebuie întotdeauna
menajat, ne iubește așa de mult“, s-a hotărât ca dr. Mamulea să-l examineze pe rege, fără
prezența confratelui său. În urma consultului dr. Mamulea a constatat o proastă
funcționare a intestinelor, a presupus chiar o tumoare malignă și a comunicat reginei că
trebuie consultat un specialist în rectoscopie, dr. Bensaude din Paris. Iată ce scria în
continuare Eliza Brătianu în memoriile sale, referitor la situația regelui:

„Regele trebuind să meargă în Franța pentru o nouă cură la Bagnoles, părea ușor să
aibă loc această consultație la trecerea sa prin Paris. Regina a propus doctorului
Romalo să nu piardă ocazia acestei consultații, la care doctorul, pe un ton glumeț a
ripostat: «Unde ne îndreptăm?. Iată că femeile frumoase se amestecă acum în
medicin㻓13.

… și muribund
Un alt contemporan al regelui Ferdinand, Constantin Argetoianu scria la rându-i în
memoriile sale că a aflat de adevărata stare a regelui de la doctorul Juvara, care îi spusese
- spre stupefacția sa - că regele suferă de un neoplasm intestinal. La aflarea cumplitei
vești, Argetoianu își amintea că:

„În ziua de 15 octombrie 1926 m-am hotărât să merg la Brătianu și să-i comunic
informația dată de Juvara. A doua zi la amiază, Brătianu m-a rugat prin telefon să trec
pe la el, avea toate informațiile, de la dr. Romalo. Sosit în iulie cu regele la Paris, în
drum spre Bagnoles, dr. Bensaude și Labbé, consultați, au stabilit diagnoza unei tumori
neoplazice, în pareta inferioară a intestinului gros, aproape de rectum, și au comunicat
acest diagnostic lui Romalo, și numai lui Romalo, sfătuind pe rege să meargă pentru
cură la Vichy în loc de Bagnoles.
Medicii francezi fiind de părere - au fost consultați și doi chirurgi - că o intervenție
operatorie ar fi fost inutilă și foarte riscantă, Romalo n-a comunicat nimănui diagnoza
bolii, pentru două motive: primul ca nu cumva să ajungă adevărul la urechile regelui, al
doilea, ca să nu tulbure pregătirile reginei pentru călătoria în America, și hotărârea să
împărtășească guvernului secretul său, numai după înapoierea reginei din America. Și
era indignat împotriva indiscreției lui Juvara, care călcase regulile secretului
profesional.
Brătianu a scuturat violent pe Romalo și l-a făcut să înțeleagă că nu avusese dreptul să
tăinuiască adevărata stare a regelui, mai ales în împrejurările politice în care ne aflam,
și l-a trimis la Averescu (în momentul acela prim-ministru al țării) să-i expună și lui
neîntârziat cum stau lucrurile. Romalo, pe care Brătianu îl terorizase prin amenințarea
sancțiunilor față de răspunderea ce-și luase, și-a priceput în fine datoria și urma să facă
chiar în acea zi (16 octombrie) raportul său șefului guvernului“14.

Potrivit memoriilor Elizei Brătianu, discuția dintre doctorii Romalo și Mamulea cu

primul-ministru Averescu a decurs astfel:

„Ambii medici și-au dat părerea. Președintele Consiliului de Miniștri i-a ascultat și a
răspuns:«Am auzit o pledoarie sentimentală și un aviz științific. Mă raliez avizului
științific. Iar dumneavoastră, a adăugat întorcându-se către dr. Romalo, când ați mințit?.
Acum o săptămână, când mi-ați afirmat că starea regelui nu era gravă, sau acuma când
admiteți că starea este disperată?. «Am mințit atunci» a adăugat dr. Romalo. Generalul
a sărit și s-a îndreptat asupra doctorului. «Ar trebui să vă arestez și să vă închid, a
strigat, dar mi-e milă de părul dumneavoastră alb!»“15.

Ca urmare, a fost chemat doctorul francez Bensaude, specialist în rectoscopie, care după
examene și analize care au durat mai multe zile, a semnat împreună cu doctorii Romalo și
Mamulea, un buletin medical, în care era vorba de o „inflamație atipică“, „infiltrație a
ganglioanelor“, „eufemisme - scria Constantin Argetoianu - care învăluiau diagnoza unui
neoplasm. Toată lumea a priceput, și a fost consternată. Ferdinand era iubit de popor, și
apoi fiecare se mai gândea la tot ce se putea întâmpla la moartea regelui“16.

