Edificii culturale

1. Sala de spectacol Ateneul Român

Ateneul Român este o construcţie din sectorul
1 al Bucureştiului, situată în apropierea Căii Victoriei şi a
pieţei care poartă astăzi numele de Piaţa Revoluţiei.
Construită pentru a fi un palat al artelor şi
ştiinţelor, clădirea este locul în care sunt organizate,
într-o ambianţă fastuoasă, expoziţii, concerte şi
conferinţe. Palatul a fost gazda unei pinacoteci
(Pinacoteca Statului – patrimoniul acesteia a fost
donat Muzeului Naţional de Artă al României), a unei
biblioteci şi uneori a proiecţiilor de film. Imaginea
clădirii, porticul neogrec, amplasat sub frontonul ionic,
şi cupola frumos ornamentată, a fost pentru mult timp
emblema Bucureştiului. În prezent edificiul este un reper arhitectural important în estetica
capitalei şi un element turistic notabil. În anul 1865, din iniţiativa lui Constantin Esarcu, Vasile
Alexandrescu Urechea şi Nicolae Kretzulescu, lua fiinţă Societatea Literară „Ateneul Român”.
Scopul instituţiei culturale era unul educativ şi anume propagarea cunoştinţelor folositoare
poporului, în special claselor sociale de mijloc, prin intermediul unor cursuri şi conferinţe
publice. În acea perioadă, înainte de construirea Palatului Ateneului, activitatea societăţii se
desfăşura într-un salon al Ministerului Instrucţiunii, minister aflat în reşedinţa
prinţului Constantin Ghica.
La iniţiativa grupului de intelectuali din cadrul societăţii, în anul 1885, începe construirea unui
nou sediu al societăţii, adecvat misiunii declarate, Palatul Ateneul Român.
Ateneul şi grădina din faţa acestuia sunt aşezate pe locul în care în
1730 era „Livada lui Văcărescu”, proprietatea poetului Ienăchiţă
Văcărescu. Mihail Cantacuzino, spătarul Munteniei, considerat
primul arhitect român, a construit pe locul livezii o biserică
închinată Episcopiei din Râmnicu Vâlcea, numită ulterior Biserica
Episcopiei. În curtea bisericii funcţiona o şcoală în care erau predate
cântece bisericeşti. După distrugerea bisericii şi a şcolii, pe terenul rămas, a
fost amenajată o grădină. Grădina a fost terminată în 1872 şi a fost numită Grădina Episcopiei. În
mijlocul acesteia, în amintirea bisericii, a fost amplasată o urnă, opera lui Karl Stork. Grădina a
fost încorporată Ateneului abia în anul 1888, fiind cunoscută sub numele de Grădina Ateneului.
În anul 1886, arhitectul francez Albert Galeron şi arhitectul român Constantin
Băicoianu întocmesc planurile după care va fi construit Ateneul, ajutaţi de arhitecţii renumiţi ai
vremii: Grigore Cerchez, Constantin Olănescu, Ion Mincu, Ion Gr. Cantacuzino. Pentru lucrările
de fierărie s-a apelat la un arhitect german, Schwalbach. În anul 1944, avioanele germane
cantonate la Otopeni au pornit, din ordinul lui Hitler, un atac
sistematic asupra Bucureştiului. Atacul a avut loc în 24 şi 25
august, atât ziua cât şi noaptea, fiind atinse o serie de edificii
de însemnătate din capitală, precum Teatrul Naţional, Palatul
regal, Muzeul Naţional de Istorie Naturală Grigore Antipa.
Printre aceste obiective s-a numărat şi palatul Ateneului
Român.
Edificiul are o înălţime totală de 41 m şi este construit în
stil neoclasic, cu elemente de decoraţie tipice arhitecturii
franceze de sfârşit de secol. Construcţia din planul central
prezintă un stil eclectic.
În prezent sala mare de concerte are 28,50 m diametru, 16 m înălţime şi o capacitate
aproximativă de 794 locuri.

