Cezara de Mihai EMINESCU

- iubirea absolută şi starea edenică

INSULA TRANSCENDENTA.

In nuvela Cezara, iubirea este singura cale de mantuire a fiintei umane prin recuperarea
patriei mitice si regasirea armoniei primordiale a cuplului adamic (salvarea de la
vremelnicie). Obsesia romanticilor pentru tiparele originare ale existentei umane face ca
tema iubirii sa fie dezvoltata intr-o structura mitica, avand drept motiv central "insula lui
Euthanasius" - "insula transcendenta", simbol narativ al iesirii din ordinea timpului istoric
(profan) si al reintegrarii in ordinea sacrului (paradisul recuperat).

Putem folosi ca punct de plecare in analiza nuvelei urmatoarea interpretare a simbolisticii

insulei, oferita de Mircea Eliade in eseul Insula Iui Euthanasius: "S-ar putea spune ca
elementele oceanice si nostalgia insulei paradiziace apartin in general romanticilor; caci
romantismul a «descoperit» oceanul, a fost sensibil la magia lui, i-a interpretat
simbolismul. () Romantismul in intregimea Iui reprezinta nostalgia dupa «inceputuri»;
matca primordiala, abisul, noaptea bogata in germeni si latente, principiul feminin in
toate manifestarile sale sunt categorii romantice majore, care nu depind de «influente»
livresti sau de «moda», ci definesc o anumita pozitie a omului in Cosmos, inrudirea lui
Eminescu cu alti mari poeti romantici nu poate fi, asadar, explicata prin «influente», ci
prin experienta si metafizica lor comuna. ()

Insula lui Euthanasius insa, desi se integreaza perfect in simbolismul oceanic si

cosmogonia lui Eminescu, are semnificatii metafizice si mai precise. Daca apa - si
indeosebi apa oceanica - reprezinta in foarte multe traditii haosul primordial de dinainte
de creatie, insula simbolizeaza manifestarea. Creatia. intocmai ca si lotusul din
iconografiile asiatice, insula implica «stabilire ferma», centrul in jurul caruia s-a creat
lumea intreaga. Aceasta «stabilire ferma» in mijlocul apelor (adica a tuturor
posibilitatilor de existenta) nu are totdeauna sens cosmogonic. Insula poate simboliza si
un taram transcendent, participand la realitatea absoluta si deosebindu-se, ca atare, de
restul Creatiei stapanite de legile devenirii si de ale mortii. () intocmai cum in mijlocul
apelor amorfe insula simbolizeaza Creatia, forma, tot asa, in mijlocul lumii in eterna
devenire, in oceanul de forme trecatoare ale Cosmosului, insula transcendenta
simbolizeaza realitatea absoluta, imutabila, paradiziaca. Insula lui Euthanasius face parte
() din clasa insulelor transcendente".

IUBIREA ABSOLUTA SI STAREA EDENICA.

Structura mitica a nuvelei Cezara nu este evidenta dintru inceput, mascata fiind de epicul
liricizat. Ea se cristalizeaza insa treptat sub forma unei constelatii de motive in planul de
adancime al textului: ingerul si demonul (cu varianta ingerul cazul, Lucifer), androginul,
spatiul mitic - Centru al lumii - configurat ca sistem de cercuri concentrice, apolinicul si
dionisiacul.
Epicul liricizat (in fapt, nuvela este dezvoltarea epica a unei idile) se bizuie pe elemente
din structura operei: personajele sunt proiectii ale autorului-narator; conflictul
Ieronim/Castelmare, ce ar trebui sa sustina axul subiectului, este derizoriu, insuficient
construit artistic, lasat intr-un plan secund; naratiunea la persoana a III-a este fragmentata
prin inserarea altor forme de discurs: descrierea si confesiunea epistolara ce
subiectivizeaza relatarea; secvente ample ale textului sunt realizate poematic; adevaratul
centru al epicului si al dramei lui Ieronim si a Cezarei este "insula lui Euthanasius" -
laitmotiv si su-prapersonaj -, taram al anularii devenirii istorice intr-o "stare" paradiziaca
prelungita.

Ieronim (protagonistul nuvelei) - "ciudat amestec de vis si ratiune rece" -, atras de

paradigmele eterne ale lumescului si nu de ascetic, renunta la calugarie lasandu-se
descoperit de iubire pentru a o descoperi si el, in final, drept ultima/suprema revelatie pe
care i-o va oferi paradisul lui Euthanasius.
Pentru a putea iubi, Ieronim isi transfera, la inceput, iubita in "icoana". El ii marturiseste
Cezarei, in raspunsul la prima scrisoare a acesteia, ca are nevoie nu de prezenta ei
carnala, ci de absenta ei pentru a o iubi, nu de trairea sentimentului prin simturi, ci de
contemplarea lui mentala. Iubita e astfel desprinsa de forma trecatoare a trupului si,
printr-un exercitiu al mintii, ridicata la imaginea eterna a Iubirii, prototipul netulburat de
imperfectiunile simturilor - constructie a spiritului. Idee a frumusetii. Aceasta vointa de
sublimare a iubirii pare sa fie prelungirea unui gand al autorului (implicit al
personajului), gand pe care dezvoltarea ulterioara a epicului transmutand dragostea lui
Ieronim si a Cezarei in insula lui Euthanasius si oferindu-i, numai aici, finalizarea il va
face explicit: in ordinea realitatii fenomenale iubirea, "Visul" frumusetii, nu se poate
implini. El nu poate fi atins decat in planul transcendent reprezentat de insula Iui
Euthanasius - metafora-simbol semnificand iesirea din fenomenal si alteritate (=
devenire), intrarea intr-o alta dimensiune a fiintei - cea mitica (arhetipala).

Asa se explica de ce, initial, ,jetea de amor" a Cezarei, "acea nemarginire de simturi
contrazicatoare, turburi, desperate", se confrunta cu atitudinea de rezerva si amanare a lui
Ieronim, cu melancolia lui "impersonala", cu nehotararea si seninatatea lui "abstracta".
Singura "magia insulei" va rezolva drama personajelor, detinand rolul decisiv in istoria
pasiunii lor. Dupa cum se va vedea, Ieronim se va indragosti cu adevarat de Cezara
numai dupa ce amandoi vor fi regasit nuditatea paradiziaca, starea edenica, in geografia
mitica, nu reala, a insulei, departe de "cetate" (lumea "devenirii oarbe").

ARMONIZAREA CONTRARIILOR

Asocierea contrariilor: angelic/demonic in portretizarea lui Ieronim este in spiritul

gandirii romantice care propune esente antitetice prezente in acelasi individ. in aceeasi
masura este portretizata Cezara: "par blond - bruma aurita" (aspect angelic) si "ochi de-un
albastru intuneric", "demonica".

Armonizarea contrariilor in cele doua portrete reface, in structura de adancime a nuvelei,

imaginea androginului: frumusetea feminina a lui Ieronim care se lasa cucerit si
"agresivitatea" aproape virila a Cezarei care provoaca si cucereste. Inversarea temporara
a rolurilor si similitudinea portretelor fizice ale protagonistilor mascheaza, accentuand,
conditia fiecaruia (virilitatea lui Ieronim si feminitatea Cezarei).

Iubirea Cezarei este revarsare exaltata a simturilor, guvernata de instinct. Amestec

paradoxal si tulburator de atitudini - inocenta si senzualitate, sfiosenie si provocare -,
Cezara este vie si voluptuoasa, prezenta care alerteaza simturile lui Ieronim
impiedicandu-l s-o iubeasca: [,A-ngenuncheat langa mine m-a tugat sa-i sufar iubirea nu-
ti pot descrie expresia de nevinovatie, candoare si amor din fata ei" - ii descrie Ieronim
lui Euthanasius. J-am spus cuvinte bune. () N-o iubesc"]. Vederea lui Ieronim pozandu-i
pictorului Francesco ii desteapta eroinei senzatii si emotii a caror intensitate n-o poate
controla: "era obosita de emotiune", "tremura ca varga", "avea toaleta dezorganizata,
parul valvoi, ochii aprinsi, fata rosie ca sangele", "ochii plini de lacrimi si dorinta".