În perioada următoare, tumoarea progresând a provocat o ocluzie intestinală, fapt pentru

care regele a fost supus unei operații, efectuată de chirurgul francez Hartman, pe la
începutul lunii decembrie 1926. Operația a reușit, dar regele nu și-a revenit deplin, ci se
poate spune că lunga lui agonie începuse. În februarie 1927, medicul specialist belgian dr.
Sluis, chemat la Sinaia, a prescris un tratament cu radium, tratament de una până la trei
ore pe zi, timp de șapte săptămâni. Pentru livrarea aparatului de radium - necesar
tratamentului regelui - s-a apelat la firma „Carol Bünger“, depozit general de instrumente
chirurgicale și articole de laborator din București, str. Brezoianu, nr. 4, firmă care a
asigurat și montarea la palat a aparatului, în valoare de 26.755 lei 17.

Pentru luna martie 1927, regele Ferdinand planificase o călătorie la Roma. Ca fiu
credincios al bisericii romano-catolice, el dorea foarte mult să se împace cu Papa, care era
supărat din cauză că regele își botezase copiii în credința ortodoxă. A trebuit să renunțe la
călătorie, deoarece boala s-a asociat cu o pneumonie dublă, cu temperatură de 40 de
grade, moment pe care l-a depășit cu ajutorul medicilor Mamulea și Sluis.

Optimist până în clipa morții

Optimismul regelui însă nu a durat mult, Constantin Argetoianu notând în memoriile sale
că:

„Dintr-o conversație pe care am avut-o cu regina Elisabeta, mi-am dat seama că regele
Ferdinand își cunoștea în acel moment boala și că nu-și mai făcea nici o iluzie asupra
soartei ce-l aștepta. Elisabeta mi-a mărturisit întradevăr că suferințele fizice pe care la
îndura tată-său, erau nimic pe lângă cele morale. Profund religios, catolic habotnic,
regele nu se putea împăca cu ideea să moară certat cu biserica sa, și demersuri presante
se făceau la Roma pentru ridicarea «micii excomunicări » ce fusese pronunțată după
botezul principelui Carol în religia ortodoxă. Diplomația noastră a negociat mai bine de
25 de ani la Vatican ca să obțină ridicarea «interdictului », fără să poată obține decât o
îndulcire de fapt, situația de drept rămânând neschimbată.
Abia în aprilie 1927, și în fața morții, biserica s-a mai muiat și Papa a trimis un prelat la
București, cu iertarea deplină și cu binecuvântarea sa apostolică. Din acel moment
regele Ferdinand a fost un alt om: nervozitatea sa a făcut loc unui sentiment de
resemnare și de beatitudine care i-au permis să-și trăiască ultimile luni ca un erou și ca
un sfânt fără o revoltă, fără un murmur, fără o clipă de protestare împotriva morții
implacabile. Puterea credinței este nemărginită“18.

La începutul primăverii, regina a pus să i se întindă regelui bolnav un cort afară pe

pajiștea din fața castelului Pelișor, după care familia regală s-a mutat la castelul de la
Scroviștea. Când însă s-a făcut prea cald, Curtea Regală s-a mutat din nou la Castelul
Pelișor. Aici l-a vizitat Martha Bibescu, cu care regele a vorbit despre plante, animale și
cărți, dar și colonelul Spiess, directorul de vânătoare al Curții Regale, cu care regele
fusese de atâtea ori la vânătoare în munții Gurghiului. Cu acest prilej, regele s-a așezat la
masă și, împreună cu oaspetele său, a parcurs o scriere nou apărută despre vânătoare, pe
care acesta i-o adusese.

„În locul vânătorului vioi și vesel - scria col. Spiess - aveam aici înaintea ochilor victima
dărâmată și suferindă a unei boli teribile, nemiloase. Vocea, altădată așa de sonoră,
limpede și bărbătească, era aproape imperceptibilă. Mâna, cu care altădată își
conducea la fel de sigur țara și carabina, era rece și neputincioasă“ 19.

