În ciuda originii modeste și a greutăților din tinerețe, Gorbaciov a fost un elev fruntaș în timpul școlii,

arătând un interes special pentru istorie și matematică. După absolvirea cursurilor școlii din sat,
Gorbaciov și-a ajutat tatăl la strângerea recoltei din acel an, o recoltă record pentru colhoz. Pentru
munca depusă, a fost recompensat cu Ordinul Steagul Roșu pentru Muncă la vârsta de numai 16
ani, un lucru destul de neobișnuit pentru cineva așa de tânăr. Tocmai acest ordin i-a deschis calea
către admiterea la cursurile Universității din Moscova (1950).[1] Gorbaciov nu avea intenția să
înceapă o carieră juridică, specializarea aceasta nefiind decât o treaptă necesară pentru a accede la
funcții importante în Partidul Comunist al Uniunii Sovietice. A devenit membru-candidat al Partidului
în același an.[1] În perioada în care a locuit în Moscova a cunoscut-o pe viitoarea sa soție, Raisa
Maximovna Titarenko.[1] Cei doi s-au căsătorit pe 25 septembrie 1953, după care cuplul s-a mutat în
regiunea Stavropol din sudul Rusiei. După ce a absolvit cursurile universitare, Gorbaciov a intrat în
munca de partid.[1] După absolvire, a lucrat o scurtă perioadă de timp în procuratură, după care s-a
transferat în Komsomol. A fost prim secretar al organizației orășenești Stavropol din septembrie
1956, după care a fost mutat la comitetul regional al Komsomolului, unde a lucrat ca adjunct al
primului secretar din aprilie 1958 și ca prim-secretar din martie 1961.[1] Pe 6 ianuarie 1957 avea să
se nască primul copil al cuplului, Irina.[2].
A fost delegat la Congresul al XXII-lea al Partidului Comunist din octombrie 1961, în timpul
căruia Nikita Hrușciov a anunțat planul său de propulsare a țării în comunism într-o perioadă de 20
de ani și de depășire din punct de vedere economic a Statelor Unite. Gorbaciov a fost promovat în
funcția de șef al departamentului agricol din kraina Stavropol în 1963.[1] În 1966, la vârsta de 35 de
ani, el a absolvit și cursurile la forma de învățământ fără frecvență a Institutului agricol, cu
specializarea agronom-economist.[1] Cariera sa a avut o evoluție ascendentă. În 1970 a fost numit
prim-secretar al krainei Stavropol, devenind unul dintre cei mai tineri șefi regionali de partid din
URSS.[1] În această perioadă el a contribuit la reorganizarea fermelor colective, îmbunătățirea vieții
lucrătorilor agricoli, mărirea loturilor individuale în folosință și a permis țăranilor o mai mare libertate
în planificarea activităților.[1] Datorită eficienței arătate în muncă, el a fost promovat ca membru CC
al PC al URSS în mai 1971. În 1972 a condus o delegație sovietică în vizită în Belgia[1], iar numai doi
ani mai târziu era deputat în Sovietul Suprem și președinte al "Comitetului pentru problemele
tineretului". A devenit membru al "Secretariatului pentru agricultură a CC al PCUS" în 1978,
înlocuindu-l pe sprijinitorul său, Fiodor Kulakov, decedat în urma unui infarct.[1][2]
În 1979, Gorbaciov a fost promovat în Politburo, (mai întâi ca membru supleant, devenind membru
plin un an mai târziu). Aici a devenit protejatul lui Iuri Andropov, șeful KGB-ului, originar și el
din Stavropol. În timpul scurt în care protectorul său a fost la cârma Uniunii Sovietice, Gorbaciov a
fost promovat în funcția de secretar al partidului pentru problemele de cadre. Colaborând cu
Andropov, Gorbaciov a schimbat peste 20% din membrii eșaloanelor superioare de conducere la
nivel ministerial și regional. În această perioadă au ajuns în importante funcții de conducere Grigori
Romanov, Nicolai Rîjkov și Egor Ligaciov, ultimii doi fiind mai târziu printre cei mai apropiați
colaboratori ai lui Gorbaciov. A fost de asemenea un apropiat al lui Constantin Cernenko, succesorul
lui Andropov, lucrând ca secretar adjunct.[3]
Pozițiile pe care le-a ocupat în organele superioare de conducere ale partidului i-au creat lui
Gorbaciov noi posibilități de călătorie în străinătate. Aceste călătorii aveau să-i schimbe în mod
profund viziunile politice și sociale ale viitorului lider al URSS-ului. În 1975, el a condus o delegație
sovietică în vizită în Germania Occidentală, iar în 1983 a condus o altă delegație în vizită în Canada,
unde s-a întâlnit cu primul-ministru Pierre Trudeau și cu membrii Camerei Comunelor și
ai Senatului canadian. În 1984 a călătorit în Regatul Unit, unde s-a întâlnit cu primul-
ministru Margaret Thatcher.