Exterior
Faţada construcţiei este întoarsă spre apus şi conţine un peristil format din şase coloane
ionice, care dau clădirii aspectul unui templu grecesc antic. Coloanele susţin un fronton
triunghiular şi au la bază un peron format din 8 trepte.
Zidul peristilului, aflat deasupra uşilor de intrare în palat, prezintă 5
medalioane în mozaic, reprezentându-i pe Alexandru cel Bun, Neagoe
Basarab, Vasile Lupul, Matei Basarab şi regele Carol I.

Interior
În interiorul palatului existau săli de expoziţie, săli de proiecţie cinematografică, o bibliotecă,
un depozit cu cărţi (aproximativ 10.000), o sală mare de conferinţe sau concerte şi Pinacoteca
Statului.
La parter construcţia prezintă un vestibul mare
circular, dublat de un inel de 12 coloane cu o tencuială ce imită
marmura roz. Din vestibulul cunoscut sub numele de „Rotonda
Ateneului” pornesc patru scări şi scara de onoare, realizate din
marmură roz de Carrara, construite fiecare în jurul unui
pilon de zidărie şi formează, la palier, balcoane către rotondă.
Scările conduc către marea sală de concerte.
Sala de concerte conţinea un
parter în care erau rânduite 600 de fotolii. Sala prezenta şi 52 de loji, aşezate pe două rânduri. La
cererea lui Alexandru Odobescu bolta sălii a fost ornată cu elemente antropomorfe, zoo şi fito în
relief policromat aurit, având ca sursă de inspiraţie basmele populare româneşti. Deasupra lojilor
friza prezintă un decor format dintr-o frescă continuă, realizată în tehnica „Al Fresco”, opera
pictorului Costin Petrescu, între anii 1933 şi 1938.
Fresca Ateneului
Fresca, lată de 3 m, se întinde dintr-o
parte în alta a scenei pe o lungime de 75
m şi cuprinde 25 de episoade din istoria
Românilor, simbolizând "cartea deschisă
a istoriei naţionale pentru cei ce o
privesc".[21] Scenele sunt prezentate într-o
succesiune înlănţuită, fără a fi separate
unele de celelalte.
Privind spre loja regală, de la stânga
spre dreapta, cele 25 de episoade pot fi
descrise astfel:[22]
Traian pătrunde în Dacia (episodul
1) Secvenţa de început a episodului
prezintă o parte a Podului de la Severin,
peste Dunăre, opera arhitectului Imperiului Roman, Apolodor din Damasc. Figura împăratului
Traian, înconjurat de ofiţerii săi, privind peste ţinuturile Daciei, domină întregul episod.
Colonizarea Daciei (episodul 2) În acest episod sunt descrise armatele Imperiului Roman
pătrunzând în teritoriul dacilor. În episod este conturat şi monumentul Tropaeum Traiani,
construit între anii 106-109, în cinstea împăratului Traian.
Contopirea Dacilor cu Romanii (episodul 3) Naşterea poporului român este simbolizată
printr-o idilă între o tânără dacă şi un legionar roman. Tânăra dacă este prezentată în genunchi,
aşezată pe un mormânt, aprinzând o candelă în amintirea soţului sau a tatălui. Pe monument este
prezentă o stelă funerară descoperită într-un sit arheologic din Alba Iulia. Tânărul militar roman
este pictat în picioare, având capul plecat, semn al respectului faţă de ritualul la care participă.
Sentinela romană (episodul 4) Cerul albastru de până acum, prezentat în episoadele
anterioare, începe să se întunece în acest episod, ca efect al apariţiei la orizont a oştilor barbare.
În mijlocul nopţii, la linia orizontului este înfăţişat un ostaş roman, stând într-o poziţie neclintită
pe un cal cu copitele înfipte în pământul vechii Dacii, semn al apărării hotarului ţării, în faţa
invaziilor migratoare.
Invazia Barbarilor (episodul 5) În acest episod este prezentat un grup de călăreţi barbari, ai
unui trib migrator, ciocnindu-se cu armatele romane. În continuare este descrisă rezistenţa
romanilor în apărarea Daciei şi zdrobirea armatei barbarilor.
 Începutul vieţii româneşti (episodul 6) Norii întunecoşi, rezultat al invaziei barbare, se
risipesc. Populaţia urcată în munţi se reîntoarce la pământurile strămoşeşti şi începe reclădirea
caselor şi a lăcaşurilor de rugăciune.
Statornicirea (episodul 7) În această secvenţă este prezentat ţăranul român, înarmat cu arc şi
secure, pregătit să apere pământul strămoşilor şi familia.
Descălecătoarea (episodul 8) Tabloul continuă cu prezentarea începuturilor organizării vieţii
din teritoriul românesc. Este prezentat un cavaler înarmat ce apare de peste munţi, însoţit de
prieteni pregătiţi de luptă. Cavalerul este oaspetele populaţiei băştinaşe, aceştia din urmă
întâmpinându-şi musafirii cu pâine şi sare.
Statul Militar (episodul 9) Episodul descrie eforturile armatelor româneşti de a păstra
neatârnarea faţă de Imperiul Otoman. Figura centrală a episodului este Mircea cel Bătrân,
prezentat ca întemeietorul statului militar. Mircea este descris ca stând de vorbă, de pe un picior
de egalitate, cu trimişii Porţii Otomane.
Statul administrativ (episodul 10) Episodul accentuează apariţia statului administrativ. Este
prezentată moşia românească, protejată de oşti şi aflată sub orânduirea dregătorilor statului.
Episodul continuă cu imaginea curţii Mănăstirii Moldoviţa, loc în care Alexandru cel Bun
împarte sfetnicilor săbii şi hrisoave, semne de împuternicire.