La Castelul Pelișor, Regina Maria îl veghea pe rege, și când sfârșitul părea iminent, ea a
trimis după copii, toți cu excepția fiului lor mai mare, de care regele nu întrebase, de când
se îmbolnăvise. Regina obișnuia să-și petreacă nopțile pe o sofa în salonul regelui, „cu
ușile deschise ca să aud orice zgomot“ - nota regina Maria în jurnalul său20.

Către miezul nopții, pe 19 iulie 1927, regele agitat din cauza durerii, a încercat să se dea
jos din pat, și deși doctorul Mamulea îi făcuse o injecție, acesta nu s-a calmat. „Sunt atât
de obosit“ - i s-a plâns el reginei, care stând în picioare lângă pat, l-a luat în brațe, cu
capul sprijinit pe umărul ei ca să poată respira mai ușor. Doctorul i-a luat pulsul și a
prevenit-o pe regină că sfârșitul era aproape. Infirmiera a alergat să aducă familia și un
preot, dar regele Ferdinand a murit înainte de sosirea lor.

„Capul i-a căzut pe umărul meu, mâinile lui deja reci au rămas fără vlagă, fața lui mică
de tot ... s-a terminat - el nu mai era obosit, ci se odihnea“21.
Ultimul omagiu
Regele Ferdinand a stat pe catafalc la Castelul Pelișor, pe o învelitoare de catifea roșie,
deoarece regina Maria dăduse ordin să nu se folosească negrul și ea singură aranjase
florile roșii în jurul trupului său. Regina era impresionată de figura lui în repaus „o față
atât de frumoasă, cu trăsăturile lui nobile înțepenite într-o liniște care-i conferea o
măreție pe care în viață nu o avusese. În viață, el era prea modest, prea timid, părea
întotdeauna că se scuză pentru tot ceea ce face. Acum, fără alte gesturi, el
accepta....calm toate onorurile aduse, toate florile, rugăciunile, lacrimile“22.

Nu au fost atât de multe onoruri cum ar fi putut să fie, deoarece îngrijorat din cauza lui
Carol și a carliștilor, Brătianu a grăbit ceremonia funerară. În cursul dimineții de 20 iulie
1927, Regina Maria a primit persoanele care i-au trimis condoleanțe, apoi pe membrii
Regenței, Consiliul de Miniștri și ministrul Casei Regale cu întreg personalul Caselor
Civilă și Militară. Regina a stat tot timpul în genunchi în fața unui iconostas așezat în
dreapta sicriului, care era împodobit cu crini roșii și albi23.

În hârtiile regelui Ferdinand a fost găsită exprimarea dorinței de a fi înmormântat în

uniformă de general de cavalerie, și imediat s-au dat dispoziții ca dorința regelui să fie
respectată și să fie îmbrăcat în haina dorită, în locul uniformei de vânători de munte, care
fusese pregătită. La ora 11.00, regina Maria, însoțită de regina Elisabeta și regina
Marioara, principesele Elena și Ileana, principele Nicolae și principele de Hohenlohe,
alături de membrii Casei Regale au coborât în salonul mortuar. Regina s-a apropiat de
sicriu și a sărutat fruntea regelui, așezându-i pe piept un buchet de trandafiri roșii, după
care a stat în genunchi în fața sicriului pe tot parcursul oficierii serviciului divin 24.
Regele Ferdinand pe catafalc

Ceremonia a început la Sinaia, cu un serviciu religios desfășurat în ziua de 21 iulie 1927

