Datorită rolului extrem de important pe care aceasta îl are numeroși specialiști au încercat

să rezolve problema referitare la înțelesul noțiunii. Cum afirma și Tudor Vianu “deocamdată
trebuie să începem cu teoria formală a culturii, adică cu aceea parte a studiului nostru care își va
propune să lămurească ce este în mod general cultura.”1

. Un rol important în îmbogațirea sensurilor culturii l-a avut mișcarea romantică, prin
ideea de cultură națională al cărei nucleu constitutiv îl formează cultura populară. În acest timp,
Herder, formulează conceptul de cultură modernă, pentru el cultura nemaifiind apanajul ce-i
califică doar pe unii, ci un mare tot “o cultură a Pământului, a tuturor spațiilor, a tututor
timpurilor, a tuturor popoarelor”2, iar pentru Hegel cultura este un “domeniu al spiritului, o
moștenire în vederea căreia au agonisit toate secolele ce s-au scurs, este un sanctuar în care
toate generațiile omenești ai păstrat, recunoscătoare și bucuroase, ceea ce le-a fost ajutor în
viață, ceea ce au reușit să înteleagă din profunzimile naturii și ale spiritului…ea constituie
principiile, prejudecățile și bogăția acestor generații”.3

Scriitorul român, Vasile Băncilă, afirma că “cultura e ceva unic. Ea e aflarea mai mult
sau mai puțin conștientă și, în orice caz , activă în esența lucrurilor”.4
O definiţie universală a culturii nu există

. Definiţiile s-au multiplicat în secolul XX, când diverse discipline sociale au început să
cerceteze mai mult fenomenul cultural, dar nu au depăşit cadrul unor polarităţi consacrate
precum om-natură, spirit-materie, obiectiv-subiectiv, valori-fapte, particular-universal.

1
Tudor Vianu, Studii de Filozofia Culturii, Editura Eminescu, București, 1982, p.156
2
J.G..Herder, Idei pentru filosofia istoriei omenirii, în Scrieri, Editura Univers, București, 1973, p.45
3
P.P. Negulescu, Geneza formelor culturii, Editura Eminescu, București, 1994, p.9; 14
4
Vasile Băncilă, Filosofia vârstelor, Editura Anastasia, București, 1977, p. 56
 În acest sens, Edgar Morin afirmă că “omul este o fiinţă culturală prin natură pentru că
este o fiinţă naturală prin cultură” 5 . Deci, cultura este un fel de a doua natură a omului, o natură
secundară, apărută prin îmbogăţirea naturii primordiale fără însă a vorbi de o ruptura radicală
între cele două realităţi. Ele se combină permanent în fiinţa umană.

Definiția dată de Tylor descrie și explică, prin prisma apartenenței la o comunitate etnică
componența sistemului culturii: tradiții, obiceiuri, ritualuri, încercând să fie cât mai
cuprinzătoare, să acopere varietatea varietatea fenomenului cultural, scoțând in evidență în
același timp importanța factorului social.

În acest sens Tudor Vianu, în lucrarea Filosofia culturii, respinge opoziția dintre cei doi
termeni, susținând unitatea structurală a acestora. Pentru el „ civilizația nu este de fapt decât o
cultură definită prin sfera ei, o cultură socială, parțială, din punctul de vedere al unei singure
valorii și anume din punctul de vedere al valorii tehnico-economice”6 . Ideea unității și

cultura e definită de L. Blaga ca mod existenţial specific uman. El evidenţiază

deosebirea dintre cultură şi civilizaţie, numindu-le moduri diferite, radical opuse, de
existenţă a omului. Cultura răspunde existenţei umane întru mister şi revelaţie, iar
civilizaţia răspunde existenţei întru autoconservare şi securitate, menţiona L. Blaga. [2]

https://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/B381/pdf/04

http://repository.utm.md/bitstream/handle/5014/6410/Conf_StiinteSocioUmanist_
2015_pg33-36.pdf?sequence=1&isAllowed=y

5
E. Morin, Le paradigme perdu: la nature humanine, Paris, Seuil, 1973, p. 100
6
Tudor Vianu, Filosofia culturii, București, Editura Minerva, 1979, p. 158
 https://www.cclbsebes.ro/wp-content/uploads/2020/05/Articol-Coculiana-Ac
%C4%83r-1.pdf