Cruciada românească (episodul 11) Episodul reuneşte mari figuri din Istoria României, aflaţi în
slujba creştinătăţii. Sunt prezentaţi Ion Corvin, Vlad Dracul, Ştefan cel Mare, însoţiţi de alţi
domnitori ai Valahiei şi Moldovei, adunând oştiri pentru apărarea Crucii, împotriva armatelor
turceşti. În fundal este conturat castelul lui Ion Corvin de la Hunedoara şi Cetatea Poenari din
Argeş. În plan secundar, precum o nălucă, apare chipul lui Vlad Ţepeş.

Vremea lui Ştefan cel Mare (episodul 12) În prim planul episodului este prezentat un ţăran
moldovean, obligat să părăsească munca câmpului şi să-şi topească uneltele, folosite la munca
hotarului, pentru a-şi confecţiona arme. Figura care domină episodul este cea a lui Ştefan cel
Mare. Acesta este prezentat într-un moment de glorie, în faţa cetăţii din Suceava, înconjurat de
armată şi de cler. Ştefan primeşte pe trimişii papalităţii, aceştia din urmă înmânându-i
voievodului român o spadă şi titlul de „ostaş al lui Cristos”.
Epoca de pace şi credinţă (episodul 13) Această scenă este amplasată deasupra lojei regale şi-
l prezintă pe Neagoe Basarab. Voievodul Ţării Româneşti, Doamna Despina (soţia sa) sunt
înfăţişaţi ieşind din biserica de la Curtea de Argeş, ctitorie a lui Neagoe Basarab.
Epoca lui Mihai Viteazu (episodul 14) Mihai Viteazul, realizatorul unirii principatelor pentru
o scurtă perioadă de timp, este prezentat ca intrând triumfător în Alba Iulia, domn al Munteniei,
Moldovei şi al Ardealului.
Epocile culturale (episodul 15) Începutul culturii române este prezentat prin apelul la
imaginile lui Matei Basarab şi Vasile Lupu. Sunt figurate zidurile cetăţii Târgoviştei, biserica
Trei Ierarhi din Iaşi şi biserica mănăstirii Hurez - în faţa acesteia sunt prezenţi zidari, zugravi şi
sculptori.
Revoluţia lui Horea, Cloşca şi  Crişan (episodul 16) Cei 3 revoluţionari transilvăneni ai
anului 1784 sunt prezentaţi călare în faţa bisericii de la Ţebea, înconjuraţi de moţii pregătiţi să
lupte împotriva iobăgiei. Gheorghe Lazăr este prezentat ca un element de legătură între cei trei şi
mişcarea naţională a lui Tudor Vladimirescu.
Anul 1821. Revoluţia lui Tudor Vladimirescu (episodul 17) Tudor Vladimirescu, aflat în
fruntea pandurilor săi, este prezentat în timp ce primeşte un zapis prin care sunt recunoscute
drepturile cerute prin Adunarea Norodului. Alături de acesta este vizibil chipul Episcopului
Ilarion al Argeşului şi o culă oltenească, simbol al ţinutului de origine al revoluţionarului.