de către superiorul Mănăstirii Sinaia, înconjurat de clerul local. La ora 12.00 sicriul regal,
ridicat de adjutanții regali și de ofițerii Batalionului de Vânători de Munte a fost așezat pe
un afet de tun tras de șase cai. Cortegiul funerar s-a format în următoarea ordine: un
pluton de jandarmi; clerul; marele maestru de ceremonii al Curții Regale - I.V. Stârcea;
carul mortuar; Casa Militară a regelui în dreapta și în stânga carului mortuar; principele
Nicolae și regenții; miniștrii; Casa Civilă a regelui; autoritățile locale; armata. Sicriul
regal a fost coborât de pe afatul de tun și așezat în vagonul mortuar de către adjutanții
regali, în timp ce Batalionul de Vânători de Munte a dat onorurile. Trenul mortuar a
plecat din gara Sinaia la orele 13.00 și a ajuns la București în gara Cotroceni la orele
16.3025.
La Palatul Cotroceni sosirea a fost anunțată de 101 lovituri de tun, în timp ce o companie
cu drapel și muzică a dat onorul. Pe peronul gării, unde s-a desfășurat un serviciu religios
s-au aflat: regenții; guvernul; mitropolitul Moldovei și Sucevei, al Sibiului și Alba Iuliei,
al Bucovinei, al Blajului și arhiepiscopul Basarabiei; președinții Corpurilor Legiuitoare;
Casa Civilă și Militară a regelui și adjutanții regali onorifici; foștii președinți de Consiliu,
fostul președinte al Consiliului Dirigent și foștii președinți ai Corpurilor Legiuitoare;
președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție; prim-președintele Consiliului Legislativ;
președintele Consiliului Superior Administrativ; președintele Înaltei Curți de Conturi;
rectorul Universității București; primarul Capitalei; primarul sectorului respectiv;
președintele Academiei Române; inspectorii de armată și armă; comandantul Corpului de
Grăniceri; comandantul Corpului de Jandarmi; prefectul județului Ilfov; directorul
general al Siguranței Statului; prefectul Poliției Capitalei; comandantul pieței București.

De la gara Cotroceni până la intrarea principală a palatului (scara de onoare) s-au așezat
detașamente din toate trupele din Capitală, cu drapele. Sicriul regal a fost purtat de la gară
până la palat de către adjutanții regali și așezat în Sala de aur, unde locuitorii
Bucureștiului au fost admiși să defileze în fața sicriului în zilele de 22 și 23 iulie 1927, de
la ora 8.00 până la ora 19.0026.

În ziua de 24 iulie 1927, la ora 7.00 a avut loc un serviciu religios catolic, iar de la ora
8.00 un serviciu religios la Palatul Cotroceni oficiat de Înaltul Cler, în prezența: familiei
regale și princiare înconjurate de Casele Civile și Militare, membrii regenței, președintele
Consiliului de Miniștri, miniștrii și subsecretarii de stat cu doamnele, președinții
Corpurilor Legiuitoare și toți cei care participaseră și la serviciul religios de pe peronul
gării Cotroceni.

După terminarea serviciului divin, sicriul regal, purtat de ofițerii și adjutanții regali a fost
așezat pe un afet de tun tras de șase cai, conduși de căpitani de artilerie. Cortegiul a pornit
de la Palatul Cotroceni la ora 9.00 și s-a format în următoarea ordine: prefectul Poliției
Capitalei; un escadron din Regimentul de Escortă Regală; corurile; mitropoliții și
episcopii cultelor naționale și clerul; invalizii de război, cavalerii Ordinului Mihai
Viteazul și ofițerii de rezervă; veteranii campaniei 1877-1878; delegații Asociației
Ofițerilor de Rezervă și ai Uniunii Luptătorilor; drapele cu delegații tuturor unităților de
trupă; coroana regală și bastonul de mareșal al regelui Ferdinand purtate de către un
general inspector al armatei, asistat de câte doi generali; marele maestru de ceremonii al
Curții Regale; carul mortuar urmat de calul regelui Ferdinand.

În dreapta și în stânga carului mortuar s-au aflat generalii de divizie, Casa Militară și
adjutanții regalionorifici. Carul mortuar a fost urmat de: principele Nicolae; regenții;
președintele Consiliului de Miniștri; guvernul; foștii președinți de consiliu; fostul
președinte al Consiliului Dirigent; foștii președinți ai Corpurilor Legiuitoare și foștii
miniștri; Corpul Diplomatic și miniștrii plenipotențiari acreditați; secretarul general și
directorul protocolului din ministerul Afacerilor Externe; membrii Corpurilor Legiuitoare
și primarul Capitalei; ofițerii generali din activitate și rezervă; membrii Înaltei Curți de
Casație și Justiție; membrii Consiliului Legislativ; Înalta Curte de Conturi; Academia
Română; Consiliul Superior Administrativ; profesorii universitari și ai Academiei de
Înalte Studii Comerciale și Industriale și directorul Politehnicii; guvernatorul Băncii
Naționale; eforii spitalelor civile și reprezentanții cultelor și ai comunității minoritare;
înalții funcționari ai statului; biroul Societății de Geografie, Consiliul Băncii Naționale,
directorul Fundației Carol I și directorul Fundației Ferdinand I; curțile și tribunalele;
baroul din Capitală cu consiliul de disciplină; primarii de sectoare și membrii Consiliului
Municipiului București și primarii municipiilor din țară; Camerele de Comerț;
funcționarii publici superiori și corpul didactic; delegații din țară; armata27.

