Licenta 1

LUCRARE DE LICENŢĂ
FUNDAMENTAREA MONISMULUI ÎN
FILOSOFIA LUI
CONSTANTIN RADULESCU MOTRU
Suceava, 2012
Motto:
„Omul este o funie întinsă între animal şi supraom, este o funie peste o prăpastie; o
primejdioasă privire dincolo, o primejdioasă privire pe drum, o primejdioasă privire înapoi.
Un fior de spaimă şi o stare pe loc.
Aceea ce este măreţ în om este că el este o punte spre un scop şi nu este scopul însuşi.
Aceea ce face pe om iubit, este că ele este un suit şi un coborâş.”
Friedrich Nietzche, Also Sprech, Zarathrustra, Varsede,

pag.4
2
INTRODUCERE
Fără îndoială că rezultatul supremei veghi a omului asupra propriilor temeiuri şi rosturi în
univers se concretizează cel mai fericit în filosofie.
„A crede în filosofie înseamnă a admite că nimic din istoria spiritului uman nu a fost
gândit în mod inutil sau accidental, că totul, începând cu marele sisteme – platonician,
aristotelician, spinozist sau hegelian, etc. până la cele mai mici fărimituri filosofice, cum spunea
Kierkegaard, îşi are locul, sensul şi utilitatea în pregătirea şi fundamentarea adevărului”1.
Constantin Rădulescu Motru a creat o vastă operă dea lungul vieţii sale, pusă sub pecetea
dorinţei de inedit şi originalitate dar complexă prin ceea ce propune ea în soluţiile date.
Constantin Rădulescu Motru şi-a gândit şi conceput opera ca una durabilă confirmată fiind
aceasta prin aplecarea cugetului său asupra valorilor perene şi ineditului cu proiecţii viitoare.
În sensurile amintite, opera lui Constantin Rădulescu Motru reprezintă un tip al
modalităţii în care datele economice, politice, juridice, ştiinţifice, artistice, religioase au fost
transpuse într-o concepţie despre lume şi viaţă.
Filosofia, pentru el reprezintă forma unică de înţelegere a sensurilor lumii, un mijloc de
aprofundare a adevărului, forma în care spiritul poate domina lumea şi în acelaşi timp se poate
stăpâni pe sine. Filosofia este sinteza cea mai desăvârşită a oricărei culturi şi, în acelaşi timp
luare de cunoştinţă despre sine a acelei culturi.
Ce îmi propun a trata în prezenta lucrare asupra personalităţii şi activităţii culturale a lui
Constantin Rădulescu Motru?
Într-un prim capitol voi încerca o situare a gânditorului în contextul epocii sale, în cadrul
curentelor de gândire contemporană lui, statuare care mi-ar permite înţelegerea originilor sale
culturale şi formarea structurilor sale cognitive.
Voi încerca pe cât posibil o plasare a gânditorului în cadrul unui curent sau altul,
apropierea sau îndepărtarea pe parcursul evoluţiei sale de respectivele orientări.
Într-un al doilea capitol voi încerca să redau modul în care Constantin Rădulescu Motru,
expune propriul său fel de a gândi în problema capitală a oricărei filosofii: omul.
Deci, voi trata concepţia sa despre rolul şi locul omului, despre legile care guvernează
perpetua devenire umană.
Alături de acestea, expunerea noului pe care îl propune: personalismul energetic şi cum
poate fi el deosebit de cele anterioare. (Ostwald)
1
Stere Ernest „Din istoria doctrinelor morale”, vol III, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979 pag
301
În partea finală a lucrării intitulată „Personalitatea între vocaţie şi creaţie”, vreau să arăt
în ce fel putem afirma că personalismul energetic este o ştiinţă obiectivă a personalităţii.
Personalitatea lui Constantin Rădulescu Motru a fost analizată în mod integralist, în toate
aspectele sale, muncă, geniu, creator, om de cultură, et. Dacă personalismul în viziunea umanistă
a lui Constantin Rădulescu Motru, se vrea, se propune ca pură filosofie românească, noi avem
datoria să tratăm ca atare, să-i dovedim autenticele valenţe de filosofie românească.
4
CONSTANTIN RĂDULESCU MOTRU ŞI OPERA SA
Filosofia fiind „fiica timpului”, şi cea a lui Constantin Rădulescu Motru, a căpătat
traiectoriile gândirii filosofice şi ale spiritualităţii de la sfârşitul secolului trecut, mergând cei
drept până astăzi.
