În anul 1897, tânăra şi frumoasa principesă Maria a României a dorit

ca unul dintre visele ei din copilărie să devină realitate, acela de a

avea o casă construită în copaci. Povestea „Cuibului Princesei“ sau
„Juniperus“, cum numea căsuţa din copaci principesa Maria, distrusă
de o furtună puternică după Primul Război Mondial, a fost reconstituită
de muzeografii Castelului Peleş, pe baza documentelor din arhive, dar
şi a memoriilor Reginei. De altfel, Regina Maria relatează în amănunt în
„Povestea vieţii mele“ dezvoltarea acestui proiect din tinereţea
sa: ,,Dragostea mea de născociri originale şi fărâma de fire
copilărească ce păstrasem în fiinţa mea mă împinseră să-mi clădesc o
colibă mică şi nostimă, sus, în frunzişul unor pomi. Această idee hazlie
îl încântă pe Lecomte du Nouÿ, arhitectul Unchiului; aşadar, îmi
desenă o căsuţă drăgălaşă şi originală care trebuia proptită sus în aer,
între nişte brazi uriaşi. Îşi poate cineva închipui ce farmec avea pentru
copiii mei această casă ca din basme”. Locul ales pentru ,,Cuibul
Princesei” sau ,,Juniperus” , aşa cum l-a denumit principesa se afla la
o distanţă de 20 de minute depărtare, sus pe latura muntoasă între
pârâul Peleş şi Prahova. O cărare şerpuită ajungea într-un luminiş, iar
acolo, chiar la marginea unei coaste, între brazi, se ivea „cuibul“.
Pentru realizarea acestei case de vis a Mariei, a fost elaborat un
proiect amplu, păstrat în arhiva Castelului Peleş, iar construcţia a fost
încredinţată proaspătului angajat în slujba Casei Regale a României,
arhitecul ceh Karel Liman. Căsuţa a fost ridicată la o înălţime de 5
metri

Căsuţa a fost ridicată la o înălţime de 5 metri Planul a prevăzut o

construcţie suspendată între arbori, la o înălţime de aproape 5 metri. O
reţea din grinzi din lemn de 15/22 cm cu lungimi între 5 şi 12 metri
unea şase brazi, pentru a susţine podeaua. Pentru pereţi s-au folosit
bârne semicirculare din trunchiuri de copaci descojite, îmbinate la
capete în mod tradiţional românesc ,,coadă de rândunică”. „Juniperus“
a fost ridicată la o înîlţime de 5 metri. FOTO arhive peles.ro Acoperişul
din şindrilă era străpuns de arborii de susţinere şi de coşul de fum al
micii bucătării. Dintr-un balcon generos cu baluştri frumos strunjiţi,
unind coloane arcadate, se păşea în interiorul casei. În prelungirea
balconului, pe altă latură a casei, au fost prevăzute de asemenea încă
o uşă simplă alături de o intrare formată din trei segmente.

Balconul spaţios permitea amplasarea unei mese şi câteva scaune

pentru servirea mesei într-o ambianţă plăcută. Pe celelalte două laturi
ale construcţiei nu existau decât ferestre simple, a căror prezenţă era
subliniată de jardiniere pline cu flori.