Daca Cezara se lasa calauzita de simturi, printr-o inocenta, dar dezlantuita

instinctualitate, iubirea lui Ieronim este, in aceasta etapa a relatiei lor, luciditate,
spiritualizare
a trupescului. De aceea el simte ca nu o poate iubi pe Cezara atata timp cat prezenta ei ii
tulbura simturile.

FUGA DE INSTINCTUALITATE

Schimbul de scrisori din capitolul V arata opozitia de atitudine a celor doi protagonisti in
perceperea iubirii: acesta este prologul relatiei lor.
Femeia este imploratoare, dar si orgolioasa (constienta de frumusetea si tineretea ei, de
vraja ei seducatoare), intuitiva si sentimentala, senzuala, dar si sfioasa, supusa si, in
acelasi timp, provocatoare, o alta "Floare albastra": "Ah! Cum as topi gheata ochilor tai
cu gura mea - iubite.1"
Barbatul este reticent fata de viziunea femeii asupra ,fericiriC El este ganditorul sceptic,
schopenhauerian, care vrea sa descopere valoarea etema a frumusetii iubitei, imobilizata
in "icoana", descoperita de vocea ispititoare a speciei: "Aurul este o nenorocire si fericire,
ce mi-o oferi, venin".
Lumea fenomenala este incompatibila cu fericirea si cu Iubirea spre care privirea
"demonului" aspira. Iubirea e redusa, in aceasta lume, la instinctul reproductiv: "Placerea
dobitoceasca, reproducerea in musinoiul pamantului de viermi noi cu aceleasi murdare
dorinte in piept (), aceleasi sarutari gretoase"
Barbatul se simte un instrainat ("un exilat, un paria, un nebun") intr-o ordine existentiala
organizata in jurul acestui instinct - "oarba vointa de a trai" a lui Schopenhauer -
manifestat ca o mecanica a destramarii si egoismului, dictata de principiul raului:
"Mancare si reproducere, reproducere si mancare!" Raul - cu multiplele sale manifestari -
este principiul "aprioric" ordonator al lumii fenomenale pe care Ieronim o simte ostila. El
nu vrea sa fie sclavul instinctelor si al femeii care-i hraneste, cu prezenta ei reala,
instinctele: "Nu! nu ma voi face comediantul acelui rau, care stapaneste lumea".
Cenzurandu-si instinctele, eroul are orgoliul singularitatii sale si vointa detasarii
categorice de fenomenal a geniului (concept romantic):

"Samburele vietii este egoismul si haina lui, minciuna. Nu sunt nici egoist, nici
mincinos. Adesea, cand ma sui pe o piatra inalta. imi pare ca in cretii mantalei, aruncate
 peste umar, am incremenit si am devenii stana de bronz, pe langa care trece o lume, ce
stie ca acest bronz nu are nicio simtire comuna cu ea Lasa-ma in mandria si raceala mea
De ce vrei tu sa ma cobor de pe piedestal si sa ma amestec cu multimea? Eu ma uit in
sus, asemenea statuiei lui Apoll fii steaua cea din cer, rece si luminoasa! S-a/unci ochii
mei s-or uita etern la tine!"

Eroul cere femeii impersonalizare, o transforma in imagine astrala - semn al mintii, al

contemplatiei reci.

IUBITA-ICOANA

Din scrisoarea lui Ieronim catre Euthanasius aflam ca iubita-icoana se materializeaza sub
forma de imagine desenata: "Desmierd un chip de copila in felul meu adica implu un
album cu diferitele expresii ale unui singur cap. () Am intrat la o copila inamorata de
mine, pe care insa n-o iubesc Am vazut-o rosie, sfioasa, turburata Am zugravit in cartea
mea aceasta expresie. () E de sarutat schita mea. Poate ca e una din cele mai nimerite din
cate-am zugravit. Am pus-o langa mine. Decon-certare si o dulce resignatie. Un profil
ingeresc! () O adorabila schita! Dar simt ca din ce in ce schitele se familiarizeaza cu
inima".

Indepartarea iubirii ca prezenta fizica, grea de voluptate si rascolire a simturilor, duce la

familiarizarea interioara cu imaginea iubitei adapostita in suflet. De la iubita-i icoana
(ipostaza spiritualizata a iubirii), depasirea contrari etatii si a confuziei sentimentale se
lamureste in experienta nemijlocita a iubirii ca placere a simturilor (capitolul VI).
Ieronim traieste acum tensiunea interi- _____
oara a oscilatiei intre atitudinea apolinica (senina contemplare a Ideii de frumusete) si cea
dionisiaca (impartasirea din iubire - "betie a simturilor"). Se sugereaza ca feminitatea este
principiul armonizator al contrariilor.

IUBIREA PASIONALA

Secventele redate prin monolog interior aduc in prim-plan evolutia interioara a

protagonistului, pana la marturisirea pasionala a iubirii:

"Daca mi-ar da pace, gandi el in sine, totusi ar fi cum ar fi. Atunci as tine-o de mana ei
mica si ne-am uita in luna - in virgina luna - atunci o privesc ca pe o statua de marmura
sau ca pe un tablou zugravit pe un fond luminos, intr-o carte cu icoane Pare-ca parul ei
e o spuma de aur, atat de moale-i Si fata ei se polieste intr-un mod ciudat. Dar nu-mi da
cat lumea pace mereu ma gatuie ma saruta -si zice c-o iubesc. Ba pe dracul! Altfel e
chiar frumoasa - sa spun dreptul. Barbia se rotunjeste ca un mar galben gurita cateodata
parca-i o cireasa Si ochii, ah!
ochii! Numai de nu i-ar apropia de-ai mei imi atinge genele si ma-nfioara pan-in talpi.
Atunci nu mai vad ce frumoasa e o negura imi intuneca ochii atunci as omori-o Asta nu-i
trai, asta-i chin"
In alta secventa: ,,El rezemandu-si cotul pe spata bancei, isi lasa barbia pe mana,
miscandu-si incet degetele, si se uita uimit cu ochii stralucitori la stralucitorul ei chip, ce
s-apropia. Ea sazu alaturi cu el, dar drept in luna. Nu-i atinse mana - nimic. Luna o poleia
frumos si ea era indestul de vicleana spre a se lasa muiata-n intreg de aceasta dulce si
voluptoasa lumina. El o privea mereu. Apoi isi intinse el mai intai mana si apuca incet
manuta ei fina si rece. «Ah! gandi, si un ce nemaisimtit ii trecu prin inima, ah! cum imi
place acum!»"

Marturisirea pasionala a iubirii capata incantatii de imn si se traduce in gesturi si atitudini

extreme (omorarea lui Castelmare - rivalul, barbatul ce aspira, in acelasi timp, la iubirea
Cezarei): "Trandafirii infloreau pe fata ta Tu, regina a sufletelor - nu esti curata ca
izvorul? mladioasa ca chiparosul? dulce ca filomela? tanara ca luna plina, copilaroasa ca
un canar, iubita ca o dumnezeire? () Ah! te iubesc! tipa el agasat te iubesc! o vad prea
bine ca te iubesc!"

Reintegrarea in patria
MITICA. De la trairea iubirii ca placere a simturilor la trairea iubirii in absolutul ei,
trecerea nu e posibila decat prin parasirea lumii fenomenale si reintegrarea in patria
mitica - insula lui Euthanasius.
"Insula lui Euthanasius, cu stralucirea ei de cercuri concentrice (pestera din insula aflata
in mijlocul raului de pe insula din mijlocul marii), este un evident centru al lumii,
reeditand, prin topografia sa (raurile care se varsa in lac etc.) si prin intreaga-i infatisare,
paradisul" (Ioana Em. Petrescu, Eminescu Modele cosmologice si viziune poetica).

Este un rai ascuns la care are

acces numai cel chemat - purificat prin somn (ca Ieronim, care se refugiaza aici pentru a
scapa de acuzatia de crima) ori purificat prin cufundare in apele marii (ca Cezara, care,
dupa moartea tatalui ei, paraseste si ea viata sociala).
in aceasta insula paradiziaca este posibila implinirea - in absolut - a dragostei celor doi
tineri, dezbracati acum de formele existentei trecatoare, reintorsi la goliciunea originara -
Adam si Eva in paradis.