Nu-l putem rupe pe gânditor de spaţiul şi opera sa de creaţie şi de gânditorii care s-au
aflat în preajma sa: Titu Maiorescu, Vasile Conta, C. Dobrogeanu Gherea, P. P. Negulescu, Ioan
Petrovici, Lucian Blaga şi alţii.
Pasiunea pentru cultură îi va fi insuflată de tatăl său şi va concretiza mai târziu în
absolvirea facultăţii de filosofie şi în dragostea şi ataşamentul pasionate pe care la va manifesta
pentru acestea. A intrat din tinereţe în cercuri din cele mai elevate având mentori de talie
naţională cum era T. Maiorescu sau la Paris colaboratori de talie internaţională (George Dumas).
După o perioadă de profesorat a început să editeze prima revistă de filosofie românească
„Studii filosofice” (1846) mai apoi „Ideea Europeană” şi „Analele de psihologie”, „Revista de
psihologie practică”, „Convorbiri didactice” ş.a.
Constantin Rădulescu Motru a publicat foarte multe lucrări, articole, studii. Seria de
lucrări publicate comportă multe diferenţieri în ordinea valorii, dar au ca numitor comun ţelul de
a constitui o concepţie unitară, dinamică despre lume, viaţă, natură.
Lucrările cele mai importante pentru filosofie şi istoria culturii sunt: „Ştiinţă şi energie”
(1901), „Cultura română şi politicianismul „(1904), „Puterea sufletească” (1908), „Elemente de
metafizică”, „Principalele probleme ale filosofiei contemporane pe înţelesul tuturor „ (1912),
„Lecţii de logică, teoria cunoştinţei şi metodologiei” (1914), „Personalismul energetic” (1927),
„Vocaţia factor hotărâtor în cultura popoarelor” (1932), „Timp şi destin” (1930), ş.a.
Tot ce a scris Constantin Rădulescu Motru se află sub pecetea conceperii omului prin
propriile sale plăsmuiri, în folosul lui. Opera lui s-a vrut o înălţare a omului şi în acelaşi timp o
explicare a destinului cultural şi spiritual al poporului român.
Pe lângă lucrările pe care le-a publicat, Constantin Rădulescu Motru se distinge prin
activitatea sa de o deosebită importanţă în alte domenii: psihologie, politică, pedagogie.
Alături de Titu Maiorescu şi P.P Negulescu şi apoi de Mircea Florian a fost unul dintre
dascălii cărora psihologia şi filozofia din România le datorează o dezvoltare şi înflorire fără
precedent. Pentru el şcoala nu putea fi ruptă de social. Şcoala trebuie să formeze personalităţi
culturale dar în strânsă corelaţie cu nevoile societăţii, cu viaţa practică. Constantin Rădulescu
Motru se dovedeşte a fi o personalitate înrădăcinată în viaţa culturală românească, cu o conştiinţă
a necesităţii unei culturi româneşti, cu un program clar şi direcţii distincte de dezvoltare a acestei
culturi, iniţiator şi organizator al unui impresionant număr de acte culturale naţionale.
Mai mult el a încercat o colaborare strânsă cu unele reviste din străinătate conduse de
cunoscute personalităţi culturale: Pierre Janet şi George Dumas ( Journal de psychologie normale
et pathologikue) şi raymond Schmidt (forum philosoficum).
Analizată sub acest aspect numai, activitate publicistică a lui Motru se dovedeşte unică în
cultura românească. Cu toate limitele sale această activitate a avut o însemnătate net pozitivă,
creând posibilităţi noi afirmării şi dezvoltării filosofiei care a pătruns în conştiinţa publică,
depăşind cercurile restrânse ale universităţilor, impunându-se ca o necesitate a societăţii şi a
culturii naţionale. „Opera civilizatoare primează pretutindeni: pentru ea tot interesul, toate
sacrificiile”2
Faptul care consacră însă în istoria culturii româneşti este mult mai profund: o neobosită
activitate pentru dezvoltarea culturii , încununată de sistemul său filosofic, personalismul
energetic.
