Student Alexandra Cristea

An 3, Științe politice

Bazele sociale ale Ordinii Internationale

1.Definirea fenomenului de ordine internationala

2.Dimensiunile verticale,orizontale,functionale a ordinii internationale

3.Tipurile istorice a ordinii internationale(Tratatul de la Westphalia si Congresul de la Viena)

4.Ordinea internationala postbelica(Noua ordine mondiala)

1.Exista mai multe puncte de vedere cu privire la politica globală și implicațiile evenimentelor
majore pentru ordinea internațională. Factorul cel mai consistent în curs de dezvoltare este faptul
că nu există nici un consens al acesteia . În timp ce teoriile și argumentele relațiilor internaționale
(IR) ,oamenii de știință pot ajuta în conceptualizarea și înțelegerea politicii internaționale, relații
interstatale, și ordinea internațională, este important să se țină cont de faptul că nu există nici-o
definiție simpla si exactacu referire la termenul de ordine. În general, oamenii de știință IR ar fi,
probabil, de acord că ordinea internațională se referă la structura, funcționarea și natura
sistemului politic internațional, și că termenul este util pentru a descrie modelul larg al
interacțiunilor între state.
Cu toate acestea, ei nu sunt de acord cu siguranta cel mai mult cu privire la modul de ordine și
modul din care acestea provin si funcționează. Pentru a complica problema, ordinea poate fi
globală sau regională, precum și conceptul de ordine internațională nu implică pace. Un ordin
internațional dat poate fi "dezordonat" și conflictele, cum ar fi sistemul clasic grecesc oraș-stat,
ordinea regională în China, în timpul perioadei statelor combatante, și Europa în timpul erei
napoleonice. Mai mult decât atât, comenzile internaționale pot fi stabile sau instabile. Un ordin
stabil este una care poate rezista sau absorbi,in plan politic si mitilar, și șocurile economice fără a
fi intrerupte . O ordine internațională stabilă poate rezista pe o perioadă lungă de timp. De
exemplu, Statele Unite ale Americii a fost în mare parte responsabile pentru crearea și implicarea
uni lider a ordinii internaționale după 1945, și că acest ordin a suferit sub conducerea SUA, în
pofida șocurilor semnificative, cum ar fi prăbușirea Uniunii Sovietice, ascensiunea Chinei,
precum și o varietate de crize financiare.
Structura unei ordini internaționale se referă la distribuția puterii între state. În timp ce sursele de
energie pot fi militare, politice sau economice, atunci când oamenii de știință și factorii de
decizie vorbesc despre structura unei ordini internaționale specifice, acestea sunt, de obicei,
referindu-se la modul în care puterea militară este distribuită între state. Toate statele nu posedă
cantități egale de putere. Astfel, structurile internaționale pot fi bipolare (cu două state militar
dominante precum Uniunea Sovietică și Statele Unite ale Americii în timpul Războiului Rece),
unipolare sau hegemonice (așa cum unii cercetători argumentează Statele Unite domină după
Războiul Rece ordine internațională), sau multipolară ( orice ordine cu mai mult de două stări
dominante, cum ar fi sistemul de stat de pe continentul european în 1800). În plus, rezervorul
unui anumit stat de putere este în continuă schimbare, datorită factorilor demografici, economici,
și tehnologice, astfel încât statele sunt în continuă creștere și care se încadrează în termeni de
putere în raport unul cu altul. Prin urmare, o structură internațională dată sau de distribuție a