Gorbaciov a introdus în cadrul așa-numitului program perestroika reforme economice, despre care
credea că vor ridica nivelul de trai al populației și productivitatea muncii. În acele vremuri,
numeroase dintre reformele sale au fost considerate radicale de către birocrații conservatori ai
partidului.

1985
În 1985, Gorbaciov a declarat că sistemul economic sovietic era osificat și că reorganizarea lui era
imediat necesară. La început, reformele lui au fost cunoscute ca "uskorenie" (accelerare), dar, mai
apoi, termenul "perestroika" (reconstrucție) a devenit mult mai popular.
Gorbaciov nu se afla pe un teren virgin. Deși epoca lui Brejnev era considerată în general ca una a
stagnării economice, se desfășuraseră o serie de experimente economice, în particular în
întreprinderile mixte cu companiile străine. O serie de idei reformiste fuseseră discutate în cercurile
managerilor socialiști cu idei novatoare, care folosiseră facilitățile oferite de Komsomol ca pe un
forum de discuții. Așa-numita "generație Komsomol" avea să se dovedească cea mai receptivă la
inițiativele gorbacioviste și rezervorul de cadre pentru viitoarea clasă a afaceriștilor postsovietici,
lucru valabil în special în statele baltice.
După ce a devenit Secretar General, Gorbaciov a propus un program de reforme, care a fost
adoptat de Plenara CC al PCUS din aprilie.[2]. Într-un discurs ținut în mai la Leningrad, Gorbaciov și-
a apărat în mod public programul de reforme. Pentru aplicarea reformelor, Gorbaciov a început prin
a-l schimba pe ministrul relațiilor externe Andrei Gromîko cu Eduard Șevardnadze. Andrei Gromîko,
numit în derâdere în occident "Mr. Niet", fusese timp de 28 de ani ministru al afacerilor externe și era
considerat un personaj de modă veche. Robert D. English nota că, în ciuda lipsei de experiență
diplomatică, Gorbaciov și Șevardnadze împărtășeau o viziune comună, o experiență comună în
gestionarea problemelor agriculturii, ceea ce însemna că cei doi nu erau în niciun fel legați
de complexul militaro-industrial sovietic.[4].
Prima reformă importantă introdusă de Gorbaciov a fost așa-numita "reformă a alcoolului" ,
concepută să lupte împotriva alcoolismului răspândit la scară națională în Uniunea Sovietică.
Prețurile la vodcă, vin și bere au crescut în mod semnificativ, iar vânzările au fost limitate. Cei care
erau găsiți beți la muncă sau în zonele publice erau judecați și condamnați. Consumul băuturilor
alcoolice în trenurile de cursă lungă sau în zonele publice a fost interzis. Mai multe podgorii
faimoase au fost distruse. Scenele în care se consumau băuturi alcoolice au fost cenzurate din
filme. Această campanie nu a avut o influență importantă asupra reducerii alcoolismului, dar a avut
un efect devastator asupra bugetului statului, rezultând o pierdere de aproximativ 100 de miliarde
de ruble, prin migrarea producției și vânzărilor de alcool pe piața neagră. Criticii lui Gorbaciov au
mers până acolo încât au afirmat că reforma alcoolului a fost cea care a declanșat seria de
evenimente care au dus la prăbușirea Uniunii Sovietice și la serioasele probleme economice cu care
avea să se confrunte nou formata CSI.