"in mijlocul acestei feerii a noptii, lasate asupra unui rai inconjurat de mare. trecea
Cezara, ca o-nchipuire de zapada, cu parul ei lung de aur. ce-i ajungea la calcaie Ea
mergea incet () isi aducea aminte de amantul ei si-i parea ca-i Eva-n paradis () o dorinta
de fericire ii cuprinse sanul era atat de insetata de amor () Deodata ea vazu prin arbori o
figura de om ().
- Cezara! striga el, cuprinzand-o-n bratele lui Cezara! esti o inchipuire, un vis, o umbra a
noptii zugravita cu zapada luminii de luna? Sau asa esti tu? tu?
Eaplangea ().
- Tu esti? chiar tu? intreba ea cu glasul inecat, caci toata cugetarea ei se-mprospatase,
toate visele ei reveneau splendide si doritoare de viata"

Regasind starea edenica a primului cuplu, Ieronim si Cezara traiesc acea stare de
beatitudine a vietii echivalenta cu moartea simbolica, cu eliberarea de individuatie, de
existenta sociala si devenirea istorica: reincorporarea in forma eterna a arhetipului.

Nuvela este alcatuita din opt parti, intriga (amoroasa) fiind in mod evident mai putin
importanta pentru autor decit pasajele confesive (monologuri ale personajelor, imbracind
uneori forma epistolara) sau descriptive (fie ca este vorba despre portrete ori despre
peisaje). Momentele intrigii sunt explicitate laconic, doar pentru a asigura osatura
narativa a textului: Cezara, tinara protejata a pictorului Francesco, este promisa,
impotriva vointei sale, de tatal ei, marchizul Bianchi, in casatorie marchizului
Castelmare; ea il vede de la fereastra pe Ieronim, calugar de la manastirea invecinata, si
este atrasa de frumusetea demonica a tinarului. Francesco il invita pe Ieronim sa-i pozeze
pentru un tablou avind ca subiect "Caderea ingerilor", Cezara

- ascunsa in atelier - il vede, se indragosteste de el si ii scrie, oferindu-i iubirea. Ieronim

primeste insa scrisori si de la batrinul calugar Euthanasius, retras in singuratatea unei
insule paradisiace; textele acestuia au, pentru tinarul sau "fiu spiritual", valoare initiatica
si

- in ultima instanta - revelatorie: Euthanasius il face sa-si recunoasca dragostea pentru

Cezara si sa raspunda chemarilor copilei inocent-tentatoare. Din cauza unui duel cu
Castelmare, Ieronim e indemnai de Francesco si de Cezara sa plece din oras - pleaca pe
mare si descopera insula lui Euthanasius, unde batrinul murise. Nunta Cezarei e aminata
un an din cauza mortii marchizului Bianchi; retrasa la o manastire, tinara (care crede ca
Ieronim a murit) are obiceiul sa inoate in mare t;t astfel descopera insula, rclacind cu
Ieronim perechea adamica.

In varianta definitiva, nuvela se incheie cu scena intilnirii dintre cei doi si

- gest tipic pentru erosul eminescian - cu recunoasterea identitatii care ii reuneste. De

altminteri, textul - dincolo de intriga romantica, grevata adesea de clisee ale genului

- este revelatoriu pentru o serie de toposuri eminesciene majore. Personajele centrale,

Cezara (copila inocenta, tentatoare, invitind la dragoste, frumusete angelica, dar principiu
activ in pereche) si Ieronim (calugar de o frumusete demonica - infatisare tipica a eroului
de exceptie in opera lui Mihai Eminescu, cu o gindire rece, sceptic, insetat de absolut),
refac perechea primordiala (aluzii repetate in text la perechea mitologica Venus si
Adonis), insumind motivele esentiale ale idilei eminesciene: cadrul nocturn-lunar al
idilei, accederea la un spatiu mitic prin implinirea iubirii, distiibutia rolurilor (activ/pasiv,
senzual/ spiritual, pasional/rational, angelic/ demonic), precum si retorica specifica
fiecaruia dintre parteneri. Puternice reminiscente schopenhaueriene sunt decelabile in
viziunea asupra vietii monahale ca modalitate de retragere (in sine) din lume, in figura lui
Euthanasius, dar solutia aceasta se vede contracarata de vitalitatea jovialului calugar
Onofrei, ca si de senzualitatea indragostitului Ieronim, ce alege despartirea de manastire,
asumindu-si un alt tip de destin.
Un punct de interes maxim in configurarea viziunii eminesciene il reprezinta cronotopul
"insulei lui Euthanasius", spatiu transcendent, mitic (de eventuala influenta indiana),
centrat, cu o arhitectura arhetipala (inconjurata de mare, insula e un paradis al vegetatiei,
locuit de armonioase lumi de albine, strabatut de apele unui riu; in centrul sau se afla o
pestera, transformata de basoreliefurile lui Euthanasius in templu al erosului - erosul
centreaza astfel, si aici, cosmosul eminescian). Stilul romantic al nuvelei, precum si
faptul ca este vorba de un text definitivat de autor, au tacut dintr-insa, in exegeza, un
exemplu privilegiat in demonstrarea romantismului tipologic eminescian.

Caracterul lacunar (si recursul la clisee de gen) al naratiunii propriu-zise lasa primul-plan
al configurarii sensului toposurilor eminesciene relevate anterior, mult mai dezvoltate aici
decit in alte scrieri ale autorului, Vizibilele influente schopenhaueriene si orientale
(indiene) au permis, la rindul lor, cu precadere exercitii de comparatisra, vizind o
incadrare a Cezarei (usor de realizat cu atare argumente) intr-un "gen proxim" al
romantismului european, in vecinatatea nuvelisticii lui T. Gautier.

Eminescu este un scriitor la fel de mare in proza, ca si in poezie.

Acelasi geniu, aceeasi seva creatoare se poate observa in toate compartimentele

operei sale. Daca privim proza eminesciana in context universal, putem constata ca
Eminescu este unul dintre cei mai mari creatori de literatura fantastica din toate
timpurile, cu nimic mai prejos decat Novalis, Jean Paul, Hoffmann, Chamisso -
corifeii romantismului german - sau decat romanticii francezi, Theophile Gautier si
Gerard de Nerval, decat marele romantic american Edgar Allan Poe. Mai mult
chiar, din proza lui Eminescu se desprinde un intreg sistem filozofic, format din
reflectiile despre spatiu si timp, din doctrina metempsihozei si din conceptiile de
arheu, arhetip, avatar, anamneza.

Dupa nuvela Sarmanul Dionis, publicata in "Convorbiri literare", la sfarsitul anului

1872 si inceputul lui 1873, cea mai insemnata, ca valoare si ca semnificatii, este
nuvela Cezara, aparuta in "Curierul de Iasi" (nr.6,11,13,15 si 18 august).
De n-ar fi scrisorile lui Euthanasius si epilogul intalnirii eroilor, Ieronim si Cezara,
in cadrul edenic al insulei, in care traise batranul sihastru, am avea de a face cu o
nuvela romantica obisnuita, cu o intriga romantioasa si pasionala, desfasurata intr-
un timp neprecizat, intr-o Italie insorita, de carte ilustrata Dar, aceste elemente
schimba complet datele problemei si Cezara devine, in final, o nuvela, cu un
profund substrat mitic, fantastico-filozofica, cu un sens parabolic, totodata.
Intriga nuvelei nu este, catusi de putin, complicata Cezara este fiica unui conte,
Bianchi, decavat la jocul de carti, logodnica a marchizului Castelmare, care o vrea
de sotie, in schimbul datoriilor contelui fata de el, prin urmare, victima unui santaj.
Cezara se indragosteste de Ieronim, calugar, cu veleitati de pictor, un tanar de o
stranie frumusete, de care o leaga o dragoste fulgeratoare si patimasa Cezara vede
in Ieronim un "frumos demon".