puterii nu este permanentă; se schimbă în timp. Modificări în structura sistemului internațional
(de exemplu, de la bipolară la unipolară) poate duce la schimbări în ordinea internațională. De
fapt, mulți oameni de știință se concentrează asupra schimbărilor bruște majore în distribuția
puterii care au loc după războaie majore și impactul pe care aceste schimbări le au asupra
defalcarea ordinii internaționale anterioare, precum și construirea unei noi ordini .Cu toate
acestea, modificările în structura nu conduc neapărat la schimbări în ordinea internațională. De
exemplu, odată cu sfârșitul Războiului Rece, structura sistemului internațional a trecut de la
bipolară Războiului Rece a trecut la ceva care ar putea fi multipolară, unipolare, sau nepolar
potrivit interpretării cuiva, dar ordinea internațională creată de către United statele și Europa de
Vest după 1945 a suferit.
Funcționarea unei ordini internaționale se referă la "regulile jocului" care delimitează modul în
care statele acționează unul față de celălalt. Aceste norme sau aranjamente de reglementare sunt
construite în mod intenționat de către state pentru a promova obiectivele lor și interesele.Aceste
reguli pot fi formale, care funcționează prin intermediul unor mecanisme, cum ar fi dreptul
internațional, tratatele internaționale și alianțe și organizații internaționale, sau pot fi informale,
bazate pe mai multe concepte precum norme, principii și valori în ceea ce privește
comportamentul acceptabil sau legitim. Aceste reguli ale jocului identifică drepturile și
obligațiile statelor și asigură mecanisme de reglementare a conflictelor între state. Ordinea
internațională post-1945 este unic prin faptul că este extrem de formal și instituționalizate. Ea
cuprinde un număr mare de organizații multilaterale, precum Organizația Națiunilor Unite
(ONU), Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), Uniunea Europeană (UE), Banca
Mondială, Fondul Monetar Internațional (FMI) și Organizația Mondială a Comerțului (OMC),
precum și un număr mare de acorduri internaționale și tratate, cum ar fi Tratatul de neproliferare
a armelor nucleare (TNP), testul Tratatului de interzicere (CTBT), precum și Declarația
Universală a drepturilor Omului. Această comandă a fost până acum foarte stabilă, în ciuda
apariției semnificative politice, militare și șocurile economice. Cele mai multe state din întreaga
lume continuă să respecte regulile jocului stabilite după al doilea război mondial.Natura unei
ordini internaționale se referă la conținutul sau caracterul său. În timp ce cei mai mulți oameni de
știință sunt de acord că statul dominant în orice epocă dată are libertatea aproape totală de a crea
ordinea în care aceasta preferă, natura ordinului poate varia foarte mult în funcție de tipul de stat
crearea comenzii. Germania nazistă a avut sau Rusia comunistă a avut puterea de a crea noi
comenzi internationale dupa al doilea război mondial, natura acestor comenzi ar fi fost cu totul
diferită de ordinea creată de democratice Statele Unite ale Americii. Acest lucru se bazează pe
inferență tipurile de ordine regionale Germa naziste.
4. În acest compartiment sînt supuse cercetării conceptele de ordine internațională, ordine
mondială şi sistem internaţional, ele fiind abordate în evoluţie atît în plan teoretico-metodologic,
cît şi sub aspectul implementării diferitor tipuri de configuraţii şi, respectiv, structuri.