Anul 1848 în Transilvania (episodul 18) Figura centrală a episodului este Avram Iancu. Acesta
este înconjurat de oaste, tribuni şi preoţi cu cruci în mâini. Cu toţii purced la câştigarea
drepturilor poporului şi la libertate, prin tăişul sabiei.
Anul 1848 în Principate (episodul 19) Tinerii români progresişti din Muntenia şi Moldova,
crescuţi în atmosfera Occidentală din Franţa, sunt prezentaţi îmbrăţişându-se cu ţăranii români,
într-o atmosferă festivă în care erau ridicate steaguri inscripţionate cu mesajul „Unire şi Frăţie”.
Alexandru Ioan Cuza şi împroprietărirea ţăranilor (episodul 20) Episodul prezintă
împroprietărirea ţăranilor, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza. Alături de figura domnului
român este prezentat şi sfetnicul acestuia, Mihail Kogălniceanu.
Unirea principatelor; anul 1859 (episodul 21) Unirea celor două provincii româneşti, unite
prin actul de la 1859, este simbolizată în acest episod prin chipurile a două femei, reprezentând
Muntenia şi Moldova, îmbrăcate în costumul naţional specific provinciilor.
Carol I şi Războiul Independenţei (episodul 22) Scena prezintă războiul dintre anii 1877-
1878 şi pe Carol I călare în mijlocul militarilor, fiindu-i înmânat un steag capturat de la inamic.
În episod este prezentă şi figura omului de stat Ion C. Brătianu. În fundal apare silueta podului de
la Cernavodă.
 Războiul Integrităţii Naţionale  1916 (episodul 23) Tabloul anterior este continuat cu războiul
din 1916-1918. Aici sunt prezentaţi soldaţii români ieşind dintr-un adăpost, pornind la atac pe un
teren plin de sârmă ghimpată şi cruci de lemn.
Ferdinand I şi România Mare (episodul 24) În acest episod personajele principale sunt primii
regi ai României unite, Regele Ferdinand I şi Regina Maria. Aceştia sunt prezentaţi călare, cu
haine de gală şi încoronaţi. Aceştia sunt urmaţi de ostaşi români, în mijlocul acestora apărând şi
figura generalului Berthelot. Alaiul trece prin faţa a patru femei, îmbrăcate în portul popular al
celor patru ţinuturi: România, Transilvania, Basarabia şi Bucovina.
Carol al II-lea. Epoca de consolidare (episodul 25) Tabloul final descrie starea ţării la
momentul realizării picturii. Episodul înfăţişează un oraş modern şi pe Regele Carol II împreună
cu moştenitorul tronului, Mihai, coborând în mijlocul poporului, pentru a patrona ştiinţa,
literatura, arta, munca agricolă şi industria.

2. Teatrul național

Teatrul Național "I. L.