La randul ei, Cezara, blonda cu ochi albastri, dar cu un temperament meridional,

reprezinta tipul femeii demonice, voluntare si agresive, care preia initiativa actului
rotic, idealul feminin, din tinerete, al lui Eminescu. Numele de Cezara este
imprumutat de la Albano von Cesara, eroul romanului Titan, al romanticului
german Jean Paul Richter. Comportamentul Cezarei se aseamana cu cel al titanidei
Linda, din acest roman. Ieronim il raneste in duel pe Castelmare si se refugiaza pe
insula lui Euthanasius. Pentru a scapa de casatoria cu Castelmare, Cezara se
calugareste. Din manastirea de pe malul marii, Cezara inoata, in fiecare zi,
lasandu-se prada "amorului ei cu marea". Aceasta este atractia neptunica la
Eminescu.
Intr-o zi, Cezara nimereste pe insula lui Euthanasius, unde il reintalneste pe
Ieronim. Aceasta este, pe scurt, intriga nuvelei, care in sine nu ne spune mare
lucru.
Eminescu utilizeaza, in aceasta nuvela, cu mult succes, tehnica epistolara in
scrisorile adresate Cezarei, Ieronim nutreste idei schopenhaueriene, imprumutate
din Metafizica amorului a marelui filozof german. in genere, se poate spune ca o
parte din gandirea autorului Lumii ca vointa si reprezentare a trecut, in aceste
scrisori.
Lumea este condusa de "vointa oarba de a trai", care se manifesta prin egoism si
minciuna Unele fraze nu sunt decat idei schopenhaueriene, parafrazate: "Mancare
si reproducere, reproducere si mancare!"; "Nu! nu ma voi face comediantul acelui
rau care stapaneste lumea"; "Samburele vietii este egoismul si haina lui, minciuna",
etc.
Si mai importanta este corespondenta dintre Ieronim si unchiul sau, Euthanasius.
Intr-una din scrisori, batranul intelept ii descrie insula pe care lecuieste si modul
sau de viata ascetic. Insula apare in descrierea lui Euthanasius - ca o fortareata de
stanci, inconjurata de apele marii. intreaga insula este o vale, situata sub nivelul
marii si aparata de stanci, de furia valurilor. in centrul insulei se afla un lac,
alimentat de patru izvoare. in mijlocul lacului, se afla o alta insula, mai mica.
Este vorba, deci, de o insula in insula. Pe langa Insula Mare, exista, asadar, si
Insula Mica Toata Insula Mica este inconjurata de o dumbrava de portocali. In ea
se afla prisaca si pestera, in care locuieste inteleptul sihastru, care studiaza modul
de organizare al statului natural al albinelor. intalnim, aici, ideile fiziocratice ale lui
Eminescu. Peretii pesterii sunt ornamentati cu sculpturi. Un basorelief infatiseaza
mitul Adam - Eva Un alt grup statuar reprezinta mitul Venus - Adonis.
Batranul Euthanasius marturiseste ca ii place "a reprezenta pe femeia agresiva",
dar precizeaza ca nu este vorba de "curtizane", ci de "agresiunea inocentei
femeiesti". Din aceleasi ratiuni, sihastrul incepe sa sculpteze si un alt basorelief, cu
mitul Orion - Aurora, in care Aurora il rapeste pe Orion, de care era indragostita
"insasi cruda si vergina Diana". In comentariul acestor grupuri statuare se afla
cheia nuvelei.
In acest "rai pamantesc" isi duce existenta inteleptul anahoret si-l invita pe Ieronim
sa-l stapaneasca dupa moartea sa. Tot aici, batranul sihastru isi da obstescul sfarsit
cand presimte ca i-a sosit ceasul de pe urma se asaza in albia unui rau si expiaza
pentr-o moarte lenta si usoara fara durere, reintegrandu-se, astfel, prin evanescenta
in circuitul naturii. Acesta este conceptul de moarte naturala de "euthanasie" (gr.
"eu" - bine; "thanatos" - moarte), de la care vine si numele batranului sihastru.
Acest concept il intalnim si la Schopenhauer.
S-au facut analogii, in ceea ce priveste acest cadru edenic, intre nuvela Cezara si
romanul Hesperus, al lui Jean Paul Richter. Ermistul Emanuel, din Hesperus, este
un personaj inrudit cu batranul Euthanasius. Amandoi practica o religie a naturii si
isi desfasoara existenta intr-un eden, la fel de stralucitor, numai ca paradisul de la
Maienthal, in care traieste Emanuel, se afla situat in varful unui munte (ceea ce tine
de o mitologie nordica), in timp ce edenul sihastrului eminescian se afla intr-o
insula inconjurata de apele limpezi si inspumate ale marii (ceea ce tine de o
mitologie meridionala). Ambele sunt zugravite, insa cu aceeasi exuberanta si risipa
de forme, linii, sunete, parfumuri si culori, printr-o tehnica amintind de cea a
"corespondentelor" baudelairiene.
In eseul sau: Insula lui Euthanasius, din volumul cu acelasi titlu (1943), Mircea
Eliade considera ca descrierea acestei insule reprezinta "cea mai desavarsita
viziune paradiziaca din literatura romaneasca". Tot Mircea Eliade este acela care a
reusit sa decripteze sensurile cele mai adanci ale nuvelei eminesciene. Dupa
parerea marelui nostru mitolog, aceasta insula apartine unei geografii mitice, nu
reale, si este un teritoriu sacru, nu profan, o varianta a edenului biblic. Cele patru
izvoare, ce alimenteaza lacul, din mijlocul insulei, nu sunt decat cele patru rauri ale
Raiului. Insula lui Euthanasius apare, astfel, ca o replica la Gradina Raiului.
inainte de intalnirea lor, pe insula Euthanasius, Ieronim si Cezara ilustreaza mitul
Venus-Adonis. Dupa intalnirea lor, in cadrul edenic al acestei insule, eroii redevin
Adam si Eva si se reintegreaza in arhetip. In finalul nuvelei este vorba, de fapt, de
mitul reintegrarii in arhetip, al cuplului biblic, primordial, de dinaintea pacatului
originar. Mitul reintegrarii in arhetip poate fi corelat cu mitul Androginului, un alt
mit care a facut cariera in romantism Adam (in ebraica "primul om" sau "stramosul
omului) a fost conceput, mai intai, ca Androgin Eva ("viata") s-a desprins din
"coasta" lui Adam. Cuvantul "coasta" are, in ebraica si conotatia de "parte". Deci,
mai corect spus ar fi ca Eva s-a desprins dintr-o "parte" a lui Adam.
Mircea Eliade avea perfecta dreptate, cand afirma, in eseul sau Mitul reintegrarii
(1942), ca dragostea absoluta nu este, in ultima instanta decat o "nostalgie a
androginismului".

Cezara de Mihai Eminescu - prezentare generala

Opera Cezara ne da impresia ca avem de a face cu o nuvela romantica, cu o intriga
sentimentala obisnuita, ce se desfasoara intr-un cadru meridional, intr-o Italie,
conventionala, evocand un peisaj care se scalda in lumina soarelui, cu ape limpezi
si mari albastre, timpul acestora fiind insa neprecizata. La prima vedere nuvela se
pare ca nu poseda “fantasticul”, nuvela fiind mai mult bazata pe ilustrarea unui
amor pasional. Astfel nuvela a fost interpretata si, implicit, depreciata.