Interiorul cu maci roşii Interiorul casei a fost descris în amănunt în

„Povestea vieţii mele” chiar de Regina Maria: ,,Era alcătuită din trei
camere; de-a lungul unei părţi se întindea o galerie largă şi un balcon
de la care priveai într-o mare adâncime. Una dintre odăi era chiar
mărişoară; o vopsisem în alb, cu o friză de maci mari, roşii. Găsisem şi
un servici de ceai cu maci roşii care se potrivea de minune cu friza.
Din acestă odaie treceai într-una mult mai mică zugrăvită într-un verde
dulce; aici adunasem tot felul de lucruri ciudate, precum olărie veche,
vase de aramă şi de alamă, iar pe pereţi adunasem câteva stampe
atrăgătoare. Pe un chaise-longue de pânză întinsesem o învelitoare de
nuanţă portocalie ştearsă, încărcată cu o mulţime de perne ruginii.
Combinarea culorilor era cât se poate de frumoasă şi bineînţeles toate
încăperile erau ticsite cu flori. Odaia cea din fund nu era decât o
bucătărie în care se puteau face adevărate bucate, dacă aveam poftă
să pregătesc musafirilor mei o masă.” O fortăreaţă cu turn Potrivit
muzeografilor de la Castelul Peleş, la această casă suspendată se
ajungea doar urcând o scară abruptă ascunsă într-un turn, prevăzut cu
o pasarelă mobilă, care putea fi ridicată, astfel că acest ,,cuib” al
principesei Maria se transforma într-o adevărată fortăreaţă. Turnul din
lemn semăna cu o clopotniţă din satele româneşti. Urcând cele 25 de
trepte se ajungea la primul cat aflat la înălţimea de 4,20 metri. De la
acest nivel, o deschidere generoasă făcea legătura cu pasarela
mobilă, susţinută cu două cabluri solide la capătul dinspre casă.
Turnul se continua cu scânduri verticale încă 4,60 metri, până la
cornişă. Temerile arhitectului Inaugurarea ,,Cuibului Princesei” a avut
loc în prezenţa regelui Carol I, a reginei Elisabeta, a familiei princiare
şi a numeroşi oaspeţi. Regina Maria pe balconul „Cuibului Princesei“.
FOTO arhive peles.ro Arhitectul Karel Liman îşi amintea cu plăcere
desfăşurarea evenimentului şi l-a relatat compatriotului său,
publicistul Karel Droz cu prilejul vizitei acestuia la Castelul Peleş, în
1907. La scurtă vreme după ce întregul alai a vizitat ,,Juniperus” şi s-
au îndepărtat puţin, emoţiile arhitectului au sporit, căci dintr-o dată a
început ploaia şi toţi s-au năpustit din nou în clădire. Arhitectul a avut
îndoieli asupra rezistenţei clădirii la o greutate atât de mare şi a
preferat să stea sub casă, dintr-un motiv bine întemeiat: dacă
structura de rezistenţă ceda, prefera să moară strivit sub dărâmături,
decât să suporte asemenea eşec. Însă, odată cu trecerea timpului,
coliba a fost întărită cu coloane de sprijin. Oaspeţii din „Juniperus“
Construcţia trainică s-a dovedit a fi pentru tânăra prinţesă „cuibul,
retragerea“, locul cel mai confortabil, elegant şi tihnit, în care îşi
petrecea timpul liber într-o atmosferă de basm. La anii maturităţii,
Regina Maria mărturisea: „Acolo printre vârfurile pomilor, era cea mai
desăvârşită singurătate, iar în zilele de furtună, prietenescul meu
colţişor se legăna uşor împreună cu brazii uriaşi, pe când vântul, ce
vâjâia prin cetini, vuia ca marea. Nu numai copiii mei erau încântaţi de
această căsuţă. Cu toate că la început multă lume zâmbise la ideea
mea caraghioasă, fiecare vroia să treacă peste podul meu şi să-mi
vadă cuibul pe dinăuntru. Chiar şi Unchiul, omul auster şi fără
imaginaţie, căzuse sub vraja născocirii mele şi, lucru nemaipomenit,
stăruia să invit acolo la ceai, musafirii pe care nu ştia cum să-i mai
distreze. Aşadar, smeritul meu ,,Juniperus” – astfel îmi botezasem
cuibul- îşi deschise larg uşile pentru tot soiul de oameni; iubitul meu
colţ de singurătate fu năpădit şi de domni importanţi, uneori greoi şi
plicticoşi şi cu totul nepotriviţi cu farmecul cam absurd al locaşului.
Aveam un catastif în care se înscriau cei care vizitau ,,Juniperus” şi pe
foile lui pictasem florile sălbatice ale Sinaiei. Asta dovedeşte numărul
şi importanţa persoanelor primite începând cu Ferdinand al Bulgariei
până la cei mai smeriţi sublocoteneţi, primiţi în ceasurile când oamenii
mari ai zilei aveau de făcut ceva mai bun decât să se lase legănaţi
uşor în vârful copacilor mei”, scrie Regina Maria. Prinţesa îşi primea
aici proprii ei musafiri, printre preferaţi aflându-se fraţii Waldorf şi
Pauline Astor. În compania acestora, prinţesa Maria a imortalizat
câteva momente petrecute în ,,Juniperus”, păstrate de asemenea în
fototeca Muzeului Peleş. De-a lungul timpului s-au bucurat de
priveliştea din ,,Cuibul Princesei” şi alţi oaspeţi, printre care cei mai
importanţi au fost surorile Mariei, prinţesele Victoria Melita,
Alexandra, Beatrice, fratele principesei, Alfred de Edinburg, marii duci
ai Rusiei Boris şi Andrei, Ferdinand al Bulgariei cu soţia sa Maria-
Louisa, arhiducele Franz Ferdinand şi Sofia Chotek, Charlotte şi
Bernhard von Meiningen, feldmareşalul von Beck. Planul turnului,
păstrat în arhivele Peleşului Însuşi regele Carol I aprecia în mod
deosebit această casă de basm a principesei: „Unchiul îndrumă paşii
musafirilor lui, fie că erau regi, arhiduci sau episcopi, generali sau
miniştri, spre cuibul înalt al nepoatei lui, iar eu, cu veselia mea ce n-o
putea nimic înăbuşi, serveam ceaiul în ceştile mele pictate cu maci şi
tot soiul de bunătăţi mai puţin învechite decât sandviciurile regale.
Musafirii mei se prăpădeau exclamând şi făcând mult haz, însă gâfâiau
puţin, căci cuibul meu era agăţat cam sus şi suişul nu era prea uşor
pentru cei neobişnuiţi cu cărările din munţi“, mai scrie Regina. Puţină
vreme după război, ,,Juniperus” a fost doborât de o furtună puternică.
„Iar eu, nemaifiind tânăra şi zvăpăiata prinţesă a cărei educare o luase
în mână Unchiul, nu l-am clădit a doua oară. Tout passe… ”, a scris
despre sfârşitul căsuţei suverana României.