1986
Reformele radicale al perestroikăi au fost enunțate la Congresul al XXVII-lea al Partidului Comunist
al Uniunii Sovietice din februarie-martie 1986. Mulți istorici, inclusiv Robert D. English, au remarcat
lupta dintre "noii gânditori" și conservatori, în timpul căreia ultimii au blocat în mod deliberat procesul
schimbării. Un exemplu a fost șirul de evenimente care a urmat după dezastrul de la Cernobîl. După
cum afirmă English, Gorbaciov și aliații lui au fost "dezinformați de complexul militaro-industrial" și
au fost "trădați de conservatori", care au blocat informațiile despre incident și de aceea făcând să se
întârzie orice răspuns oficial.[4]. Jack F. Matlock Jr. a afirmat că Gorbaciov a cerut autorităților să dea
"toate informațiile", dar "birocrația sovietică a blocat fluxul informativ."[5]. Evenimentul tragic de la
Cernobîl și reacția întârziată a autorităților sovietice au atras iritarea comunității internaționale și
mulți străini l-au făcut responsabil pe Gorbaciov. În ciuda acestora, English a sugerat că ar fi existat
și un "rezultat pozitiv" al dezastrului de la Cernobîl, datorită faptului că Gorbaciov și colaboratorii săi
reformiști au primit un impuls puternic pentru reformele privitoare la politica internă și externă.[4].
Schimbările din URSS au continuat în pas alert. Într-un discurs exploziv ținut la Plenara CC al PC
Armenesc, tânărul secretar de partid al regiunii Hrazdan, Hayk Kotanjian, a criticat corupția de
proporții de la nivelul eșaloanelor superioare ale partidului, inclusiv la nivelul primului secretar al
Partidului Comunist al RSS Armenească, Karen Demirchian, și a cerut demisia acestuia din urmă. În
mod simbolic, omul de știință sovietic, laureat al Premiului Nobel, Andrei Saharov, care fusese exilat
timp de șase ani în orașul închis Gorki, a fost invitat de Gorbaciov să se reîntoarcă la Moscova. Dar,
în același timp, au apărut semnele problemelor naționaliste care aveau să zdruncine ultimii ani de
existență a URSS-ului. În Kazahstan au avut loc răscoale, după ce Dinmuhamed Kunaev a fost
înlocuit din funcția de prim-secretar al Partidului Comunist al RSS Kazahă. http://tutoriale.my1.ru

1987
Plenara CC al PC al URSS din ianuarie 1987 este considerată ca fiind începutul maturității
procesului de reforme al lui Gorbaciov, acela fiind momentul în care s-au propus alegerile cu mai
mulți candidați, numirea a nemembrilor de partid în funcții guvernamentale și adâncirea reformei
economice prin dezvoltarea sistemului cooperatist în economie.
În acest an, luna mai se va dovedi o lună a crizelor de tot felul. Într-un incident incredibil, tânărul
german Mathias Rust a reușit să aterizeze cu un avion ușor lângă Piața Roșie din Moscova, fără a fi
detectat de apărarea antiaeriană. A fost o lovitură dură dată armatei, iar Gorbaciov a trecut la
schimbări masive de personal, începând cu cele mai înalte eșaloane de comandă. Dmitri Iazov a
fost numit ministru al apărării.[2].
Reformele economice au ocupat tot restul anului 1987, iar o nouă lege care dădea mult mai multă
independență întreprinderilor a fost votată în iunie. Gorbaciov a publicat în noiembrie
cartea Perestroika: nouă gândire pentru țara noastră și pentru lume, în care își prezenta pe larg
ideile de reformă. În același timp, relațiile încordate dintre Gorbaciov și Boris Elțin au atins noi culmi.
După ce Elțin l-a criticat pe Gorbaciov la plenara partidului din octombrie, primul a fost înlocuit din
funcția de prim-secretar de partid al Moscovei. Influența lui Elțin a scăzut numai temporar.[2].