Și ultimul drum spre Curtea de Argeș

Cortegiul plecând de la Palatul Cotroceni a străbătut Bulevardul Independenței,
Bulevardul Elisabeta, Calea Victoriei și Calea Griviței până la Gara de Nord, unde sicriul
a fost așezat în trenul mortuar, care la ora 11.30 a plecat spre Mânăstirea Curtea de Argeș,
necropola familiei regale a României. Trenul mortuar a ajuns în gara Curtea de Argeș la
orele 15.30, unde a fost primit de persoanele oficiale sosite cu trenurile speciale, de clerul
și autoritățile locale.

Sicriul regal coborât din tren de către membrii Casei Militare a regelui, a fost așezat pe un
afet de tun tras de șase cai. În acel moment s-au tras 101 lovituri de tun și clopotele
tuturor bisericilor din oraș au început să bată. După terminarea serviciului divin,
rămășițele pământești ale regelui Ferdinand au fost înmormântate în interiorul mănăstirii,
în prezența familiei regale și princiare, a membrilor regenței, guvernului, a sfântului
Sinod și a persoanelor oficiale28.

Familia îndoliată, la Curtea de

Argeș

După ceremonia înmormântării, Regina Maria s-a întors la Sinaia notând următoarele în
jurnalul său:

„Un capitol închis pentru totdeauna, și acum, înainte, cu curaj și cu ce mi-a mai rămas
ca sănătate, putere, speranță și credință. Am trăit alături o viață îndelungată, cu
urcușuri și coborâșuri, așa cum este într-o căsnicie, uneori cu furtuni și încrâncenări,
dar în cea mai mare parte cu loialitate și cu încredere, și mai ales cu răbdare...
Răbdare... să depășești ziua confruntării... nu iubiți, ci prieteni ce-și rspectă unul altuia
particularitățile, răbdători, amândoi răbdători, loiali, mână în mână până la sfârșit“29.

Principele Carol - fiul rătăcitor - care nu a putut lua parte la funeraliile tatălui său a
scris despre acesta că: „lealitatea, iubirea de dreptate, iată calitățile care caracterizau
pe acest mare rege, dispărut pentru cea mai mare nenorocire a poporului său și alor săi.
La aceasta trebuie adăugată, spre a pricepe mai bine omul, o bunătate profundă și o
blajină sentimentalitate“30.

Presa străină, despre moartea regelui

Moartea regelui Ferdinand a îndurerat profund poporul român, la adresa sa scriindu-se
atât în presa din țară, cât și în cea din străinătate numeroase articole elogioase, despre
omul și regele Ferdinand. Astfel, în presa franceză au apărut o serie de articole, cum a
fost și cel din ziarul „Le Figaro“ unde Robert de Flers declara că: „moartea Regelui
Ferdinand este o mare nenorocire nu numai pentru România, dar pentru Europa
întreagă, la echilibrul căreia regele Ferdinand aducea garanția prețioasă a unei
profunde înțelepciuni și a unei vigilente lealități“31.

Cotidianul „Le Temps“ consacra acestui trist eveniment primul articol, declarând:

„Franța se asociază din toată inima la doliul care lovește poporul român amic și aliat, și
se închină cu emoție în fața marii figuri ce se șterge din această lume spre a intra
definitiv în istorie. Ferdinand I a fost un rege mare prin faptul că, în orele cele mai
tragice a avut cea mai înaltă conștiință a datoriei și a răspunderii față de națiunea care
îi încredințase destinele. Regele Ferdinand și-a îndeplinit fără șovăire această datorie și
a intrat în lupta pentru apărarea cauzei libertății alături de aliați, făcând complet
abstracție de sine însuși, cu lealitate și vitejie. Chiar când simțea că moartea se apropie,
regele Ferdinand n-a avut alt gând decât binele poporului său. El lasă o Românie
puternică, conștientă de forța ei și care poate privi cu încredere în viitor“ 32.