Caragiale" București este o instituție
publică culturală, aflată în
subordinea Ministerului Culturii și
Cultelor. Este situat în centrul capitalei,
vizavi de Universitate.
În aprilie 1836, "Societatea
Filarmonica" – societate culturală
înființată de I.H. Rădulescu și Ioan
Cîmpineanu – cumpără Hanul
Cîmpinencii pentru a construi în acel loc clădirea Teatrului Național și începe colectarea
de bani și materiale pentru acest scop. În 1840, "Obșteasca Adunare" propune
domnitorului Alexandru Ghica un proiect pentru construcția Teatrului Național cu
cheltuiala statului. Proiectul este aprobat la 4 iunie 1840.
Domnitorul Gheorghe Bibescu reia ideea înființării teatrului și aprobă o nouă locație:
fostul han Filaret. Locul hanului Filaret a fost ales din mai multe motive: se întindea până
la mijlocul Podului Mogoșoaiei (azi, Calea Victoriei) și se afla oarecum în centrul
orașului; după cutremurul din 1838, hanul suferise pagube importante și trebuia dărâmat.
Din raportul din 13 august 1843 al comisiei însărcinate cu ridicarea teatrului, rezultă
că sunt necesari 20.300 de galbeni pentru întreaga construcție a teatrului. La acea data nu
erau disponibili decât 13.000 de galbeni. Gheorghe Bibescu prin „Înaltă Rezoluție”
spune: „Am fi dorit ca acel teatru să
se săvârșească cu 13.000 de
galbeni” și cere comisiei să facă
economie dar și acordul în caz de
nevoie pentru fonduri suplimentare „din
capitolul extraordinar al Visteriei”.
Acestea deoarece Bibescu considera
„clădirea Teatrului în orașul
Bucureștilor fiind un lucru care privește
nu numai la folosul acestui oraș, dar a
totului neamului Românesc, prin
influența izbăvitoare ce va avea atât
asupra bunelor năravuri cât și asupra desăvârșirii limbii Naționale și dezvoltării literaturii
Românești.”
În septembrie 1843, comisia ia legătura cu trei mari arhitecți
din Paris, Viena și München pentru întocmirea unui plan. Pentru aceste planuri s-au plătit
3.150 lei pentru cel din Paris, 2.523 lei pentru cel de la Viena și 120 de galbeni pentru cel
de la München . În urma analizei, comisia se hotărăște pentru planul arhitectului C.
Roesner din München. Pentru că domnitorul nu este mulțumit, în 1845 se depun noi
planuri. Este preferat planul arhitectului catalan Xavier Villacrosse (cu studii în Franța, și
arhitect-șef al orașului București), asupra căruia arhitectul vienez A. Hefft, chemat
în 1846 de către noua comisie, își dă acordul.
Conform unei mărturii a lui Pantazi Ghica, pe locul viitorului Teatru Național se
afla, pe la 1830, „o băltoacă mare, verde-neagră, în care orăcăiau broaștele, pe când
rațele se bălăceau în șanțurile largi de-a lungul Podului…” („Podul Mogoșoaiei”,
devenit Calea Victoriei după Războiul de Independență)
Spre sfârșitul anului 1847, comisia se modifică din nou iar din mai 1848[4] încep
lucrările la ridicarea teatrului, lucrări întrerupte de evenimentele
revoluționare din iunie 1848. În august 1849, după instalarea pe tron a
domnitorului Barbu Știrbei, se reia licitația pentru terminarea construcției.
 La 31
decembrie 1852 are loc
inaugurarea Teatrului Național,
cu piesa "Zoe sau Amantul
împrumutat", vodevil cu
cântece, piesă tradusă de
Bobescu, cu muzică de
Wachman, având ca actori
principali pe Nina Valery
și Costache Caragiale. Clădirea
teatrului a fost construită în stil
baroc în cea mai mare parte,
avea un parter cu 338 staluri,
trei rânduri de loji, un foaier
luxos cu scări de marmură de
Carrara și o mare galerie, unde aveau acces studenții și elevii, în mod gratuit. Sala în
întregime avea 1000 de locuri, era socotită a treia în Europa ca mărime, și avea o acustică
excelentă. Fațadele laterale ale teatrului dădeau pe două străzi ce coborau: în dreapta
strada Matei Millo până la strada Sf.Ionică și în stânga, strada Câmpineanu, până la
strada Știrbei Vodă.
În primii doi ani de la deschidere, teatrul a fost luminat cu lumânări de seu iar
din 1854 s-au folosit lămpi cu ulei de
rapiță. Mai târziu, teatrul a fost

luminat cu gaz aerian și apoi, cu lumină electrică.