Lucrurile, insa nu stau chiar asa. Cezara este, in pofida consistentei planului
realitatii, o nuvela fantastica cu valoare filosofica. Caracterul nuvelei este „mitica”,
neavand o intriga deloc complicata. Cezara este fiica contelui Bianchi, dependent
al jocurilor de carti, logodnica marchizului Castelmare, care o vrea drept sotie, in
scimbul datoriilor contelui fata de el, care s-au adunat din cauza joculi de noroc. Ea
astfel a devenit victima santajului lui Castelmare. Lucrurile, insa, se complica dupa
ce aflam, ca Cezara se-ndragosteste de un calugar, Ieronim, pe care in zareste intr-
o zi din fereastra. Ieronim este un tanar, care poseda o stranie frumusete demonica,
la fel ca si celelalte personaje eminesciene. In nuvela Cezara este idealul frumusetii
feminine, un inger, tipic, blond, pur, avad insa un temperament pasional. In timp ce
Cezara il priveate pe Ieronim ii releva faptul, ca tanarul ar fi un model perfect al
pictorului Francesco pentru tabloul Caderea ingerilor, vazand in el un “frumos
demon”. Pictorul este de alta parere. El vede mai mult un Adonis, mai potrivit
pentru ilustrarea mitului Venus si Adonis, in care Venus ar putea fi drept Cezara.
Francesco, pictorul, isi da seama, ca de fapt Cezara este indragostita de Ieronim,
acesta fiind principala cauza a perspectivei sale. Tanarul accepta ivitatia de a-i
poza pictorului, avand si el veleitati de pictor, fapt ce demonstreaza zugraveala cu
tot felul de crochituri de pe peretii locuintei lui. Cezara, desigur, petrece cat mai
mult timp posibil in atelierul pictorului, privind-un pe Ieronim din spatele
paravanei, reactiile ei fiind in masura sa-i releve temperamentul pasional: “Cezara
era sa racneasca'; “Sanii ii crescuse intr-atata de bataile inimei, incat sarise un
bumb de la pieptarasul cam ingust de catifea neagra” Cum actiunea nuvelei se
complica si mai mult, urmeaza un sir de scrisori intre Cezara si Ieronim, ceea ce
este drept dovada, ca Eminescu recurcge le technical epistolara. Aceste scrisori
sunt cele mai importante din aceasta nuvela, avand in continutul lor ideile
filosofice principale ale autorului. Cezara ii implora dragostea lui Ieronim, acesta
insa il refuza la inceput fiind in posesia unor idei schopenhaueriene: “Mancare si
reproducere, reproducere si mancare!”; “Nu! Nu ma voi face comediantul acelui
rau care stapaneste lumea”;”Samburele vietei este egoismul si haina lui,
minciuna”.Eminescu s-a inspirit din opera lui Schopenhauer, intitulat Lumea ca
vinta si reprezentare, din capitolul Metafizica amorului, de unde a folosit ideea lui
Ieronim despre dragoste. Dragostea este de fapt manifestarea „vointei oarbe de a
trai”, Ieronim refuzand “mecanisa de speta” a amorului, el fiind o persoana de
natura hyperioniana, un posibil Hyperion.

Cea mai importanta scrisoare din nuvela o reprezinta cea pe care batranul
Euthanasius il scrie lui Ieronim. El este de fapt unchiul lui Ieronim, un sihastru, si
ideea principala a scrisorii este descrierea edenica a unei insulei si pe care acesta
isi traieste “modul de viata ascetic”.

Eminescu recurge la motivul insulei in mai multe opere, acesta aparan nu numai in
nuvela Cezara, ci si in Avatariile faraonului Tlá, Fat-Frumos din lacrima,
Povestea magului calator in stele, precum si in Memento mori. Mireca Eliade a
fost preocupat de motivul insulei si a felului in care a fost tratata aceasta in creatiile
eminesciene, oferind un intreg volum acesteia in eseul Insula lui
Euthanasius. Motivul insulei apartine simbolisticii Oceanului. In mitologie insula
reprezinta “centrul in jurul caruia s-a creat lumea” , dupa cum ne afirma Eliade.
In descrierea batranului Euthanasius, insula apare a o fortareata de stanci. Aceasta
insula are o singura intrare, acesta fiind ascunsa dupa o piatra, ce poate fi data la o
parte. In spatele acestei pietre se afla tunelul, care duce spre interiorul insulei.
Insula este, de fapt, o vale, situata sub nivelul marii aparata de furia valurilor de
fortareata de stanci. In centrul insulei este un lac, format din patru izvoare, ce se
varsa in acest lac. Aceste patru izvoare corespund fluviilor Raiului. In inima
lacului este o alta insula, langa o Insula Mare se afla o Insula Mica, ceea ce duce la
concluzia, ca este vorba despre o insula in insula. Insula Mica este inconjurata de o
dumbrava de portocali, unde sete situata pricasa si pestera, in care locuieste
batranul Euthanasius. Peretii pesterii este ornamentata de sculpturi, un basorelief,
care infatiseaza mitul Adam-Eva: “Pe un perete e Adam si Eva Am cercat a prinde
in aceste forme inocenta primitiva Nici unul din ei nu stie inca ce-nseamneaza
iubirea ei se iubesc fara sa stie formele sunt virgine si necoapte in expresia fetei
am pus duiosie si nu pasiune, este un idil linistit si candid intre doi oameni ce n-au
constiinta frumusetei, nici a goliciunei lor. Ei umbla-mbratisati, sub umbra unui
sir de arbori, dinaintea lor o turma de miei”. Aici si mieii sunt simbolul puritatii si
al inocentei. Un alt grup statuar o reprezinta mitul Venus-Adonis: “Cu totul altfel e
Venus si Adonis. Venus e numai amor. Ea-si pleaca capul ei imbatat de pasiune pe
umarul acelui tanar femeieste - frumos, timid si inamorat in sine, si el se uita furis
la formele perfecte ale zeitei ce-1 fericeste, caci i-e rusine sa se uite de-a dreptul.
El joaca rolul unei fete naive, pe care amantul ar fi descoperit-o” Aceasta
scrisoare contine si o marturie a batranului, conform careia acesta este incantat
de “a reprezenta pe femeia agresiva”, dar subliniaza, ca sub nici o forma nu este
vorba de “curtizane”, ci mai degraba de “agresiunea inocentei femeiesti”. Pe
acelas sir de idei incepe batranul sa sculpteze un alt basorelief, pe baza
mitului Orion-Aurora, in care Aurora il rapeste pe Orion, de care era indragostita
“insasi cruda si vergina Diana”.

Cheia intregii nuvele este ascunsa in comentariul acestor grupuri statuare. Batranul
Euthanasius marturiseste ca a invatat organizarea sociala de la albine, statul carora
este construit pe instinct. Acesta i se pare modelul desavarsit de aorganizare,
intrucat natura nu greseste niciodata, fiind o creatie perfecta si mai presus de orice.
Abia aici sunt evidente ideile „fiziocratice” ale lui Eminescu. In acest „rai
pamantesc”, dupa cum acesta este numit de batran, este invitat Ieronim pentru a-l
stapani, dupa moartea lui Euthanasius.
Insula lui Euthanasius, prin aspectul ei luxuriant, prin natura ei exploziva,
germinativa, ce are asupra lui o varietate de forme vegetale, minerale si animale,
prin flora si fauna, de dimensiuni suprafiresti, prin corespondentele dintre sunet,
culoare si miresme, ne apare ca o varianta pamanteasca a Edenului, ca un loc
miraculos, ca o varianta a gradinii Raiului.

In eseul Insula lui Euthanasius Mircea Eliade precizeaza, ca in aceasta

nuvela “avem de a face cu cea mai desavarsita viziune paradiziaca din literatura
romaneasca” si ca insula lui Eutahansius este mai degraba o „geografie mitica, nu
reala” . Aceasta insula este un teritoriu sacru, nu profan. Dupa cum ne-am
obisnuit, urmand cursul intrigii romantioase, pana la urma si Ieronim se
indragosteste de Cezara. In timp ce Ieronim ii declara dragoste Cezarei in gradina
palatului Bianchi, este surprins de marchizul Castelmare, acesta din urma fiind
ranit in duel. Ieronim fiind convins ca lovitura fata de marchiz a fost fatala, la
sfatul Cezarei, se refugiaza pe insula lui Euthanasius. Fiind pe insula descopera o
scrisoare. Dupa ce o citeste deduce , ca unchiul sau a murit asezandu-se in cascada
unui parau, dizolvandu-se si astfel reintegrandu-se in natura. Acesta este
numita “moarte naturala”, fara suferinta, o reintegrare lenta, treptata, prin
evanescenta, in circuitul naturii. Eminescu a imprumutat de la Scopenhauer si
conceptul de „eutahanise”, acesta fiind numele batranului eremit, ceea ce este de
fapt toata ideea nuvelei pe langa ideea dragostei pasionale. In ziua in care are loc
nunta, contele Bianchi moare de apoplexie, dupa care Cezara se calugareste.
Manastirea se afla pe malul marii, astfel Cezara innoata in fiecare zi in mare, goala,
lasandu-se prada “amorului ei cu marea”. Acesta reprezinta, la Eminescu,
neputinta umana fata de soarta. Intr-o zi, cand Cezara inoata iarasi in mare din
intamplare nimereste pe insula lui Euthanasius, unde il reantalneste pe tanarul
Ieronim. Pana in acest moment in nuvela Cezara si Ieronim au ilustrat mitul
Venus-Adonis, acesta insa se schimba, deoarece fiind impreuna in cadrul pardiziac
al insulei lui Euthanasius, acestia devin Adam si Eva, reanecepandu-si existenta
edenicade la capat, reantegrandu-se in “arhetip”. Despre aceasta idee a scris Mireca
Eliade o intreaga carte, intitulata Mitul intergrarii. Ieronim si Cezara refac cublul
biblic, dinaintea pacatului originar.