Presa engleză, de asemenea a consacrat mai multe pagini morții Regelui Ferdinand,
publicând comentarii însuflețite de simpatie. Întreaga presă a reamintit înaltele calități
dovedite de defunctul rege, atât ca om cât și ca suveran și au subliniat vigoarea hotărârii
prin care s-a alăturat aliaților în timpul războiului și eroismul vădit de toți membrii
familiei regale, în zilele tragice ale refugiului. Astfel, „The Times“ a relevat că regele
Ferdinand a fost un suveran foarte loial, pe care poporul român îl regretă sincer;
„Morning Post“ exprima urarea spre un viitor pacifist, spre care cu atâta sârguință s-a
străduit regele Ferdinand; „Daily Telegraph“ exprima speranța că noul rege va avea o
domnie mai puțin dificilă decât cea a bunicului său și că se va arăta tot atât de demn de
stima și respectul supușilor săi ca și regele Ferdinand I 33. Alte articole elogioase au apărut
în presa cehoslovacă, austriacă, greacă și italiană.

Ideea centrală a acestor articole a fost simțul datoriei fostului suveran, inițiativele pe care
le-a luat față de înlțarea și progersul României, și explicau iubirea imensă a poporului
român pentru regele Ferdinand, care a știut să se identifice cu acesta.

NOTE
1. Ștefan Meteș, Regele Ferdinand al României, Cluj, Institutul de Arte Grafice „Ardealul“, 1925, p. 2

2. Ibidem, p. 4

3. Ibidem

4. Sterie Diamandi, Galeria oamenilor politici, București, Edit. Gesa, 1991, p. 9-10

5. Ibidem, p. 11

6. Ioan Scurtu, Regele Ferdinand (1914-1927). Activitatea politică, București, Edit. Garamond, 1995, p. 63

7. Ibidem, p. 125

8. Ibidem, p. 126

9. Ibidem

10. Martha Bibescu, Un sacrificiu regal. Ferdinand I al României, Traducere de Maria Brăescu, București, Edit. Compania, 200, p. 27

11. Mărturii contimporane. Regele Ferdinand I, adunate de G.N. Budișteanu, 1933, p.186

12. Eliza Brătianu, Ion I.C.Brătianu, Memorii involuntare, Texte stabilite, note și prezentare Marian Ștefan, București, Edit. Oscar

Print, 1999, p.93

13. Ibidem

14. Constantin Argetoianu, Memorii. Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. VIII, partea a VIIa (1926-1930),

București, Edit. Machiavelli, 1997, p. 61

15. Eliza Brătianu, Ion I.C.Brătianu, op. cit. p. 95

16. Constantin Argetoianu, op. cit., p. 72

17. D.A.N.I.C., Fond Castele și Palate-Palatul Cotroceni, dos. 183/1927, f. 11

18. Constantin Argetoianu, op. cit., p. 73

19. Eugen Wolbe, Ferdinand I, întemeietorul României Mari - o biografie, Traducere din germană de Maria și Ion Nasta, București,

Edit.Humanitas, 2004, p. 288

20. Hannah Pakula, Ultima romantică. Viața reginei Maria a României, Traducere Sanda Ileana Racoviceanu, București, Edit. Lider și