În 1875, Teatrul cel Mare din București devine Teatru Național, sub
directoratul scriitorului Alexandru Odobescu.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, mai exact în 26 august 1944, aviația
germană a executat o misiune de distrugere a Palatului Telefoanelor, bomba însă a ratat
ținta și a căzut pe Teatrul Național, care se găsea de cealaltă parte a străzii. Deși clădirea
Teatrului Național a fost distrusă, teatrul a continuat să funcționeze cu două scene "de
împrumut" - Sala "Studio" și Sala Comedia. Terenul vechiului Teatru National a rămas
viran până în anii 1990, când s-a construit acolo Hotelul Novotel. Porticul
de intrare al clădirii dispărute în 1944 a fost reconstruit, simbolic, devenind portalul de
intrare în noua construcție cu fațadă de sticlă a hotelului.
 Actuala clădire a teatrului a fost inaugurată în versiunea ei originală
în decembrie 1973 , modificată apoi considerabil în 1983-84, revenindu-se la forma
inițială exterioară în 2012-2014.
Remodelarea din 2012 În anul 2012 s-
a început remodelarea clădirii
teatrului, eliminând adaosurile din
perioada Ceaușescu (fațadele create
de Cezar Lăzărescu, care ascundeau
"pălăria" lui Horia Maicu au făcut ca
teatrul să fie vulnerabil la seisme.
Pentru ca teatrul să redevină mai
sigur, a fost îndepărtată fațada de
1.200 de tone.). Proiectul este condus
de arhitectul Romeo Belea. Numărul
locurilor din săli creste de la 1720 la 2880. Vor exista mai multe săli decât în varianta din
1973 a clădirii, astfel:
 Sala Mare (tip italian) 900 locuri
 Sala Studio (transformabilă în tip italian, elisabetan, arena) 590 locuri
 Sala Atelier (teatru experimental) 250 locuri
 Sala Pictura ( transformabilă în tip italian,elisabetan, arena) 300 locuri
 Sala Mica (transformabilă în tip italian redus, elisabetan, arena) 240 locuri
 Sala în Aer Liber, 300 locuri
 Sala Media (multifuncțională: expoziții, recitaluri, reuniuni, conferințe, proiecții – cu
scaune înșiruite) 300 locuri
Clădirea teatrului, asa cum fusese ea modificată în anii '80, nu corespundea
standardelor de statică și seismică (atât celor din 1983, cât și celor actuale din 2006), din
punct de vedere al structurii de rezistență. Remodelarea construcției TNB costa 63,2
milioane Euro (brut), din care 28 milioane Euro provin de la Banca de Dezvoltare a
Consiliului Europei. Conform contractului, execuția urma să dureze 2 ani și 4 luni.
După mai bine de 4 ani de lucrări de reabilitare, redeschiderea oficială a clădirii TNB a
avut loc la 10 noiembrie 2014.
La deschiderea Teatrului Național, în 1852, în presă au apărut articole care au
descris acest eveniment. Vestitorul românesc scria [...] toți banii adunați în această
seară au fost destinați pe seama săracilor și se va [vor] împărți cu o scumpă cercetare și
nepărtinire între cei mai întrebuințați [lipsiți], de către o comisie rânduită într-adins.
[...] După aceasta se ridică cortina și actorii români își jucară fiecare în parte rola
[rolul], cu o artă ce face onoare d-lui director Caragiali.
 În ziarul Trompeta Carpaților, Cezar Boliac scria: [...] Afluența publicului fu
atât de mare, încât prețul unui bilet de intrare se
urcă până la un galben pentru un loc de parter.
Lojile scânteiau de luxul poleielilor și de toaletele
elegante ale doamnelor, ale căror parure
prețioase reflectau razele nenumăratelor lumini și
semănau ca niște fluturi într-un stup de albine.
Ziarul bucureștean în limba germană „Bukarester
Deutsche Zeitung” scria în nr. 2 [...] Monumentul
este clădit într-un stil nobil și într-adevăr artistic;
proporțiunile îi sunt potrivite și distinsa-i
simplicitate este imposantă. Teatrul cel nou din
București este fără îndoială unul din cele mai
frumoase teatre din Europa și o podoabă a
Capitalei. Are un parter de 338 de staluri,
împărțite în două categorii, trei rânduri de loji
frumos decorate și deasupra o largă și încăpătoare galerie.
În prezent, Teatrul Național București își prezintă spectacolele în patru săli: Sala
Mare (1.155 locuri), Sala Amfiteatru (353 locuri), Sala Atelier (fără scenă fixă, 94-219
locuri) și Sala Studio 99 (fără scenă fixă, 75-99 locuri).
În cei peste 150 de ani de existență, Teatrul Național București a prezentat pe scenă multe
din cele mai semnificative piese din
dramaturgia universală. A avut
reprezentații de succes atât în țară cât și în
afara
ei: Franța, Germania, Austria, Iugoslavia, 
Italia, Anglia, Spania, Portugalia, Grecia, 
Brazilia, etc.
Teatrul Național a fost condus de
următoarele personalități de-a lungul
timpului:
o Costache Caragiale 1853-1855
o C.A. Rosetti 1859-1860
o Ion Ghica 1877-1881
o Ion Luca Caragiale 1888–1889
o Alexandru Davila 1905-1908
o Victor Eftimiu 1920-1921
o Liviu Rebreanu 1941-1944
o Ion Pas 1945-1946
o Zaharia Stancu 1947-1952
o Radu Beligan1969-1990
o Andrei Șerban 1990-1993
o Fănuș Neagu 1993-1996
 o Ion Cojar 1996-2001
o Dinu Săraru 2001- 2004
o Ion Caramitru 2005-2021

