Sâmbătă, 28 ianuarie, se împlinesc 152 de ani de la prima şedinţă a Societăţii

Culturale „Ateneul Român”, care se află la originea unui curent cultural extrem de
bine conturat, care a contribuit hotărâtor la construirea uneia dintre cele mai
impresionante clădiri – simbol a capitalei – Ateneul Român. În cele ce urmează,
RADOR vă invită să cunoaşteţi povestea remarcabilă a acestui veritabil brand de
ţară.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, cluburile literare au purtat numele de

Athenaeum, după academia lui Hadrian înfiinţată la Roma în anul 135. Iniţiate în
cadrul academiilor din Lyon, Marsilia sau Londra, acestea erau aşezăminte
culturale iniţial cu caracter privat, fiind apoi utilizate în scopul diseminării culturii.

În România, în anul 1860, era fondată, la Iaşi, o societate cu numele „Ateneul

Român”, pe modelele aşezămintelor similare de la Torino, Madrid şi Paris, printre
membrii fondatori aflându-se personalităţi marcante ale timpului precum Petre
Suciu, V.A. Urechia, Ştefan Micle sau Mihail Kogălniceanu. Societatea a avut la
bază ideea organizării conferinţelor publice „pentru popor”, după ideea lui
Constantin Esarcu – 1836 – 1898, naturalist, medic, pedagog la Universitatea
Bucureşti, diplomat și om politic, membru corespondent (din 1884) al Academiei
Române. La data de 15 septembrie 1860 a apărut publicaţia societăţii, purtând
acelaşi nume – “Ateneul Român”.

În anul 1864 însă, activitatea societăţii din Iaşi a încetat, după ce V.A. Urechia
(profesor de istoria şi literatura română la Universitatea din Bucureşti) este numit
director general al Ministerului Instrucţiunii, la Bucureşti.
Numite, la început, cursuri publice, acestea au apărut la iniţiativa lui Esarcu care
studiase în Franţa unde obţinuse titlul de doctor în medicină şi licenţiat în ştiinţe
naturale.

Astfel, începeau la Bucureşti primele cursuri gratuite, care erau organizate lângă
grădina Cişmigiu pe locul caselor lui Costache Ghika – Tingirică, într-o sală mare,
mobilată sumar, având drept loc pentru public băncile parcului.

Prima conferinţă a fost ţinută de C. Esarcu, în seara de 28 ianuarie 1865 în faţa

unui public de aproximativ 500 de persoane, majoritatea auditoriului fiind format
din femei. Tema conferinţei a fost “Regnul Animal”, acesteia urmându-i 32 de
prelegeri, susţinute între 28 ianuarie şi 22 aprilie 1865, câte trei pe saptămână,
avându-i la drept conferenţiari pe printre alţii pe Marsillac, Gr. Racoviţă, V.
Urechia, Hasdeu, Em. Bacaloglu, sau I. Fălcoianu.

Conform iniţiatorului „cel mai înalt scop al ştiinţelor naturale era acela de a
răspândi în spirite mai multă lumină, în inimi mai multă moralitate, demnitate şi
independenţă de caracter”.

Ateneul şi grădina din faţa acestuia sunt aşezate pe locul în care în 1730 era
„Livada lui Văcărescu”,[5] proprietatea poetului Ienăchiţă Văcărescu. Mihail
Cantacuzino, spătarul Munteniei, considerat primul arhitect român,[6] a construit pe
locul livezii o biserică închinată Episcopiei din Râmnicu Vâlcea, numită
ulterior Biserica Episcopiei. În curtea bisericii funcţiona o şcoală în care erau
predate cântece bisericeşti. După distrugerea bisericii şi a şcolii, pe terenul rămas, a
fost amenajată o grădină. Grădina a fost terminată în 1872 şi a fost numită Grădina
Episcopiei. În mijlocul acesteia, în amintirea bisericii, a fost amplasată o urnă,
opera lui Karl Stork. Grădina a fost încorporată Ateneului abia în anul 1888, fiind
cunoscută sub numele de Grădina Ateneului.[7]

La momentul în care s-a hotărât înălţarea Ateneului, terenul aflat în spatele

Episcopiei aparţinea Societăţii Ecvestre Române. Înainte de cumpărarea terenului
de la societatea amintită existau planuri şi chiar unele demersuri concrete pentru
construirea pe acest teren a unui circ.[8] Fundaţia circulară, pregătită pentru manejul
circului şi ideea de a folosi aceste temelii l-au obligat pe arhitectul francez al
Ateneului să proiecteze clădirea într-o formă circulară şi să-i adauge un acoperiş de
forma unei cupole.