Cartea pentru Toți, 2001, p. 458

21. Ibidem

22. Ibidem, p. 459

23. „Universul“, duminică, 24 iulie 1927, anul XLV, nr. 163, p. 3

24. Ibidem

25. D.A.N.I.C., Fond I.V.Stârcea, dos. 15, f. 186

26. Ibidem, f. 186v

27. Ibidem, f. 187

28. Ibidem, f. 187v

29. apud Hannah Pakula, op. cit., p. 460

30. Mărturii contimporane , p. 185

31. „Universul“, duminică, 24 iulie 1927, anul XLV, nr. 163, p. 3

Ferdinand – Victor – Albert – Meinard s-a nascut la 24 august 1865, la Sigmaringen, ca al doilea fiu al
principelui Leopold de Hohenzollern, fratele mai mare al regelui Carol I si al printesei Antoaneta, infanta
Portugaliei.
In 1889, Ferdinand se stabileste in Romania, ca mostenitor prezumtiv al regelui Carol I. Articolul 83 din
Constitutie prevedea ca: „in lipsa de coboratori in linie barbateasca ai Mariei Sale Carol I de Hohenzollern –
Sigmaringen, succesiunea tronului se va cuveni celui mai in varsta dintre fratii sai sau coboratorilor acestuia”.
Atat fratele mai mare al lui Carol I, principele Leopold de Hohenzollern, cat si nepotul cel mai in varsta au
notificat ca renunta la calitatea de mostenitor al tronului Romaniei, astfel incat succesiunea i-a revenit lui
Ferdinand, prin „pactul de familie”confirmat de insusi imparatul Germaniei, Wilhelm I, seful familiei de
Hohenzollern.
Profesorul V. D. Paun, de la Liceul Sfantul Sava din Bucuresti, ii face, într-o brosura aparuta in limbile
romana, franceza si germana, urmatorul portret: „Balan, naltut si subtirel la trup, cu ochii albastri inchisi, foarte
blanzi… Principele Ferdinand si-a petrecut copilăria la Dusseldorf – focar de cultura eleganta. Acolo si-a
terminat Alteta Sa invataturile secundare clasice si a trecut cu lauda examenul de „Abiturient”, corespunzator
bacalaureatului nostru… In urma, a intrat in serviciul activ, ca sublocotenent în Regimentul I de Garda
Imperiala de la Postdam, langa Berlin, iar dupa doi ani de practica ostaseasca la cazarma si pe camp a luat din
nou drumul scolii, ascultand la Universatile din Tubingen si Leipzig cursuri de economie politica, stiinte
financiare, istorie, dreptul gintilor si dreptul roman tinute de profesori celebri”.
Semnificativ pentru intelegerea personalitatii regelui Ferdinand este si portretul schitat de Nicolae Iorga: „ca
tanar, se poate spune ca insusirea caracteristica a principelui Ferdinand era o extrema modestie amestecata cu o
timiditate aproape chinuitoare. Foarte curtenitor si politicos, se ferea totdeauna de a jigni sentimentele cuiva si
ceda terenul chiar cand cunoastea subiectul in discutie mai bine decât cei cu care discuta. Ii placea
singuratatea, natura si arta. Urand orice pompa si ceremonie zadarnica, mostenise totusi de la mama sa o
sfioasa mandrie unita cu un respect german pentru legi si forme. Disciplina cea mai absoluta fusese principala
linie a educatiei sale si un simt de datorie care i-a ramas in toata viata, ajutandu-i neinduplecat sa biruie
sentimentele lui personale, neingaduindu-le vreodata sa se puna la mijloc intre dansul si ce trebuia sa faca.
Bland, fara egoism, cei ce-l cunosteau adanc il iubeau”.
La 10 ianuarie 1893 are loc la Sigmaringen casatoria sa cu Maria de Edinburg, printesa de Saxa – Coburg –
Gotha, prin care se realiza o alianta politica de mare importanta pentru Regat.
In data de 3 august 1914 a avut loc la Sinaia, in Sala veche de muzica a castelului Peles, Consiliul de Coroana
ce a hotarat neutralitatea Romaniei in primul razboi mondial. Cateva saptamani mai tarziu, la 27 septembrie
1914, tot la Peles, se stinge din viata regele Carol I. Este inmormantat la biserica manastirii Curtea de Arges,
ctitoria lui Neagoe Basarab. Ferdinand devine rege la 49 ani, jurand in fata membrilor Parlamentului ca va fi
„bun roman”.
In iunie 1916, Antanta se afla in dificultate pe frontul de vest. M. V. Alexeev, seful Marelui Stat Major al
armatei ruse si generalul Joffre, comandant sef al armatei franceze, au cerut intrarea Romaniei in razboi „acum
ori niciodata”.
Pe 17 august 1916 s-a semnat conventia politica intre Romania, pe de o parte si Franta, Marea Britanie, Italia si