Coliba Maori

Regina Maria sintetiza într-un articol din 1930 – “Casele mele de vis” –
trăsăturile locuinței de tip feeric, a cărei funcție primordială este
reveria: <<Înainte de orice, casa trebuia să fie “cuibul, adăpostul,
retragerea”, așadar locul intimității, neexpus pertubabilității. Pentru
aceasta era necesar să aibă dimensiuni reduse…, și să se izoleze în
natură… deşi Cotrocenii a fost reclădit pentru noi și schimbat într-o
casă mare și tihnită, mi-am pus deoparte o mica sumă de bani și am
făcut un bordeiu în grădină, copie întocmai a unei colibioare văzută
într-un sătuc sărman. Era încununat cu un acoperiș foarte larg de
coceni zdrențuiți, iar în curticica lui de-o palmă am sădit căpșuni,
trandafiri și mărgăritel>>.
 Cea mai excentrică dintre colibele de la Cotroceni a fost,
neîndoielnic, coliba Maori, așadar o “căsuță” inspirată de arhitectura
băștinașilor din Noua Zeelandă. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea
curiozitatea Europei occidentale pentru arta Maori a fost considerabilă
și interesul pentru această civilizație s-a răspândit cu repeziciune.

Regina Maria a gândit micul edificiu din grădina palatului ca pe un

chioșc pentru ceai. Meșteri locali au înlocuit câteva dintre elementele
iconografice tradiționale cu elemente românești: animale
caracteristice faunei locale sau o troiță ortodoxă. Astfel, nu s-a
păstrat arhitectura neo zeelandeză originală, dovadă că în mărturiile
de epocă căsuța Maori este denumită “căsuța indiană”.

„Sursa de inspiraţie a fost arta maori de la sfârşitul secolului al XIX-

lea, la modă în Europa Occidentală. Chiar marea actriţă franceză Sarah
Bernhardt (foarte apreciată de principesă, din punctul de vedere al
vestimentaţiei şi al spectacolelor în care performa), își decora cabina
de teatru cu obiecte maori, obiecte care erau deja prezente şi în sălile
muzeelor europene”, spune dr. Ștefania Dinu.

Principesa Maria a fost și ea influențată de aceasta artă, prin

intermediul celebrei reviste de arte plastice și aplicate „The Studio“,
care prezenta în paginile sale, arhitectura indigenilor din Pacificul de
Sud, completează istoricul. De altfel, principesă sau regină, Maria a
României a fost tot timpul la modă, a fost la curent cu toate noutățile
lumii.

Astăzi, căsța nu mai există. Dar „planurile acestei căsuțe se află

în arhiva Muzeului Național Cotroceni, purtând o semnatură destul de
ștearsă – G. Sc.- probabil G. Schnell. Ea a fost proiectată în primul rând
ca o căsuță pentru ceai, un loc excentric, care să fie considerat una
din atracțiile parcului și de aceea nu respectă simbolistica prototipului
maori ce întruchipa: sacrul și lumescul. Așadar, «coliba maori» sau
căsuța indiană nu reda în mod fidel arta tradiţională a civilizaţiilor
indigene, ci se înscria în tendinţa de neconvenţional, pe care
principesa o asocia cu acest tip de construcţie”, încheie dr. Ștefania
Dinu. Domnia sa ne-a pus la dispoziție și o fotografie, pe care a
descoperit-o, în cercetările sale, în arhiva Bibliotecii Academiei
Române – Colecții speciale.