La 31 octombrie 1865 lua naştere Ateneul Român, cu 25 de „subscriitori” impărţiti

în 3 secţii: ştiinţifică, morală şi literară, iar primul preşedinte delegat a fost P.S.
Aurelian, iar în lunile următoare, biroul era format din Carol Rosetti – preşedinte,
V.A.Urechia şi C. Escaru – vicepreşedinti, iar comitetul de redacţie al revistei
Ateneul – din B.P. Hasdeu, C. Esarcu şi poetul N. Nicoleanu.

Trebuie spus că activitatea lui Rosseti a fost una remarcabilă, acesta introducând,
printre altele, premiile pentru traducerea operelor lui Seutoniu, Tacit sau Jordanes,
iar în februarie 1867 invita Ateneul să deschidă un concurs pentru construirea
localului bibliotecii publice după modelul bibliotecii imperiale din Paris. În anul
1870, Rosetti a lăsat prin testament întreaga sa avere noii instituţii, în care
menţiona: „Să avem ambiţia de a construi în Bucureşti un palat al ştiinţelor şi
artelor”. În document, Rosetti menţiona că lasă Ateneului moştenire, două case din
mahalaua Boteanu şi o bibliotecă ce cuprindea 865 de titluri în 5000 de volume. Pe
lângă acestea moştenirea lui Rosetti însemna şi un fond lichid care, completat cu o
serie de alte donaţi,i atingea suma de 115.000 de lei.

În anul 1884 un decret guvernamental autoriza Primăria oraşului să cedeze

Ateneului locul din spatele grădinei Episcopiei – numit odinioară „Livada
Văcăreştilor” pe care M. Cantacuzino ridicase o bisericuţă lăsată în metoh
episcopului de Râmnic – iar pentru strângerea de fonduri s-a instituit o loterie –
500.000 de bilete în valoare de un leu – , a cărei reclamă a devenit extrem de
populară: “daţi un leu pentru Ateneu”. Ideea apelului s-a transformat surprinzător
într-o lecţie fantastică de unitate, de trezire a conştiinţei naţionale, prin această
subscripţie publică urmând să ia naştere un edificiu cu adevărat impresionant.

După obţinerea autorizaţiei de construire, Ateneul încheie un contract cu arhitectul

francez Albert Galeron (care realizase deja două anteproiecte conform directivelor
lui Esarcu, după cercetările ştiinţifice şi indicaţiile lui Alexandru Odobescu,
revizuite şi completate de specialişti români precum Al. Orăscu, Ion Mincu, Ion
Socolescu, Grigore Cerkez sau Cucu Starostescu), semnat din partea română de N.
Kretulescu, C. Esarcu şi C. Stăncescu. Conform ideilor lui Esarcu edificiul
Ateneului va fi „monumental dar simplu, înlăturându-se orice decoraţiuni banale
sau inutile. Edificiul va cuprinde o sală de conferinţe, concerte, reuniuni, congrese
literare, economice, etc, iar sala va fi încăpătoare de maxim 1500 de persoane”.

La 26 octombrie 1886 a fost pusă piatra de temelie la Palatul Ateneului, iar la

începutul anului 1888 ciclul de conferinţe se deschidea în noul local, deşi acesta nu
era încă finalizat.  Trebuie să amintim şi faptul că destinaţia iniţială a terenului, pe
care se ridicase deja şi o fundaţie, era ridicarea un circ !

Clădirea principală a edificiului a fost finalizată în anul 1889, iar extinderea sa a

început în anul 1893.

Abia în iulie 1897 comisia tehnică dădea avizul şi pentru inaugurarea clădirii anexe
a Ateneului pe care Ministerul Instrucţiunii, care preluase terminarea clădirii, o
destina pinacotecii si gliptotecii.