Valorificarea aparatului categorial ideatic al teoriei sistemelor internaţionale și-a găsit reflectare
în primul subcompartiment, noţiunile şi categoriile explorate fiind exemplificate cu precădere
prin elucidarea perioadelor multipolarităţii clasice și bipolarităţii contemporane: istoria relațiilor
internaționale este abordată în aspect sistemic. Tipurile de structură a sistemului internațional
sînt cercetate sub raportul stabilitate – schimbare. În subcompartimentul al doilea sînt supuse
investigației procesele complexe de redimensionare a configuraţiei ordinii mondiale şi a
structurii sistemului internaţional după încheierea războiului rece. Luînd ca bază particularităţile
schimbă- rilor structurale de sistem, impactul globalizării, modificarea statutului actorilor
internaţionali și extinderea numărului lor atît pe orizontală, cît și pe verticală, precum și alte
procese și transformări, edificarea configurației noi a relaţiilor interna- statali, cît statali, cît și
nestatali, tratați în aspect sinergetic, în sens de formatori de sistem. Conceptul „ordine mondială”
cuprinde totalitatea modelelor de interacţiune
şi interdependenţă economică, socială şi demografică, politică,geopolitică şi militară,cultural-
civilizaţională, ecologică şi informaţional-tehnologică dintre actorii relaţiilor internaţionale şi
transnaţionale în cadrul sistemului internaţional global. Prin noţiunea „politica mondială” avem
în vedere nu interacţiunea statelor pe arena internaţională (A.Bovin) sau procesele de sporire a
rolului actorilor netradiţionali în formarea mediului internaţional, dar fără ca statul să-şi piardă
poziţia de subiect principal al comunicărilor internaţionale (P.Ţîgankov), in activitatea actorilor
relaţiilor internaţionale şi transnaţionale pe arena mondială. L.Jensen şi L.Miller consideră pe
bună dreptate că politica mondială se focusează spre situaţia globală contemporană, dat fiind că
nu numai statele-naţiune, dar şi alţi actori sînt capabili să influenţeze asupra comunicării pe arena
mondială, pe cînd politica internaţională se referă la realităţile interstatale[13]. Conceptul de
ordine mondială a pierdut din semnificaţia filosofică, etico-juridică şi a devenit operaţional
pentru descrierea relaţiilor internaţionale care au depăşit cadrul strict „stat-centrist”, deși
F.Voytolovski susţine că tentativa lui H.Bull de a reformula baza conceptuală pentru delimitarea
acestui concept de cel de „ordine internaţională” se dovedeşte a fi mai degrabă de factură
normativ-filosofi-Conceptul „ordine mondială” cuprinde totalitatea modelelor de interacţiune şi
interdependenţă economică, socială şi demografică, politică,geopolitică şi militară, cultural-
civilizaţională, ecologică şi informaţional-tehnologică dintre actorii relaţiilor internaţionale şi
transnaţionale în cadrul sistemului internaţional global. ordinea mondială postrăzboi rece se
formează într-un mediu descentralizat, alinear și sinergetic, deoarece extinderea numărului de
participanţi ai procesului colectiv de adoptare a deciziilor la nivel internaţional, chiar și în
condițiile polarității, subminează structura ierarhică tradiţională de guvernare și administrare,
statele naționale şi organizaţiile internaţionale guvernamentale păstrează statutul de cei mai
importanţi actori ai vieții internaționale, fiind urmate de corporaţiile transnaţionale şi
organizaţiile internaţionale nonguvernamentale.