Coliba maori

Cunoscutã din fotografiile de epocã ale palatului Cotroceni,

creatia principesei este reprezentativã pentru « exotismul » expresiei,

neobisnuit în mediul românesc.373 Nici proiectantul, nici constructorul

sãu nu sînt cunoscuþi. Planurile, aflate la Muzeul National Cotroceni,
poartã o semnãturã aproape stearsã « G. Sc. » – probabil, G. Schnell,
care a participat, alãturi de un J. Schnell, la

constructia « cuibului ». Nici sursa de inspiratie a colibei nu este

citatã în vreun document, dar putem presupune cã Maria împãrtãsea

marea curiozitate a Europei occidentale pentru arta maori

la sfîrsitul secolului al XIX-lea. The Studio, celebra revistã ilustratã

englezã consacratã artelor plastice si aplicate ale vremii – aflatã

atunci si în biblioteca palatului regal –, prezenta în articolele sale

arhitectura si artefactele indigenilor din Noua Zeelandã. Existau

si studii ample consacrate istoriei acestei populatii. În Franta,

Sarah Bernhardt îsi decora cabina sa de teatru cu obiecte maori,

iar Pierre Loti livra o imagine idilicã a insulelor din Mãrile Sudului.
Crescuse si interesul lumii stiintifice occidentale pentru

civilizatiile si culturile tribale ale Pacificului de Sud – nenumãrate

obiecte din aceastã parte a lumii umpleau deja sãlile muzeelor

europene sau erau prezentate publicului la expoziþiile universale. Nu
este exclus nici ca Maria sã fi aflat despre cultura maori

din corespondenta cu vãrul sãu, viitorul rege George al V-lea,

care a adus obiecte maori din vizita pe care a întreprins-o în Noua

Zeelandã în 1901.

Oricare ar fi fost izvorul de inspiratie al principesei, este limpede cã

nici respectarea cu acuratete a modelului etnografic, nici

simbolistica lui primarã nu au interesat. Proiectatã ca o cãsutã

pentru ceai – un fel de chiosc excentric, ce trebuia sã sublinieze

deliciile parcului –, coliba de la Cotroceni ignorã simbolismul

complex si functiile ceremoniale ale prototipului maori ce întruchipa

trupul strãmosului tribal comun. În Whare hui – tiparul

colibei maori –, stîlpul care uneste baza cu acoperisul reprezintã

sira spinãrii ; în partea superioarã se aflã o mascã cioplitã, înfãtisînd

capul strãmosului, iar fereastra unicã simbolizeazã ochii

acestuia. sarpantele laterale ale frontonului sunt « mîini » ce se

terminã cu « degete », iar « grinzile-coaste » se sprijinã pe stîlpi
masivi în care sînt sculptati alti strãmosi.

La Cotroceni lipseste si zidul despãrtitor cu usã si fereastrã

micã – la origini, acesta separa pridvorul de camera ritualã. În

coliba traditionalã, pridvorul – important spatiu de mediere între

functiile interiorului si cele ale exteriorului casei – era ordonat

de regulile stricte ale lui Tapu si Noa (« sacrul » si « lumescul »).

Avînd un singur spatiu neobturat, coliba de la Cotroceni este lipsitã de

elementul de tranzitie dinspre afarã spre înãuntru. Dacã

figurile umane stilizate sînt destul de bine imitate, bestiarul face

flagrante concesii repertoriului european. La coliba maori traditionalã
formele animale nu apar niciodatã – o exceptie ar fi

constructiile de tip patakas, dar chiar si în cazul lor lipsesc mamiferele

de dinaintea sosirii europenilor, figurate fiind doar pãsãri.

În schimb, la Cotroceni, o ciudatã figurã bovinã (un zimbru ?)

apare în decoratia în lemn. În plus, locul lui Rahui – o figurã ce

semnaleazã vecinãtatea suprafetei sacre restrictionate a Tapu – este

luat de o troitã româneascã.

În concluzie, dincolo de viziunea excentricã si contestatarã,

ce face apel la exotismul arhaizant, coliba maori reflectã la nivel

formal înclinatiile Mariei pentru eclectism, plastica muralã accentuatã,

multe – si schimbãtoare – puncte de interes.