Ne-a ramas in manuscris un fragment, in care Eminescu a imaginat un alt final, in

care de fapt renunta la tot (Moartea Cezarei). In acesta povestea este cu totul
diferita. Cezara, din chilia ei, inoata in directia unui foc plutitor si cand il zareste
pe Castelmare se inneaca intr-o luntre. Ieronim il omoara pe Castelmare,
spatrungandu-l cu spada si o duce pe Cezara, moarta, pe insula. Noaptea o viseaza
in pielea goala si i se pare, ca traieste, acesta insa era doar un vis. Ieronim moare si
el, si avem in fata noastra o imagine a doua cadavre imbratisate in mare. Si in
aceasta interpretare indragostitii se reantalnesc, dar in alta forma a vietii, deoarece
moarte este considerata de catre Eminescu un alt fel al existentei.
Caracterizarea Cezarei din nuvela „Cezara” de M. Eminescu
Femeia este fiinţa cea mai complexă in faţa bărbatului şi cel mai greu de inţeles,
deoarece, de multe ori in faţa bărbatului, ea doreşte să pară aspră, cu un caracter
ferm, insă in realitate ea este cea mai gingaşă şi sensibilă floare dintre toate florile
ce au existat vreodată sau, uneori poate fi invers: dulce in aparentţă şi rece in
realitate, exact ca menta. Insă oricum ar fi ea, femeia este cea care face lumea
fiindcă intreaga societate şi intregul univers a atirnat şi va continua să atîrne de
genele femeii, căci, după cum spune Jouy, „acolo unde pentru bărbaţi e u n zid de
aramă, pentru femei nu e adesea decît o pînză de păianjen”. Eu sunt de acord cu
această afirmaţie deoarece frumuseţea şi inteligenţa ei – arma principală a femeii –
topes inimi de gheaţă şi deschid uşi de fier.
Astfel, personajul nostru feminin Cezara din nuvela cu acelaşi nume a lui
Eminescu face parte din categoria femeilor care topesc nâinimi de gheaţă. Ea este
personajul prinicpal, la fel ca şi iubitul ei, Ieronim. Cezara ne apare ca o contesă
frumoasă. Prin trăsăturile ei fizice o putem defini ca personaj romantic: „Dar ce
frumoasă, ce plină, ce amabilă era! Faţă ei era de-o albeaţă chihlimbarie intunecată
numai de-o viorie umbră, transpariţiunea acelui fin sistem venos ce concentrează
idealele artei in boltită frunte şi-n acei ochi de-un albastru intuneric care sclipesc in
umbra genele lungi şi devin prin asta mai dulci, mai intunecoşi, mai demonici.
Părul ei blond pare-o brumă aurită, gura dulce, cu buza de desupt puţin mai plină,
părea că cere sărutări, nasul fin şi bărbia rotundă şi dulce ca la femeile lui Giacomo
Palma. Atât de obilă, atţt d efrumoasă, capul ei se ridica c-un fel de copilăroasă
mândrie, astfel cum şi-l ridică caii de rasă arabă, ş-atunci gţtul nalt lua acea energie
marmoree şi doritoare totodată ca gâtul lui Antinuous. Şi aici, observăm in opera
lui Eminescu, chipul angelic şi perfect al femeii.
Pe lângă faptul că era de o frumuseţe dumnezeiască, ea mai era „curioasă şi
neastimpărată”. Astfel, după ce l-a văzut pe tinărul călugăr Ieronim care in
viziunea ei „pare un demon … frumos, serios, nepăsător”, s-a dus să cotrobăiască
prin odaia pictorului Francesco in speranţa că va găsi ceva. Dar, in scurt timp,
Francesco şi Ieronim se intorseseră in odaie şi, ca să nu fie văzută, Cezara se
ascunse după patul artistului şi „nu se mişca din loc… tăcea ca peştele”, iar atunci
cind văzuse acel „model frumos”, „sânii ei crescuse intr-atita de bătăile inimii,
incţt sărise un bumb de la pieptănaşul cam ingust de catifea neagră /…/. Ea-şi
dezbumbă pieptarul, sânii ei albi ca zăpada se eliberară din inchisoarea lor de
catifea”. In aceste clipe ea trăia nişte stări de agitaţie, după care se linişti puţin: „şi
o duioşie dulce şi liniştită îi umplu sufletul… Ea nu mai era aceeaşi. Din
tremurătoare deveni lină – acuma-l iubea. /…/ Îi venea să plingă acum … buzele ei
se descleştară c-o dulce expresie de durere şi de umor. Simţea că plinge fără să
vreie”.
Prin elementele de autocaracterizare ea işi cere iertare pentru dragostea ce o poartă
in suflet. Dar de ce? Atunci cind te indrăgosteşti de cineva, te indărgosteşti fără să
vrei şi fără ca să-ţi dai seama la inceput. Inima se indrăgosteşte de cel pe care il
alege ea, dar nu de cel pe care raţiunea il vrea. Iar odată ce inima şi-a făcut
alegerea, atunci raţiunea cedează inimii fiind nevoită să accepte alegerea ei. Şi
astfel, pentru a obţine dragostea celui pe care Cezara il iubeşte, e gata de orice,
chiar şi să se umilească in faţa lui: „Iartă dac-o femeie iţi spune că te iubeşte. O
femeie frumoasă şi tinără, căci ştiu că sînt frumoasă… Ah! Cum aş topi gheaţa
ochilor tăi cu gura mea iubite! /…/ cind te iubesc, cind aş primi să fiu servitoarea
ta, numai să mă suferi intr-un colţ al casei in care vei locui tu, să suferi ca să sărut
perina pe care va dormi capul tău. Vezi tu ce copil supus, umilit, este amorul? /…/
aş fi un miel, că n-aş vorbi un cuvânt, că aş tăcea privindu-te, dacă m-ai iubi şi tu
pe mine”.
Dar Ieronim nu voi să-i inspire speranţe deşarte, cu toate că „cu cât o privea mai
mult, cu atţt o găsea mai frumoasă”. Pentru el, ea este scumpă, insă nu o iubeşti in
felul cum şi-ar dori el insuşi deoarece Ieronim nu cunoscuse acest profund
sentiment. La momentul dat el are pentru ea doar simpatie şi îi cere timp pentru ca
aceasta să se transforme in iubire. In viziunea lui Cezara este „o copilă înamorată”
de el, pe care n-o iubeşte. A văzut-o „roşie, sfioasă, turburată… m-a rugat să-i
sufăr iubirea… nu-ţi pot descrie expresia de nevinovăţie, candoare şi amor din faţa
ei… dar am schiţat-o”. În acest mod, Ieronim incearcă să se convingă pe sine
insuşi (sau să se impună) să creadă că n-o iubeşte, dar nu-i reuşeşte acest lucru
pentru că mai apoi el singur se contrazice: „e chiar frumoasă – să spun dreptul.
Bărbia se rotunjeşte ca un măr galven… guriţa cîteodată parcă-i o cireaşă… şi
ochii, ah ochii! Numai de nu i-ar apropia de-ai mei… imi atinge genele şi mă-
nfioară pin-in tălpi. /…/ să fiu drept… ce ştie ea că mă chinuie”. Dup ce acceptă in
suflet că o ibueşte, chipul Cezarei se schimbă in viziunea lui in raprot cu stările
sufleteşti trăite de el: „faţa ei nu mai era trasă, ci se rotunjea vădit, sânii ei erau mai
plini, numai roşaţa din obraz dispăruse, făcând loc unei palori care-i da un aer de
nespusă blândeţe. Ochii nu mai aveau acea sălabtică şi noptoasă strălucire in
adincimea cărora fulgera intunecosul amor şi intuneacoasa dorinţă…, ci, limpeziţi,
nespus de adânci, te-ai fi uitat zile intregi in ei. Linişte şi o melancolică pace era in
adincimea lor… Şi in acea faţă atit de plalidă, plină dar tristă, suridea suferitor
oarecum gura de purpură… o rază a Ierihonului a cărei frumuseţe nu se trece. S-
apropia incet, asemenea unei lunatice, ca-n somn”. Şi atunci, el recunoaşte că o
ibueşte, definind şi trăsăturile ei morale: „Acum eşti in capul meu, inger, frumoasă
cum nu te-am văzut niciodată… dulce… Nu ştii tu că eu te iubesc…? Trandafirii
infloresc pe faţa ta…. Tu, regină a sfuletelor, nu eşti curată ca izvorul? Mlădioasă
ca chiparosul? Dulce ca filomela? Tânără ca luna plină, copilăroasă ca luna plină,
compilăroasă ca un canar, iubită ca o Dumnezeire?”.
După ce şi-a pierdut iubirea, a plecat la mănăstire unde s-a regăsit pe sine insăşi şi
„in zilele calde ea se dezbăraca şi, lăsându-şi hainele-n boschet, se cobora la mare.
Chip minunat, arătare de zăpadă in care tinăra delicateţe, dulcea moliciunea a
copilăriei era intrunită cu frumuseţea mobilă, coaptă, suavă, pronunţată a femeii.
Prin transparenţa generală a unei pieliţe calde, netede care lăsa urme dac-o
atingeai, se vedeau parcă vinele roşii”. Această nuditate descoperită de Cezara este
o stare ambiguă, de viaţă pleanară şi de moarte simbolică. Astfel, ea a depăşit
condiţia umană pătrunzând intr-o zonă sacră, adică „reală”, spre deosebire de
spaţiul inconjurător „profan”, măcinat de veşnica devenire şi surpat de iluzii
dureroşi zădărnicii.
Un alt ciclu al eronului simbolic transformă insă, înotul ei intr-o cuplare cu
Oceanul (masculin), Eminescu inchipuind o apă bivalentă, inzestrată cu
magnetismul dorinţei: „când piciorul ei atingea marea, când simte apele muindu-i
corpul, surâsul său devine iar nervos şi sălbatec, cu toată copilăria ei; in luptă cu
oceanul bătrin ea se simte reîntinerind, ea suride cu gura incleştată de energie şi se
lasă îmbrăţişării zgomotoase a oceanului, tăind din când in când cu braţele albe
undele albastre „înotând când pe-o coastă, când pe spate, tologindu-se voluptos pe
patul de valuri”.
Astfel, femeia cu frumuseâea ei a reuşit să topească inima de gheaţă a celui pe care
il iubea.