„Opera lui Constantin Rădulescu Motru polimorfă, se constituie aşa dar, într-o căutare a
experienţei de natură filosofică a lumii. Constantin Rădulescu Motru a văzut în univers un tot
car-şi dezvăluie realitatea profundă în structura şi menirea personalităţii umane, iar în
personalitatea umană enigma dezlegată a universului”3.
Mihai Ralea, ca bun cunoscător al operei lui Motru şi în acela-şi timp a mişcării filosofice
româneşti în genere, că, autorul „Personalismului energetic” este „singurul gânditor român care
ne-a oferit un sistem filosofic unitar şi consecvent”4.
Dar, cum opiniază Gh. Al. Cazan nu primatul contează cel mai mult într-o asemenea
evaluare, ci mai mult contează valoarea pe care o are o operă sau alta a unui gânditor.
„Constantin Rădulescu Motru poate fi pus alături Blaga, Mircea Florian, care prin
originalitatea lor, o originalitate de talie universală au deschis ferestre naţionale spre cultura
omenirii şi au creat valori şi concepţii universale.”5
Opera originală a lui Constantin Rădulescu Motru a fost şi este extrem de variat
interpretată. S-au conturat în acest context trei modalităţi de interpretare: Hagiografică,
Negativistă, Obiectivistă.
Până şi interpretarea marxistă a operei sale a cunoscut foarte multe atitudini şi opinii.
Opera sa rămâne însă mereu ca o oricare alta mare operă, deschisă reinterpretării şi cercetării.
2
Rădulescu Motru C. „Personalismul energetic şi alte scrieri”, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1984 pag 47
3
Cazan Gh. Al „Studiu, antologie şi note”, , Bucureşti, editura Eminescu, 1984,pagina XII.
4
Ralea Mihai „Constantin Rădulescu Motru filozof al culturii” în revista de filosofie, vol XVII, 1932, pag 101
5
Popescu Ion Mihail „O perspectivă românească asupra teoriei culturilor şi valorilor. Bazele teoriei culturii şi
valorilor în filosofia lui Lucian Blaga”, Ed. Eminescu , Bucureşti, 1980 pag 1
6
Constantin Rădulescu Motru a iniţiat prin creaţia sa un perpetuu dialog cu diverse sisteme
filosofice. Nu era posibil ca opera sa să nu sufere influenţele marilor cuceriri ştiinţifice, ale
ştiinţelor naturii, psihologiei, filosofiei şi ideologiei. Aceasta nu ne îndreptăţeşte însă la a reduce
opera la o simplă sinteză acestor influenţe şi nici nu poate fi catalogată ca fiind dependentă de
una sau alta dintre acestea. Influenţele pot fi considerate ca izvoare teoretice, „ca motive de
meditaţie”, de surse „dar nu soluţii definitive”6.
În ansamblul operei sale gânditorii care l-au influenţat pe Motru şi care l-au interesat în
fundarea concepţiei sale au fost W. Ostwald, Fr. Nietszche, W. Wundt şi Imm. Kant.
De la Ostwald, Constantin Rădulescu Motru a reţinut ideea unui comun energetic în
evidenţierea unei concepţii moniste despre lume. În admiterea unei substanţe sufleteşti, a unei
psihologii ştiinţifice marcată a fost influenţa logicianului şi psihologului german W. Wundt.
Influenţa lui Kant asupra gânditorului român a cunoscut o serie de discuţii şi aprecieri.
Gh. Al. Cazan opiniază că „doctrina lui Kant face, în raport cu doctrina personalismului
energetic, oficiul unei indicaţii”7.
Motru a fost un kantian în măsura în care a fost determinist însă fără a fi apriorist.
„Kant a fost pentru gânditorul român întruchiparea spiritului critic (fără criticism),
filosoful care, pornind de la „datele conştiinţei”, a vrut să legitimeze ştiinţa şi metafizica,
adevărurile necesare şi universale”8.
Concepţia lui Constantin Rădulescu Motru pleacă şi ea de la necesitatea legitimării
ştiinţei şi filozofiei. El afirmă că numai o teorie a conştiinţei poate legitima unitatea ştiinţei şi
implicit obiectivitatea adevărului. Prin tot ce a edificat Motru se recomandă a fi unul din
promotorii cei mai de seamă ai culturii româneşti de sfârşit de secol, şi, în acelaşi timp un
original creator de filosofie românească.
6
Cazan Gh. Al „Studiu, antologie şi note”, , Bucureşti, editura Eminescu, 1984,pagina XVI.