 Cultura va reprezenta pentru L. Blaga rezultatul existenţei umane „în mister şi pentru revelare”,
o împlinire a omului, însăşi scopul existenţei omului. Ea este legată de însăşi definirea omului,
deoarece pentru filozoful român omul a ajuns creator de cultură atunci când a ajuns „om”, când
s-a diferenţiat de alte regnuri prin capacitatea de a gândi categorial, iar actul creator va suplini
actul revelator. Omul în evoluţia sa nu a suferit doar schimbări biologice, ci şi „ontologice”,
atunci când a început să existe în „mister şi pentru revelare”, iar cultura este rezultatul unei
asemenea schimbări. Iată ce nota autorul acestei originale teorii:
„Spre deosebire de animal, omul se caracterizează prin următoarele:
1. Omul nu există exclusiv întru imediat şi securitate, ci şi în orizontul misterului şi
pentru revelare.
2. Omul e înzestrat cu un destin creator de cultură (metaforică şi stilistică).
3. Omul e înzestrat nu numai cu categorii cognitive, ci şi cu categorii abisale.
4. Omul are posibilitatea nu numai de a <<produce>>, ci şi de a <<crea>> o civilizaţie de
aspect stilistic şi istoric valabilă.”[17]  
Considerând cultura drept un mod de existenţă ce îmbogăţeşte cosmosul, stabilind că ea
este rezultatul unei schimbări survenite în evoluţia omului, L. Blaga poate acum să stabilească
trăsăturile creaţiei de cultură. Astfel, potrivit teoriei sale, creaţia de cultură este totdeauna un act
ce implică un efort creator ce urmăreşte revelarea, cere jertfe, dar îl şi împlineşte pe om. Ea se
foloseşte de „imediat”, de concret, dar îl depăşeşte prin „stilizare” şi se îndepărtează de misterele
transcendente datorită „metaforismului” şi „frânelor stilistice”. Această îndepărtare de misterele
transcendente îl împiedică pe om să ajungă la cunoaşterea absolută şi după cum tinde, să ia locul
Marelui Anonim, dar, presupunând mult efort şi acte de creaţie, cultura îl transformă pe om într-
o mică divinitate.
Studiul Geneza metaforei şi sensul culturii i-a dat posibilitatea lui L. Blaga să revizuiască
şi să reevalueze metafizica, mitologia, gândirea magică, mistica, opunându-le ştiinţa şi să
demonstreze că „matricea stilistică” reuşeşte să facă din om o fiinţă dotată cu darul metaforic ce
poate să se apropie de mistere şi să motiveze spiritul să creeze, pentru ca omul să se poată
manifesta în adevărata sa formă de „om”, să existe „în mister şi pentru revelare”, să-şi manifeste
măreţia şi tragismul condiţiei sale umane, aspiraţia sa neîmpăcată de cunoaştere absolută,
condamnată la veşnică neîmplinire.

Omul, denumit de multe ori ca un punct central al creării universului şi privit ca

cea mai enigmatică fiinţă, rămâne punctul de plecare pentru multe din lucrările marilor
filosofi şi marilor creatori de opere, deoarece, omul, prin mărginirea sa materială, oferă o
sursă inepuizabilă de sentimente, senzaţii şi idei.
 Istoria ne prezintă evoluţia omului, de la o fiinţă simplă, primitivă, care nu punea
accentul decât pe supravieţuire, modalităţi de a vâna, fiind şi acestea note marcante ale
inteligenţei dar reprezentând doar nevoia de securitate a omului, ca parte integrantă a
regnului animal, până la fiinţa creatoare de idei, concepte, obiecte de artă, invenţii.
Astfel, omul se deosebeşte de animal prin capacitatea de crea, de a transforma o imagine,
o viziune în ceva palpabil, ceva care poate fi înţeles de cei din jur, influenţându-i într-un
fel sau altul, oferindu-le noi surse generatoare de probleme şi inspiraţie.
Capacitatea omului de a accede prin cultură, prin creaţie la un anumit tip de
existenţă, îl face pe om să trăiască întru mister şi revelare; în acest sens, Blaga
argumentează că „Omul este capturat de un destin creator, într-un sens cu adevărat
minunat; omul este în stare pentru acest destin să renunţe – câteodată chiar până la
autonimicire – la avantajele echilibrului şi la bucuriile securităţii”. Există controverse în
acest sens, dar această existenţă, întru mister şi pentru revelare, nu este o teză mistică
pentru că nu semnifică o lume eminamente străină şi diferită faţă de om, cu care acesta nu
ar putea comunica decât prin trăiri iraţionale; astfel, cultura nu este o marcă a imediatului
ci reclamă o transcedere în sensul fiinţării în mister. Dar ce este misterul pentru Blaga?
Din perspectiva lui Berdiaev, omul nu imită prin creaţie pe Creator ci participă în
continuare la actul demiurgiei, adăugând celor şapte zile ale Facerii o perpetuă zi a opta;
prelucrând această idee, contemporanul A. Pleşu spune: „ A fi om în chip deplin
înseamnă a trâi în extazul celei de-a opta zi”. Creaţia omului are un caracter metaforic
revelatoriu şi stilistic, plasându-se în centrul tuturor ideilor care converg spre cunoaşterea
adevărului, cunoaştere ale cărei baze se regăsesc în spiritul nemărginit al omului.