1988
1988 a fost anul în care Gorbaciov avea să introducă glasnostul[6], prin care erau acordate noi
libertăți cetățenilor sovietici, printre care o mai mare libertate a cuvântului. Acest fapt a fost o
schimbare radicală, de timp ce cenzura guvernamentală fusese până atunci o caracteristică
principală a sistemului sovietic. Controlul asupra presei a scăzut, iar mii de prizonieri politici și
dizidenți au fost eliberați. Scopul lui Gorbaciov a fost ca, prin promovarea glasnostului, să exercite
presiuni asupra conservatorilor din CC al PCUS, care se opuneau activ reformelor politice și
economice. De asemenea, Gorbaciov spera ca masele largi ale populației sovietice să participe la
dezbaterile publice pe tema reformelor și să sprijine inițiativele novatoare. În același timp, Gorbaciov
s-a expus pe sine și și-a expus reformele criticilor publice, un exemplu fiind scrisoarea lui Nina
Andreevna din numărul din martie al ziarului politic Sovețkaia Rossia[2].
Legea cooperativelor intrată în vigoare în mai 1988 a fost poate cea mai radicală reformă economică
de la începutul erei Gorbaciov. Pentru prima dată de la NEP-ul lui Lenin, lege sovietică permitea
dreptul privat de posesiune a afacerilor în sectoarele serviciilor, manufacturier și comerțului extern.
La început, legea prevedea impozite foarte mari și restricții în ceea ce privește personalul, dar toate
acestea au fost mai apoi revizuite, pentru a nu descuraja activitatea în sectorul privat. Ca urmare a
prevederilor legii, restaurantele, magazinele și meseriașii organizați în cooperative au devenit
participanți egali la scena politică sovietică. Trebuie remarcat că anumite republici sovietice au
ignorat în mod voit orice restricție prevăzută de legea cooperativelor. În Estonia, autoritățile au
permis cooperativelor să asigure aprovizionarea vizitatorilor străini și au luat inițiativa înființării de
întreprinderi mixte cu companiile străine. Marile întreprinderi unionale au început să fie
restructurate. Aeroflot, de exemplu, a fost divizat în mai multe întreprinderi independente, dintre care
unele au devenit nucleele viitoarelor linii aeriene independente. Noile organizații economice au fost
încurajate să caute investitori străini.
În iunie 1988, la a XIX-a Conferință a Partidului, Gorbaciov a lansat reforme radicale, care să reducă
controlul partidului asupra aparatului guvernamental. El a propus un nou executiv, de forma
sistemului prezidențial, ca și un nou element legislativ – Congresul Sovietelor.[2].

1989
Alegerile pentru Congresul Sovietelor au fost ținute în toate republicile unionale în martie și aprilie
1989. Pe 15 martie 1990, a fost ales și primul Președinte executiv al URSS în persoana lui Mihail
Gorbaciov.[2] Cu 59% din voturile deputaților, Gorbaciov a fost ales, e adevărat, fiind candidat unic.
Congresul s-a întrunit pentru prima oară pe 25 mai. Prima lor sarcină a fost alegerea deputaților care
aveau să-i reprezinte în Sovietul Suprem. De la început, Congresul i-a făcut numeroase greutăți lui
Gorbaciov. Sesiunile Congresului erau televizate în direct, făcându-se publice toate criticile la
adresa Președintelui, dar permițând și expunerea dorințelor pentru reforme și mai profunde. La
alegeri, candidații comuniști fuseseră clar înfrânți. În plus, Boris Elțin fusese ales într-o circumscripție
electorală din Moscova și s-a reîntors în fruntea mișcărilor politice critice la adresa lui Gorbaciov.[2]
Anul 1989 a fost unul al problemele naționaliste în URSS și al prăbușirii regimurilor comuniste
în blocul răsăritean. În ciuda faptului că se ajunsese la un nivel al destinderii internaționale
nemaiîntâlnite până atunci, (Uniunea Sovietică se retrăsese din Afganistan în ianuarie, iar discuțiile
dintre Gorbaciov și George H. W. Bush continuau), stadiul reformelor interne era prea puțin
schimbat, datorită divergențelor în creștere dintre reformiști, care criticau ritmul scăzut al reformelor,
și conservatori, care criticau proporțiile acestora. Gorbaciov încerca să găsească poziția de mijloc
între cele două tabere, nereușind decât să se aleagă cu și mai multe critici din ambele părți.[2] Din
acest moment, evoluția faptelor s-a îndepărtat de pe făgașul reformelor de orice fel și s-a îndreptat
către o evoluție de nestăpânit a problemelor naționale, ceea ce va duce la dezintegrarea Uniunii
Sovietice.