3. Palatul Cantacuzino
Palatul Cantacuzino este situat pe  Calea Victoriei nr. 141,
în București. A fost construit de arhitectul Ion D. Berindey în
stilul  Beaux Arts, având și câteva camere neorococo. Azi găzduiește muzeul George Enescu.
Palatul a fost construit între 1901 și 1902 după planurile arhitectului Ion D. Berindey în
stilul francez Beaux Arts, pentru Gheorghe Grigore Cantacuzino, fost președinte al Consiliului
de Miniștri, poreclit „Nababul” pentru fabuloasa sa avere. După moartea „Nababului”,
clădirea a revenit fiului său Mihai care, decedând în 1929, a lăsat-o prin testament soției
sale Maruca, recăsătorită în decembrie 1939 cu George Enescu. Palatul Cantacuzino a fost
locul unde în 10 august 1913 s-a semnat  Pacea de la București, de la finalul celui de al doilea
Război Balcanic, prin care s-a stabilit ca România să preia Cadrilaterul. Edificiul a găzduit în
perioada celui de-Al Doilea Război Mondial  președinția Consiliului de Miniștri (guvernul
român).
După moartea lui George Enescu în 1955, soția sa a declarat în testamentul ei că palatul va
găzdui un muzeu dedicat artistului. În 1956, a fost
înființat Muzeul Național George Enescu.
Medievistul  Victor Eskenasy a semnalat în 2019
starea de degradare în care a ajuns întregul ansamblu
al palatului. Casa memorială din spatele palatului, în
care au trăit Enescu și  Maruca Cantacuzino, a fost
golită de obiectele muzeale și se află în pericol de
prăbușire.