În încercarea disperată a omului de a afla cine e, de a se cunoaşte, subiectul

naturii umane a fost răscolit de multe minţi filozofice, totul pornind de la simpla întrebare
"Ce este omul?", iar mai apoi "Care este scopul lui?".
Pentru a ne simplifica existenţa este fundamental, aşa cum ni s-a făcut înţeles, să
ne cunoaştem şi definim natura. Dar limitarea la o singură definiţie sau teorie este o
barieră în aflarea unui răspuns ce poate satisface nevoile individului de autocunoaştere.
S-a făcut cunoscută natura umană din punct de vedere istoric, psihologic, biologic şi
social, niciuna dintre acestea nereuşind să satisfacă complet această întrebare generală.
Obiectul filosofiei a studiat însă esenţa umanităţii, aspectul profund al acesteia, în care
omul este privit mai mult decât un obiect, aspect ce oferă libertatea infinită de cercetare şi
de extindere a orizonturilor de înţelegere. Mulţi filozofi au analizat acest subiect şi ne-au
prezentat mai multe teorii.

Începând cu Aristotel, care considera că omul este un animal social, care posedă
un limbaj articulat, prin intermediul căruia comunică raţional cu semenii săi, având
capacitatea de a evalua acţiunile ca fiind drepte sau nedrepte, bune sau rele. Rousseau
considera ca omul a suferit o transformare faţă de starea sa primară din pricina societăţii,
factor care a alienat natura umană. Din această cauză, afirma ca starea naturală a omului
este doar un experiment mintal. În viziunea lui Bergson, inteligenţa reprezintă capacitata
de a crea obiecte artificiale, între om şi animal singura diferenţă părând a fi dată de gradul
de intelgienţă pe care îl posedă individul. Blaga combate teoria lui Bergson, susţinând că
diferenţa dintre animal şi om constă, mai de grabă, în esenţă. Capacitatea de a fi creativ,
afirma Blaga în scrierile sale, este lucrul care îl deosebeşte pe om de animal, creaţiile sale
fiind autentice şi conştiente.

Dincolo de abordările distincte privind raportul dintre cultură şi civilizaţie,

gândirea socială. din spaţiul european abordează dualitatea cultură – civilizaţie ca fiind
două componente simultane constitutive ale existenţei umane, care pot fi delimitate după
criteriul funcţiei lor predominante simbolice sau instrumentale. Sunt două tipuri de
activităţi, atitudini, opere şi finalităţi, două dimensiuni ale existenţei umane. Cultura este
orientată spre ideal, valori, semnificaţii, viaţă spirituală interioară, civilizaţia spre real,
bunuri, fapte, confort material exterior. Facem referinţă la distincţia clasică, elaborată de
T.Vianu, aceea dintre valori şi bunuri, dintre un ideal sau o semnificaţie și suportul lor
fizic concret. T.Vianu face o disociere între termenii de valori şi bunuri, care corespunde
distincţiei dintre cultură şi civilizaţie. Cultura presupune creare a valorilor, iar civilizaţia
– producerea bunurilor în care se întruchipează valorile [9, p.158].
În rezultatul cercetării concluzionăm că:
- Între cultură şi civilizaţie există o distincţie funcţională;
- Civilizaţia este realizarea valorilor culturale în bunuri materiale menite să
îmbunătăţească condiţiile de viaţă ale omului;
- Între cultură şi civilizaţie trebuie să existe un raport de sinteză, care ar anula
ruptura dintre ideal şi real, valori şi bunuri, semnificaţii şi fapte, dintre viaţa interioară,
spirituală şi confortul material exterior.
- Valorile civilizaţionale, exagerate astăzi, trebuie readuse în acord cu valorile
culturii spirituale şi subordonate idealurilor general-umane