Trebuie să mai amintim şi faptul că, la rândul său, C. Esarcu lăsa în anul 1898 un
testament în care arăta: “M-am gândit totdeauna la mijloacele care pot angrena mai
bine dezvoltarea conştiinţei naţionale în câmpul ideilor de literatură, arte şi ştiinte.
Călăuzit de acest gând am înfiinţat împreună cu alţi oameni de bine, iubitori ai
neamului nostru, Ateneul Român şi Societatea pentru învăţătura poporului român
având amandouă aceste instituţii în vederea cultivării părţii intelectuale a fiinţei
umane. Pentru ca acest scump gând să nu înceteze odată cu stingerea mea din
această viaţă, am hotărât să las Ateneului Român întreaga mea avere”.

Beneficiind de acest edificiu, Societatea „Ateneul Român” şi-a diversificat

activitatea, în sălile Ateneului având loc conferinţe, concerte simfonice ale
Societăţii Filarmonice Române (înfiinţată încă din 1868 de către Eduard
Wachmann), precum şi expoziţii de pictură – începând din anul 1894 saloanele
oficiale de belle-arte s-au desfăşurat în această sală. Dealtfel, Orchestra
Filarmonicii va concerta permanent din ziua dării în folosinţă a sălii în 1888, până
astăzi, excepţie făcând perioada de consolidare-restaurare din anii 2000-2004.
Din punct de vedere arhitectonic, Ateneul Român a fost conceput în stil neoclasic,
dar are şi caracteristicile unui stil eclectic. Intrarea principală este sprijinită pe opt
coloane ionice, identice ca proporţii cu cele de la templul Erechterion de pe
Acropole. Din portic se intră în vestibul prin 3 mari uşi de lemn. Deasupra uşilor se
află cinci medalioane în mozaic reprezentându-i pe Alexandru cel Bun, Neagoe
Basarab, Vasile Lupu, Matei Basarab şi Regele Carol I. Cupola are 20 de ferestre
cu lire şi cununi şi se află la 41 de metri înălţime faţă de sol. Domul acoperit cu
zinc se termină cu un tripod după modelul monumentului lui Lysicrat din Atena
închipuind urna învingătorilor.

În interior, impresionantul hol din marmură înglobează cele 12 coloane dorice de

susţinere a sălii de concerte, iar de aici se ajunge la sala de sus prin 4 scări de
marmură de carara construite în spirală.

Dispuse sub forma vechilor amfiteatre greco-romane, cele aproape 1.000 de locuri
(trei zone de parter şi două rânduri circulare cu 52 de loji, la mijloc cu o lojă
centrală) oferă o vizibilitate perfectă din orice colţ şi o acustică impecabilă,
datorată imensei cupole care „absoarbe” fondul instrumental şi vocal de pe
podium, spre a-l distribui prin reverberaţie către auditori, cu întreaga gamă de
armonici până la cele mai fine culori timbrale şi nuanţe. Pe acest considerent, sala
Ateneului Român are un sunet excepţional ce o plasează printre cele mai reuşite
construcţii de gen din întreaga lume

Fresca de aici evocă istoria poporului român în 25 de episoade, fiind realizată timp
de cinci ani de către pictorul Costin Petrescu. În sfera aceluiași interes pentru
decorație intră și preocuparea constantă formulată de C. Esarcu și Al. Odobescu
încă din 1888, de a se realiza o monumentală frescă pe peretele circular al sălii,
frescă ce trebuie să evoce momentele cele mai importante ale istoriei noastre
naționale, dar în același timp să creeze o imagine fidelă a specificității sufletului
românesc.

Propunând în anul 1901, un proiect în spiritul celor arătate mai sus pictorul Ștefan
Popescu dorea realizarea acestei picturi de 300 mp pe pânză, considerând că astfel
nu va trebui să fie închisă sala pentru un timp. Dar lipsa de fonduri suficiente face
ca proiectul să tărăganeze mulți ani.

În sfârșit, este acceptat proiectul prof. Costin Petrescu pentru realizarea unei fresce
ce reprezintă în 25 de episoade momente importante din istoria românilor.
Fondurile au provenit din subscripție publică.

Lucrarea în lungime de 75 mp și lățime de 3 m începută în 1933 în tehnica "al

Fresco" va fi inaugurată la 26 mai 1938.