 Henry Kissinger despre noua ordine mondială

Conceptul de ordine care a stat la baza erei moderne este în criză, consideră dr. Henry Kissinger,
fost consilier de securitate şi secretar de stat al preşedinţilor Richard Nixon şi Gerald Ford.
Pasaje din noua sa carte, „Ordinea Mondială”, care va fi lansată pe 9 septembrie de Editura
Penguin Press, au fost publicate marţi de The Wall Street Journal.
“Libia se află în plin război civil, armatele fundamentaliste construiesc aşa-numitul Califat pe
teritorii din Siria şi Irak iar tânăra democraţie din Afghanistan este aproape de paralizie. Acestor
probleme li se adaugă o escaladare a tensiunilor cu Rusia şi o relaţie contradictorie cu China,
bazată pe jurăminte de cooperare şi acuzaţii publice. E clar, conceptul de ordine care a stat la
baza erei moderne este în criză.
În căutarea unei ordini mondiale am fost mereu ghidaţi de conceptele societăţii Occidentale. În
decadele ce au urmat celui de-al Doilea Război Mondial, SUA- care au ieşit din confruntare
întărite din punct de vedere economic şi al încrederii naţionale- au preluat torţa lidership-ului
internaţional, căruia i-au adăugat noi dimensiuni.
O naţiune fondată explicit pe ideile reprezentativităţii şi libertăţii, SUA au identificat propria
dezvoltare cu propagarea idealurilor libertăţii şi democraţiei, concepte care pot asigura o pace
justă şi durabilă. Conceptul de ordine a fost tradiţional perceput în Europa ca o competiţie a
popoarelor şi statelor în care balanţa puterilor şi cooperarea oamenilor de stat luminaţi au stat în
calea ambiţiilor conflictuale.
A prevalat punctul de vedere american, care consideră de principiu că oamenii pot fi rezonabili,
înclinaţi natural spre compromis paşnic şi bun simţ, iar răspândirea democraţiei a fost, prin
urmare, obiectivul primordial al ordinii internaţionale.
Pieţele libere pot înălţa persoane, îmbogăţi societăţi iar independenţa economică poate înlocui
rivalităţile internaţionale.
Având aceste baze stabilite, eforturile pentru asigurarea unei ordini mondiale au fost în mare
parte împlinite- o pleiadă de state suverane guvernează majoritatea lumii. Răspândirea
democraţiei şi guvernarea participativă au devenit aspiraţie universală, poate chiar realitate:
comunicaţiile globale şi reţelele financiare globale sunt deplin funcţionale.
Perioada dintre 1948, să spunem, şi schimbarea de secol a marcat un scurt moment al istoriei
umane în care s-ar putea vorbi de o incipientă ordine mondială bazată pe un amalgam de
idealism american şi concepte europene de statalitate şi echilibru al puterilor. Dar vaste regiuni
ale lumii nu au împărtăşit niciodată, doar au cedat în faţa conceptelor Occidentale referitoare la
ordinea mondială.
Iar aceste reticenţe devin explicite în acest moment, de exemplu, dacă privim la criza ucraineană
sau la situaţia din Marea Chinei de Sud. Ordinea proclamată de Vest se află într-un punct de
infexiune.
În primul rând, natura statului- unitatea formală de bază a relaţiilor internaţionale- a fost supusă
unei multitudini de presiuni.
Europa însăşi şi-a propus să transceadă forma statală şi construieşte o politică externă bazată pe
principiile „soft power”. Dar este îndoielnic că pretenţiile de legitimitate separate de o strategie
pot susţine o ordine mondială.
Iar Europa nu şi-a oferit încă atributele statalităţii, favorizând astfel apariţia unui vid de autoritate
în plan intern şi a unui dezechilibru de putere de-a lungul frontierelor sale. În acelaşi timp, zone
ale Orientului Mijlociu s-au dizolvat în componente etnice şi religioase aflate în conflict-
miliţiile religioase şi forţele care le susţin încalcă după bunul plac graniţe şi suveranităţi,
construind fundamentul teoriei statului falimentar care nu îşi poate controla propriul teritoriu.
Provocarea din Asia este opusul celei din Europa: principiile balanţei de putere prevalează fără
legătură cu conceptul de legitimitate, conducând anumite diferende către punctul de confruntare.
În al doilea rând, coliziunea economiei internaţionale cu instituţiile politice diluează de asemenea
sentimentul de comuniune atât de necesar ordinii mondiale. Sistemele economice au devenit
globale în timp ce structurile politice rămân ancorate în conceptele statului-naţiune. În esenţă,
globalizarea economică ignoră frontierele în vreme ce politica externă le reafirmă inclusiv în