7
Cazan Gh. Al „Studiu, antologie şi note”, , Bucureşti, editura Eminescu, 1984,pagina XVIII
8
Cazan Gh. Al „Studiu, antologie şi note”, , Bucureşti, editura Eminescu, 1984,pagina XXII
7
MONISM ŞI PERSONALISM ENERGETIC
Precum Engels sublinia adevărul disctorului Newtonian „fizică, fereşte-te de metafizică”,

şi Motru este de acord cu aceste spuse, dar numai în sensul că fizica şi ştiinţele în general trebuie
să se ferească doar de o metafizică speculativă, nu de una ştiinţifică. Motru a observat funcţia
pracsiologică a filosofiei: „când vechile credinţe încep să decadă, când noi pături sociale sunt
chemate la viaţa publică şi simt nevoia de idealuri pentru activitatea lor, atunci este ascultat
cuvântul filosofului. Filosoful este inspiratorul lor”9.
Filosofia este, aşa dar sinteză: ea are o funcţie gnosiologică valorizatoare şi pracsiologică.
Nu orice filosofie poate fi benefică ştiinţei, ci doar filosofia ştiinţifică. Ştiinţa se defineşte ca
formă a energiei sufleteşti pentru că însăşi energia sufletească este înţeleasă ca o formă a energiei
universale.
„Adevărul ştiinţific trebuie considerat ca o formă de energie pe care sufletul omenesc, în
tendinţa sa de a se adapta mediului extern, o desfăşoară alături de multe alte forme le energiei
sale”10.
Concepţia energetică derivă în viziunea lui Motru din concluziile ştiinţei, aceasta
culminând (identic cu Ostwald) cu „Noţiunea energiei”.
Toate fenomenele naturale şi sufleteşti sunt manifestări ale „veşniciei transformări de
energie”. Motru ajunge astfel la concluzia că „toată seria de fenomene petrecute într-un sistem
cunoscut de corpuri poate fi considerată ca manifestare a unor puteri care au proprietatea de a se
suplini unele pe altele după raporturi precise, şi de a putea fi totdeauna dispuse într-un circuit de
transformări parţiale ale unui singur tot”11.
Ajungând la concluzia determinărilor fenomenelor realităţii a existenţei raporturilor
cauzale, a legităţii transformării, Motru sub sumează toate acestea noţiunii de energie, concepută
nu numai ca fenomen fizic, ci ca o noţiune, o realitate de maximă generalitate.
Ruptă astfel de raportul imaterial, energia capătă o interpretare idealistă. Ruperea mişcării
de materie şi conceperea idealistă a noţiunii de energie, deci anti intenţionalismul declarat de
către Motru se dovedeşte a fi chiar prin definiţiile date de el o concepţie antisubstanţialistă.
„Singura realitate, necondiţionată de dispoziţiunile noastre vremelnice, pe care inteligenţa
noastră o poate prinde şi reţine cu succes, este aceea a înlănţuirii cauzale dintre fenomene, este
legea care unifică toate înfăţişările lumii interne şi externe” 12. „Energia este acel ce real,
9
Rădulescu Motru C. – Rolul social al filosofiei, în „Studii filosofice”, III, 1899, pag 155
10
Rădulescu Motru C. „Ştiinţă şi energie” 1906 pag 8
11
12
necondiţionat care apare sub forme felurite simţurilor noastre, ea e substratul lumii externe
obiective, precum şi a celei interne subiective”13.
Pentru gânditorul român energia înseamnă, principiul primordial asemănător cu cele din
filosofiile tradiţionale, înseamnă principiul necondiţionat, real, substratul lumii.
Încercând o sintetizare a tezelor fundamentale ale concepţiei energetice le-am putea
reduce la următoarele:
- Ultima substanţă a universului este energia.
- Materia şi mişcarea sunt forme ale energiei.
- Ştiinţa este condiţionată şi posibilă datorită cerinţelor personalităţii
omeneşti.
Dar cum aminteam în capitolul precedent, concepţia energetică a lui Motru nu se
suprapune celei a lui Ostwald.
Spre deosebire de acesta – cu toate că nici el nu poate depăşi poziţia materialism –
spiritualism – Motru admite obiectivitatea, valabilitatea filosofiei în ambele ipostaze: „De raţiune
practică şi raţiune teoretică”.