Personaje romantice, arhetipale – impreuna ilustreaza prototipuri ale

perfectiunii adamice; personajele, principale, dinamice, sunt proiectii ale
eului narator.
Modalitati de caracterizare:

– caracterizare directa a naratorului, portretul fizic realizat de catre

partenerul de cuplu in structura antinomica, constructia cuplului in antiteza
romantica, elemente de autocaracterizare.

– caracterizare indirecta: prin propriile ganduri, simtiri si actiuni, prin

intermediul mediului emblematic in care traiesc personajele; prin monologul
interior.

Ieronim si Cezara nu sunt individualitati, ci esente, prototipuri ale

perfectiunii adamice. Eroi romantici, ei se afla la hotarul dintre real si ideal,
destinul lor, care se confunda cu absolutul iubirii, fiind transpus din ordinea
devenirii istorice in cea a sacrului reprezentat prin insula lui Euthanasius.
Dezvoltare narativa a unei idile, nuvela Cezara are o structura poematica
(specifica prozei romantice), elementul liric putand fi identificat si in
maniera de realizare a personajelor. Insuficient individualizate epic,
personajele prin-cipale sunt proiectii ale eului narator, concretizari ale
fascinatiei sale pentru tiparele mitice ale existentei, pentru armonia
primordiala oglindita de arhetipuri. Ieronim si Cezara nu sunt individualitati,
ci esente, prototipuri ale per-fectiunii adamice. Eroi romantici, ei se afla la
hotarul dintre real si ideal, destinul lor, care se confunda cu absolutul iubirii,
fiind transpus din ordinea devenirii istorice in cea a sacrului reprezentat prin
insula lui Euthanasius.

In planul realist al actiunii, calugarul Ieronim – “ciudat amestec de vis si

ratiune rece”, in caracterizarea directa a naratorului -, renunta la calugarie,
fiind, ca orice spirit romantic, atras de paradigmele eterne ale lumescului si
nu de existenta ascetica.

Cerebral, nesubjugat instinctului, Ieronim porneste in iubire prin

spiritualizarea simtirii. Pentru a putea iubi isi transfera, paradoxal, iubita in
“icoana”. El ii marturiseste Cezarei, in raspunsul la prima scrisoare a
acesteia, ca are nevoie nu de prezenta ei carnala ci de absenta ei pentru a
o iubi, nu de trairea sentimentului prin simturi ci de contemplarea lui
mentala. Iubita e astfel desprinsa de forma trecatoare a trupului si, printr-un
exercitiu al mintii, ridicata la imaginea eterna a Iubirii. Aceasta vointa de
sublimare a iubirii, caracteristica pentru intaia treapta a experientei
personajului, reverbereaza in ultima parte a nuvelei, cand dragostea
protagonistilor se finalizeaza in ordine transcendenta. In limitele realitatii
fenomenale, iubirea – “Visul” frumusetii – nu se poate implini. Aceasta se
produce numai in planul transcendent reprezentat de insula lui
Euthanasius, metafora-simbol semnificand iesirea din fenomenal si
alteritate, intrarea intr-o alta dimensiune a fiintei, cea mitica (arhetipala).
Eminescu - CEZARA - Caracterizarea cuplului Cezara și Ieronim

Personaje romantice, arhetipale - impreuna ilustreaza prototipuri ale perfectiunii

adamice; personajele, principale, dinamice, sunt proiectii ale eului narator.

Modalitati de caracterizare:

- caracterizare directa a naratorului, portretul fizic realizat de catre partenerul de

cuplu in structura antinomica, constructia cuplului in antiteza romantica, elemente
de autocaracterizare.

- caracterizare indirecta: prin propriile ganduri, simtiri si actiuni, prin intermediul

mediului emblematic in care traiesc personajele; prin monologul interior.

Ieronim si Cezara nu sunt individualitati, ci esente, prototipuri ale perfectiunii

adamice. Eroi romantici, ei se afla la hotarul dintre real si ideal, destinul lor, care
se confunda cu absolutul iubirii, fiind transpus din ordinea devenirii ist
orice in cea a sacrului reprezentat prin insula lui Euthanasius.