Descriere
Exteriorul și majoritatea camerelor sunt Beaux
Arts, restul fiind neorococo. Cei doi lei de la intrare,
precum și porțile și gardurile, în stilul Ludovic al XIV-lea, dau construcției un aspect princiar.
Palatul avea faima unui loc din București unde se țineau baluri. Pentru decorarea interioarelor,
Gheorghe Grigore Cantacuzino a apelat la cei mai renumiți artiști ai vremii: George
Demetrescu Mirea, Nicolae Vermont și Costin Petrescu. Nicolae Vermont realizează
șase  medalioane (ulei pe pânză maruflată pe perete), dintre care trei semnate și datate 1907.
Cinci dintre cele șase medalioane sunt plasate deasupra ușilor din holișorul care dădea în
camerele din dreapta intrării. Două dintre ele, Cioban cu Oile și Țărăncuță cu Cofă, sunt
inspirate direct din opera lui Nicolae Grigorescu, sub a cărui influența a stat autorul lor.
În prezent, aproximativ cinci camere pot să fie vizitate, restul fiind ocupate de niște
instituții.
 Faţada atrage privirele prin bogăţia decoraţiei
sculpturale și deasupra intrării, frontonul circular este
prevăzut cu stema princiară a
Cantacuzinilor, iar
interiorul este remarcant și
impunător.

Căsătorit cu Maria Rosetti Tescanu, care provinea dintr-o veche familie de moldoveni
boieri, aceasta se căsătorește cu marele compozitor George Enescu, după moartea prințului și
devine marea lui iubire.

Maria donează imobilul statului român, cu scopul înfiinţării muzeului dedicat memoriei
compozitorului. Astfel, din 1956, aici funcţionează Casa Memorială „George Enescu”unde sunt
păstrate obiecte personale ale maestrului şi ale soţiei lui, mărturii de o valoare memorială unică.

Palatul era recunoscut în Bucureşti prin eleganța balurilor pe care Mihail Cantacuzino
împreună cu soţia sa Maruca le organizau și la care George Enescu participa în mod obişnuit.
 Bibiliografie

 Ionescu, Grigore - Bucureşti. Ghid

istoric şi artistic, Bucureşti, Fundaţia pentru literatură

şi artă, Regele Carol II, 1938

 Celac, Mariana, Carabela, Octavian,

Marcu-Lapadat, Marcu - Bucureşti  : arhitectură şi

modernitate un ghid adnotat, Editura Simetria,

2005, ISBN 973-85821-9-9

 Greceanu, O. N. - Bucureştii, Bucureşti,

Tipografia Cartea medicală, 1929

 Georgescu, Florian, Cernovodeanu,

Paul, Cebuc, Alexandru - Monumente din Bucureşti, Bucureşti, Meridiane, 1966

 Giurescu, Constantin C. - Istoria Bucureştilor, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1966

 George Potra, Din Bucureștii de altădată, ed. Științifică și Enciclopedică, 1981
 Elena Grigoriu, Zorii teatrului cult în Țara Românească , ed. Albatros, 1983
 Ghidul Bucureștiului, 1935
 ^ Palatul Cantacuzino sau Muzeul George Enescu – București
 ^ Mihaela Stoica. „Palatul Cantacuzino, locul unde Nababul a interzis fumatul, iar George Enescu
era oaspetele preferat al Marucăi. Pe Regina Maria o primea stând jos”. Accesat în 12 decembrie
2018.
 ^ National Institute of Historical Monuments – Cantacuzino palace Arhivat în 19 d.Hr., la Wayback
Machine.
 ^ Dan Berindei, Sebastian Boniface – Bucharest Travel Guide ', Ed. Sport-Tourism, Bucharest,
1980
 ^ „Indiferență și resemnare față de soarta unor muzee în România: Cazul Muzeului Național
„George Enescu" - București”, Radio Europa Liberă, 21 august 2019, accesat în 21 august 2019
 ^ Popescu, Alexandru (2018). Casele și Palatele Bucureștilor. Editura Cetatea de Scaun. p. 113.
ISBN 978-606-537-382-2.
 ^ Oprea, Petre (1986). Itinerar Inedit prin Case Vechi din București. Editura Sport-Turism. p. 37.