„Monismul” energetic al lui Motru este o concepţie a cărei teză fundamentală realitatea
energiei ca substrat real al lumii – îl recomandă ca pe un gânditor idealist. Menţionăm însă că
energetismul se construieşte pe o lege a naturii, iar nu pe admiterea unei existenţe transcendente;
aceeaşi concepţie energetică despre lume a avut meritul incontestabil, comparativ cu metafizica
speculativă „ de a fi sesizat dinamismul lumii şi al vieţii şi de a fi observat valoarea muncii şi
rolul creator al fiinţei umane”14.
Motru, în conceperea sistemului filosofic a plecat de la dezideratul de a demonstra modul
în care putem evidenţia identitatea eului cu sine însuşi, această evidenţiere servind ca un sprijin
pentru conceperea unităţii conştiinţei.
„Eul nostru superficial este eul care se descoperă în conştiinţa reflectată, este eul obiect al
reflexiunii. Acesta este veşnic schimbător, după cum schimbătoare sunt şi interesele care conduc
reflexiunea. Acest eu nu poate fi identic cu sine însuşi, fiindcă el nu consistă decât în licărirea
accidentală a eului adevărat. Identitatea trebuie căutată în adâncimea personalităţii şi nu la
suprafaţa eului. Sau, mai precis, fenomenele eului între care se caută raportul de identitate nu
trebuie restrânse numai la partea lor luminată de conştiinţa reflectată, ci trebuie luate în
întregimea personalităţii”15.
Pentru Motru unitatea conştiinţei, pentru a putea fi descifrată, trebuie edificată pe baza
întregii unităţi organice a individului, cu care ea formează un tot indisolubil.
13
14
Cazan Gh. Al „Studiu, antologie şi note”, , Bucureşti, editura Eminescu, 1984,pagina XXIV
15
9
În ansamblul individualităţii omeneşti conştiinţa propriu-zisă constituie un moment al
fenomenelor vieţii, un moment care luat singular, este de cele mai multe ori de ne explicat, dar
care luat în ansamblu cu celelalte fenomene organice, poate fi perfect explicat.
Unitatea individualului nu este separată în două unităţi: una organică şi alta a conştiinţei,
ambele unităţi sunt doar aspecte diferite ale uneia şi aceleaşi unităţi, care se confundă în
persoana individului.
Dar unitatea conştiinţei nu poate fi limitată doar la acele fapte care pot fi surprinse prin
reflectarea imediată a conştiinţei.
„Experienţa ne dovedeşte, la fiecare moment că un fenomen sufletesc, dispărând din
câmpul luminos al conştiinţei, prin aceasta încetează de a determina mai departe fenomenele care
se găsesc în acest câmp.... Unitatea conştiinţei nu se poate limita la fenomenele din câmpul
luminos al conştiinţei. Prin dispariţia lor din conştiinţă fenomenele nu dispar din suflet ci ele
persistă şi influenţează asupra celor ce se găsesc în conştiinţă.....Fenomenul care se petrece la
lumina conştiinţei nu este decât o verigă a lanţului de fenomene care începe din transformările
energiei cosmice, pentru a sfârşi în cele din urmă, tot în transformările energiei cosmice”16.
Domeniul conştiinţei noastre este deci un amalgam de fenomene conştiente şi
inconştiente; dar această împletitură între conştient şi inconştient înseamnă o unitate, o unitate
care la rândul ei reprezintă un moment, o verigă în lanţul de perpetue transformări a energiei
universale.
Unitatea conştiinţei noastre derivă deci din unitatea energiei universale. Identitatea dintre
eul de ieri şi eul de azi este datorată persistenţei aceleaşi legi în transformările energiei
universale. În lumina conştiinţei nimic care să lege eul de ieri cu eul de astăzi, legătura dintre
actele eului stă în continuitatea procesului din întregul organism individual, şi prin aceasta în
continuitatea unităţii energiei universale.
„Omul se regăseşte acelaşi cu sine în conştiinţă, fiindcă acelaşi cu sine se regăseşte el şi
în fenomenele biologice, care, la rândul lor, se regăsesc acelaşi, prin echivalenţă, cu toate
fenomenele naturii. Conştiinţa cu sine sau raportarea actelor de conştiinţă la un eu persistent nu
este decât constatarea subiectivă a unei legi care stăpâneşte natura întreagă: legea de echivalenţă
dintre elementele unei energii unitare”17.