Dezvoltare narativa a unei idile, nuvela Cezara are o structura poematica (specifica
prozei romantice), elementul liric putand fi identificat si in maniera de realizare a
personajelor. Insuficient individualizate epic, personajele prin-cipale sunt proiectii
ale eului narator, concretizari ale fascinatiei sale pentru tiparele mitice ale
existentei, pentru armonia primordiala oglindita de arhetipuri. Ieronim si Cezara nu
sunt individualitati, ci esente, prototipuri ale per-fectiunii adamice. Eroi romantici,
ei se afla la hotarul dintre real si ideal, destinul lor, care se confunda cu absolutul
iubirii, fiind transpus din ordinea devenirii istorice in cea a sacrului reprezentat
prin insula lui Euthanasius.
In planul realist al actiunii, calugarul Ieronim - "ciudat amestec de vis si ratiune
rece", in caracterizarea directa a naratorului -, renunta la calugarie, fiind, ca orice
spirit romantic, atras de paradigmele eterne ale lumescului si nu de existenta
ascetica.
Cerebral, nesubjugat instinctului, Ieronim porneste in iubire prin spiritualizarea
simtirii. Pentru a putea iubi isi transfera, paradoxal, iubita in „icoana". El ii
marturiseste Cezarei, in raspunsul la prima scrisoare a acesteia, ca are nevoie nu de
prezenta ei carnala ci de absenta ei pentru a o iubi, nu de trairea sentimentului prin
simturi ci de contemplarea lui mentala. Iubita e astfel desprinsa de forma trecatoare
a trupului si, printr-un exercitiu al mintii, ridicata la imaginea eterna a Iubirii.
Aceasta vointa de sublimare a iubirii, caracteristica pentru intaia treapta a
experientei personajului, reverbereaza in ultima parte a nuvelei, cand dragostea
protagonistilor se finalizeaza in ordine transcendenta. In limitele realitatii
fenomenale, iubirea - „Visul" frumusetii - nu se poate implini. Aceasta se produce
numai in planul transcendent reprezentat de insula lui Euthanasius, metafora-
simbol semnificand iesirea din fenomenal si alteritate, intrarea intr-o alta
dimensiune a fiintei, cea mitica (arhetipala).
Numai astfel putem explica, respectand coerenta structurii de simboluri a
naratiunii, de ce, initial, „setea de amor" a Cezarei, „acea nemarginire de simturi
contrazicatoare, turburi, desperate", se confrunta cu atitudinea de rezerva si
amanare a lui Ieronim, cu melancolia lui „impersonala", cu neho-tararea si
seninatatea lui „abstracta". Singura „magia insulei" va rezolva drama
protagonistilor, detinand rolul decisiv in istoria pasiunii lor. Ieronim se va
indragosti cu adevarat de Cezara numai dupa ce amandoi vor fi regasit nuditatea
paradisiaca, in geografia mitica, nu reala, a insulei, departe de "cetate" (spatiul
profan).
Opozitia romantica dintre protagonisti se coreleaza, in prima parte a nuvelei, cu
structura antinomica a portretului fizic. Asocierea contrariilor angelic/demonic in
portretizarea lui Ieronim este, de asemenea, in spiritul gandirii romantice care
propune esente antitetice prezente in acelasi individ: „tanarul... pare un demon...
frumos, serios, nepasator"', "cel mai frumos model de pictura... un inger de geniu,
caci demonii sunt ingeri de geniu..." Perspectiva ii apartine Cezarei, respectiv
pictorului Francesco.
In aceiasi termeni este portretizata Cezara: "par blond - bruma aurita" si „ochi de-
un albastru intuneric", „demonica", perspectiva fiind a naratorului.
Armonizarea contrariilor in cele doua portrete reface, in structura de profunzime a
textului, imaginea androginului, motiv fundamental al literaturii romantice:
frumusetea feminina a lui Ieronim (care se lasa cucerit) si „agresivitatea" aproape
virila a Cezarei (care provoaca si cucereste). La inceputul nuvelei, inversarea
temporara a rolurilor si similitudinea portretelor fizice ale protagonistilor
mascheaza, accentuand, conditia si statutul fiecaruia: virilitatea lui Ieronim si
feminitatea Cezarei.
Daca pentru Ieronim iubirea se exprima prin spiritualizare, iubirea Cezarei este, din
primul moment, revarsare a simturilor. Amestec paradoxal si tulburator de
atitudini, de stari - inocenta si senzualitate, sfiosenie si indrazneala -, Cezara este
vie si voluptuoasa, prezenta ce alerteaza instinctele lui Ieronim, impiedicandu-l s-o
iubeasca. Vederea lui Ieronim pozandu-i pictorului Francesco ii desteapta eroinei
senzatii si emotii a caror intensitate n-o poate controla: „era obosita de emotiune",
„tremura ca varga", „avea toaleta dezorganizata, parul valvoi, ochii aprinsi, fata
rosie ca sangele", „ochii plini de lacrimi si dorinta". Pasiunea ce ravaseste si
consuma organic este o valenta a erosului romantic. Cealalta fateta a acestuia o
descoperim in fuga de instinctualitate proprie lui Ieronim. Schimbul de scrisori din
capitolul V, prologul iubirii dintre Ieronim si Cezara, demonstreaza aceasta
dualitate. Femeia este imploratoare, patetica, dar si orgolioasa (constienta de
frumusetea si tineretea ei, de vraja ei seducatoare), intuitiva si sentimentala,
senzuala dar si sfioasa, supusa si totodata provocatoare, o alta „Floare albastra".
Retorica sentimentului este pe masura, necenzurata: "Ah! Cum as topi gheata
ochilor tai cu gura mea - iubite!" Barbatul este reticent fata de aceasta viziune
asupra „fericirii". El este ganditorul sceptic, schopenhauerian, care vrea sa
descopere valoarea eterna a frumusetii iubitei, imobilizata in „icoana", dezbracata
de vocea ispititoare a speciei. "Aurul este o nenorocire si fericirea, ce mi-o
oferi,venin".
Barbatul se simte un instrainat intr-o ordine existentiala organizata in jurul
instinctului - oarba vointa de a trai" a lui Schopenhauer - manifestat ca mecanica a
destramarii si egoismului, dictata de principiul raului: Mancare si reproducere,
reproducere si mancare!..." El nu se vrea sclavul femeii care-i hraneste, prin chiar
prezenta reala, instinctele: "Nu! nu ma voi face comediantul acelui rau care
stapaneste lumea". Cenzurandu-si sever instinctele, eroul isi afirma, in aceasta
etapa a relatiei lor, orgoliul singularitatii si vointa detasarii categorice de
fenomenal a geniului.
Urmatoarea secventa de monolog poate fi considerata o definitie sui generis a starii
apolinice, marca a masculinitatii de exceptie, dupa cum, prin contrast, feminitatea
devine sinonima cu stare a dionisiaca.
Masca statuara este aici metafora spiritului care se poate obiectiva. El cere, ca un
alt Hyperion, femeii, impersonalizare si capacitatea de a depasi determinismul
biologic; o transforma in imagine astrala - semn al mintii si al contemplatiei reci.
De la inceputul relatiei lor, Ieronim si Cezara nu sunt individualitati ci doua esente
/ prototipuri morale, pentru ca in finalul nuvelei, in spatiul mitic al insulei
paradisiace, sa dobandeasca valoare arhetipala.
Indepartarea iubirii ca prezenta carnala mijloceste familiarizarea cu imaginea
iubitei adapostita in suflet. In capitolul VI, in a doua etapa a aventurii sale, Ieronim
traieste tensiunea pendularii sufletesti intre recea contemplare a Ideii de frumusete,
si tentatia de a experimenta latura terestra a erosului, de a se impartasi in iubire. Se
sugereaza ca feminitatea este principiul armonizator al contrariilor.
De la trairea iubirii ca placere a simturilor la trairea iubirii in absolutul ei, cea de-a
treia etapa a aventurii protagonistilor, trecerea nu e posibila decat prin abandonarea
lumii fenomenale si reintegrarea in patria mitica. Evident centru al lumii, insula lui
Euthanasius - insula transcendenta", este un rai ascuns la care are acces numai cel
chemat: purificat prin somn (ca Ieronim, care se refugiaza aici pentru a scapa de
acuzatia de crima) sau purificat prin scufundare in apele marii (precum Cezara
care, dupa moartea tatalui ei, paraseste si ea viata sociala). In spatiul insulei
paradisiace se implineste, in sens mitic, iubirea celor doi protagonisti, dezbracati
acum de formele existentei trecatoare, reintorsi la goliciunea originara - Adam si
Eva in paradis.