Rusia pe de alta parte, prin care Antanta recunostea legitimitatea unirii Bucovinei, Transilvaniei si Banatului
cu Romania.
De la 1838 statul Sigmaringen nu mai exista, el fusese unit cu posesiunile prusiene si fostul suveran, Carol
Anton, bunicul regelui Ferdinand, primise cu bucurie aceasta contopire a mostenirii Hohenzollernilor de la
Rhin in puternicul regat germanic de Rasarit, caci, era un partizan hotarat al unirii neamului sau, prin lupta si
jertfa. Credinta ca nimeni nu are dreptul de a opri o natie sa traiasca in hotarele ei firesti a fost transmisa si
printului Ferdinand.
Ca o cruda ironie a sortii insa, regele Ferdinand a făcut uz de acest crez in folosul tarii adoptive, atragandu-si
astfel aspre critici si sanctiuni din partea sefului familiei de Hohenzollern.
La 27 august 1916, are loc in sufrageria Palatului Cotroceni, Consiliul de Coroana in care regele Ferdinand
declara: „cu sufletul torturat am hotarat de a-mi face datoria fata de poporul raman, ale carui destine le
conduc”. In aceeasi zi a fost prezentata de ministrul Romaniei la Viena, ministrului de externe al Austro –
Ungariei declaratia de razboi a Romaniei. Din acest moment nu se putea îndeplini decat una dintre profetiile
lui N. Filipescu: „Sire, sa te incoronezi la Alba – Iulia sau sa mori pe campia de la Turda”.
Coplesita ca numar si tehnica de inamic, armata romana este obligata sa se retraga din Transilvania, Oltenia,
Muntenia, Dobrogea, iar familia regala si guvernul se refugiaza la Iasi, devenit capitala a Romaniei. In
teritoriul ocupat, autoritatile germane sustineau ca Regatul Romania nu mai exista si interziceau pomenirea
numelui regelui. In mai 1917, conducatorii politici si militari de la Bucuresti hotarasc „detronarea
Hohenzollernilor din Romania”.
Izbucnirea revolutiei ruse complica si mai mult lucrurile. Se avea in vedere o lovitura de stat, prin care regele
Ferdinand si familia sa fie dusi in Rusia, pentru a avea o soarta asemanatoare cu a dinastiei Romanov. Regele
hotaraste sa plece pe front, de unde se adreseaza ostasilor promitand pamant taranilor si o mai larga participare
la treburile statului. Este reprezentativ faptul ca in armata romana se inrolau voluntari ardeleni si bucovineni.
Dupa imensele sacrificii de la Marasti, Marasesti si Oituz, din vara anului 1917, Romania se vede singura in
fata Puterilor Centrale, datorita retragerii Rusiei, bulversata de revolutie si nu are alta optiune decat negocierea
unei paci pe care regele Ferdinand nu a ratificat-o niciodata.
La 18 noiembrie 1918, regele Ferdinand se intoarce din refugiu, la Bucuresti, in fruntea oastei sale, trecand pe
sub Arcul de Triumf. In timpul receptiei oferite, in aceeasi zi, oficialitatilor romane si generalului Berthelot,
regele a afirmat: „Cand am luat mostenirea intemeietorului Romaniei moderne am fagaduit inaintea
reprezentantilor natiunii ca voi fi bun roman; cred ca m-am tinut de cuvant. Grele au fost timpurile, mari au
fost jertfele, dar stralucita a fost rasplata si astazi pot spune cu fruntea senina: fata de Dumnezeu si de poporul
meu am constiinta curata”, continuand apoi: „dupa Basarabia si Bucovina, Ardealul, frumosul leagan al
poporului roman, de unde au descalecat intaii voievozi ai tarilor romanesti, a votat la Alba – Iulia unirea cu
Regatul Roman”.
In 1914, Romania Mica avea 137.000 Km², cu 7.700.000 locuitori. In 1918, Romania Mare, cu Transilvania,
Bucovina, Basarabia, Cadrilaterul, avea 295.000 Km², cu 17.000.000 locuitori.
In 15 octombrie 1922, la Alba – Iulia, regele Ferdinand I Intregitorul este incoronat ca rege al tuturor
romanilor „de la Nistru pan’ la Tisa”.Ceremonia are loc in noua si grandioasa catedrala ortodoxa, construită
special pentru această ocazie.
In 1923 a fost adoptata o noua Constitutie, adaptata la realitatile postbelice de dupa faurirea Romaniei Mari. Ea
relua principiul fundamental al monarhiei constitutionale: „Regele domneste, dar nu guverneaza”.
In 20 iulie 1927, regele Ferdinand I Intregitorul sau Lealul, cum i s-a mai spus, se stinge din viata in castelul
Pelisor, la 62 de ani, in urma unei suferinte indelungate pricinuita de un cancer la colon.