Considerăm că este interesantă o succintă descriere a scenelor deoarece valoarea

lor ideatică este net superioară valorii artistice, fapt ce nu ne surprinde având în
vedere caracterul programatic al lucrării și necesitatea de a supune compoziția,
desenul și culoarea spațiului oferit, într-un ansamblu cu anumite coordonate
plastice și decorative. Dintre cele 25 de scene, ultima are o istorie cu totul aparte, mai cu
seamă că astăzi ea nici nu mai există în forma iniţială. La momentul inaugurării frescei, pictorul
Costin Petrescu descria astfel scena: „Epopeea naţională se încheie cu un tablou final, care
înfăţişează în mod simbolic îndatoririle generaţiunii noastre de azi. Pe un fond de oraş modern
cu atributele muncii obşteşti şi ale puterii armate, Carol II, Regele Culturii, însoţit de Augustul
său fiu Marele Voevod Mihai, coboară treptele unui edificiu în mijlocul poporului chemat de astă
dată să întărească Marea Moștenire prin puternică pregătire culturală”
La data de 20 noiembrie 1919, cu 102 ani în urmă, la Ateneul Român (Palatul
Adunării Deputaţilor aflându-se în renovare), îşi începea lucrările primul
Parlament al României după Marea Unire. Mulţi dintre membrii acestuia erau
personalităţi istorice cu merite deosebite în pregătirea şi înfăptuirea Marii Uniri de
la 1 decembrie 1918, precum Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, Vasile
Goldiş, Ştefan Cicio Pop, Mihai Popovici, Sever Dan, Sever Bocu, Octavian Goga,
Ion Agârbiceanu şi mulţi alţii. „Lucrările legislativului au debutat, conform
cutumei încetățenite, în prezența regelui Ferdinand, care a citit obișnuitul mesaj.
De data aceasta, se înțelege, cu conotații speciale. În primul Parlament al României
au ajuns 169 de deputați și senatori din Ardeal. Președinte al Adunării Deputaților
a fost ales Vasile Stroescu, cel mai vârstnic deputat.

Orga instalată în anul 1939 în urma ajutorului material al lui George Enescu,
numeroasele îmbunătăţiri tehnice produse după cutremure şi bombardamentele din
cel de-Al Doilea Război Mondial, dar mai ales modificările din perioada 1966-
1967 – introducerea aerului condiţionat, refacerea tavanului, schimbarea fotoliilor,
redistribuirea lojilor, lărgirea avanscenelor – au transformat Ateneul Roman într-un
complex arhitectural unicat aflat în centrul Capitalei.

Să mai adăugăm că, de peste 50 de ani, edificiul a devenit sediul Filarmonicii

„George Enescu”, iar din anul 1958 este gazda Festivalului şi Concursului
Internaţional „George Enescu”, eveniment cultural de înaltă ţinută, organizat de
ţara noastră.

Adevărat templu al culturii româneşti, Ateneul Român a fost, de-a lungul acestor
ani, gazda conferinţelor marilor personalităţi şi savanţi ai României, aici au
concertat toţi artiştii consacraţi ai ţării, aici au urcat pe podium multe formaţii şi
solişti de nivel mondial, aici s-au lansat “în primă audiţie“ capodopere ale
literaturii muzicale autohtone, aici au prins viaţă primele expoziţii ample de pictură
şi sculptură ale maeştrilor artei plastice naţionale, aici au venit regi şi regine,
oameni politici şi oaspeţi de seamă de peste hotare, aici au avut loc evenimente de
notorietate universală.

De aceea, Ateneul Român a devenit exponentul arhitectonic şi spiritual al unei

întregi naţiuni.

Bibliografie:

1.  Bucureşti. Ghid istoric şi artistic. (1938), p. 49

2.  Monumente din Bucureşti (1966), p. 79
3.  Monumente din Bucureşti (1966), p. 80
4.  http://www.filarmonicaenescu.ro/html/cladire.html
5.  Monumente din Bucureşti (1966), p. 80
6.  Monumente din Bucureşti (1966), p. 79
7.  http://www.filarmonicaenescu.ro/html/fresca.html
8.  http://www.filarmonicaenescu.ro/html/fresca.html
9.  Monumente din Bucureşti (1966), p. 80
10. http://www.filarmonicaenescu.ro/html/fresca.html
11. http://fge.org.ro/ateneul-roman/istoric/
12. Descrierea Ateneului pe situl Filarmonicii George Enescu
13. Bucureşti. Ghid istoric şi artistic (1938), p. 51