momentul în care se încearcă reconcilierea naţiunilor în cadrul unei ordini mondiale.
Această dinamică a avut drept consecinţă decade de creştere economică sustenabilă, punctate
însă de crize financiare periodice aparent din ce în ce mai intense: în anii 80 în America Latină,
în 97 în Asia, în 98 în Rusia, în 2001 şi 2007 în SUA şi după 2010 în Europa.
Cei care au scăpat cu bine au puţine rezerve asupra sistemului economic. Dar cei care au avut de
pierdut- ca cei care au fost blocaţi de erori ale sistemului, pe care îi regăsim în special în flancul
sudic al Europei- sunt în căutarea unor soluţii proprii, care neagă, sau cel puţin obstrucţionează
funcţionarea sistemului economic global.
Ordinea internaţională se confruntă astfel cu un paradox: prosperitatea este o consecinţă a
globalizării, dar procesul produce reacţii politice care, de cele mai multe ori, vin în contradicţie
cu aspiraţiile sale.
Un al treilea eşec al ordinii mondiale actuale o constituie absenţa unui mecanism eficient al
marilor puteri de consultare şi de cooperare în chestiuni esenţiale. Ar putea părea o critică
neîntemeiată în condiţiile existenţei unei multitudini de forumuri, aşa cum nu au mai existat în
istorie.
Cu toată aparenţa, natura şi frecvenţa acestor întâlniri bi şi multilaterale funcţionează împotriva
elaborării de strategii de lungă durată.
Procedurile permit cel mult, în cel mai bun caz, o serie de dezbateri asupra unor chestiuni
neclarificate de tactică şi, în cel mai rău caz, o formă de social-media summit.
O structură contemporană de reguli şi norme internaţionale, dacă se dovedeşte relevantă, ar
trebui să nu fie doar afirmată prin declaraţii comune- ar trebui promovată ca şi consecinţă a
convingerilor comune.
Pedeapsa pentru eşecul impunerii unei noi ordini mondiale nu va fi atât un nou război între state
(deşi în anumite regiuni ale globului posibilitatea aceasta rămâne importantă), ci dezvoltarea
sferelor de influenţă, care vor deţine structuri interne şi forme proprii de guvernare. La marginile
sale, fiecare sferă de influenţă va fi ispitită să îşi testeze propria putere în raport cu alte entităţi
declarate ilegitime. O bătălie a regiunilor ar putea fi mai devastatoare decât au fost confruntările
interstatale.
Căutările actuale ale noii ordini mondiale au nevoie de o strategie coerentă de stabilire a
conceptului de ordine în interiorul a diverse regiuni şi de a corela fiecare componentă a acestuia,
în funcţie de regiunea vizată.
Aceste obiective nu se referă neapărat la auto-reconciliere: triumful unei mişcări radicale poate
aduce ordinea unei regiuni în timp ce pregăteşte terenul tulburărilor în sau cu alte regiuni.
Dominarea unei regiuni de către o putere militară statală, chiar dacă are aparenţă de ordine şi
stabilitate, poate produce o criză mondială.
O ordine mondială a statelor care susţin demnitatea individuală și guvernarea participativă și care
se bazează pe cooperare pe plan internațional, în conformitate cu reguli prestabilite, poate fi
speranța noastră și ar trebui să fie sursa noastră de inspiraţie.
O serie de etape intermediare trebuie bifate pe drumul către această ţintă.
Pentru a juca un factor-cheie în conturarea unei ordini mondiale a secolului 21, SUA trebuie să
răspundă la o serie de întrebări: Ce încercăm să prevenim, indiferent cum se petrece, chiar
singuri, la nevoie? Ce încercăm să dobândim, chiar şi fără niciun sprijin al altor naţiuni? Ce
încercăm să câştigăm, sau să prevenim, numai sprijiniţi de o alianţă? În ce anume nu trebuie să
ne amestecăm, chiar şi solicitaţi de o alianţă sau de un grup de naţiuni? De ce natură sunt valorile
către care tindem? Şi cât de mult contează circumstanţele în aplicarea acestor valori?
Pentru Statele Unite, va fi nevoie de gândire pe două planuri aparent contradictorii. Susţinerea
principiilor universale trebuie asociată cu acceptarea realităţilor din alte regiuni ale globului,
legate de istorie, de cultură şi de viziune asupra propriei lor securităţi.
Analizând lecţiile trecutelor decade, nu trebuie renunţat la idealurile excepţionale ale Americii.
Istoria nu oferă răgaz ţărilor care renunţă la identitate în favoarea unor căi mai puţin dificile dar
nici nu asigură succesul înaltelor idealuri fără o strategie geopolitică.
Bibliografie:

www.wikipedia.com
Henry Kissinger, World Order , 2014