Acestei soluţii pe care o găseşte Motru în demonstrarea principiului care stă la baza
unităţii conştiinţei, el însuşi îi aduce două critici demne de luat în consideraţie şi încearcă apoi
să-şi demonstreze propria lui opţiune:
16
17
10
- În primul rând acestei legi de echivalenţă dintre elementele unei energii
unitare i se poate obiecta faptul că nu lămureşte adevărata identitate pentru unitatea
conştiinţei şi unitatea universului ci numai dependenţa strânsă a celei dintâi de cea de
a doua.
- I se mai poate reproşa, în al doilea rând, faptul că această dependenţă
propusă de soluţia sa se găseşte în contradicţie cu principiul conservării energiei
fizice, care principiu nu permite alăturarea fenomenelor sufleteşti la fenomenele care
ţin de energia cosmică.
Rămâne astfel prin obiecţiile aduse aceeaşi problemă a diferenţierii dintre fizic şi psihic,
dintre suflet şi exterior.
Soluţia pe care o caută Motru este o soluţie care „trebuie să ne lămurească cum pe datele
conştiinţei omeneşti, se poate funda o ştiinţă, obiectivă, valabilă pentru universul întreg”18.
Pentru a-şi demonstra validitatea soluţiei propuse Motru apelează – pentru că are
„absolută nevoie”- la ipotezele metafizicii, ipoteza identităţii dintre unitatea conştiinţei şi
unitatea energiei universale, ajungând prin argumentare specifică la suprimarea unuia dintre
aceşti doi termeni.
În cazul în care este suprimată unitatea energiei, avem de a face cu o ipoteză idealistă, iar
invers este exclusă unitatea energiei, avem de a face cu o ipoteză energetică.
Ipoteza idealistă însă, conchide Motru, pentru a nu conduce în solipsism este nevoită să
admită în defavoarea unităţii conştiinţei –pluralitate conştiinţelor existente. Unitatea energiei cu
toate că este una superioară tuturor celor dinainte, nu poate nici ea indica unitatea conştiinţei.
„Ipoteza idealistă când este consecvent argumentată duce la solipsism, iar ipoteza
energetică duce la scepticism”19.
Motru vede rezolvarea problemei nu prin suprimarea unuia din termenii acestei dualităţi,
ci „trebuie văzut dacă cei doi termeni ai problemei nu pot fi explicaţi printr-o unitate superioară,
în care antiteza lor să pară ca o raţiune logică. Această cale a fost şi ea încercată. Ea a dus la
sistemele monismului psihofizic .... Pe această cale vom încerca şi noi să ajungem la ipoteza
personalismului energetic”20.
Toate filozofiile moniste a trebuit pentru a se putea constitui să admită fenomenul
evoluţiei. Chiar şi conştiinţa omenească se desfăşoară evolutiv.
În fenomenul evoluţiei, aşa dar îşi găsesc sistemele moniste mijlocul cel mai prielnic
pentru a demonstra legătura dintre fenomenele energiei externe şi fenomenele conştiinţei.
18
19
20
11
Unele filosofii admit începuturile evoluţiei de la fizic la psihic, iar altele, invers, de la
primatul psihicului, până la „epuizarea acestuia şi apariţia formei energiei fizice”.
Pentru ceea ce vrea să demonstreze Motru nici chiar admiterea paralelismului în evoluţia
unităţii psihice cu energia fizică, de către unele filosofii, nu poate să-i acorde premisele fundării
monismului său energetic. El menţine ipoteza identităţii originale a fizicului cu psihicul dar dă o
cu totul altă explicaţie raportului dintre fizic şi psihic.
Ce deziderate trebuie să îndeplinească o filozofie monistă cu adevărat ştiinţifică?
- Monismul trebuie să arate cum se adună şi se contopesc la un loc aceste
două unităţi diferite. (fizic şi psihic).
- Monismul trebuie să arate că toate aceste deosebiri nu împiedică totuşi
unitatea fundamentală a realităţii, şi că sub cele două aspecte se ascunde una şi
aceeaşi realitate.
Pe lângă aceste două unităţi (fizic, psihic) există una universală, generalizatoare, cu
valoare de principiu unificator. Dar unde trebuie căutată această unitate superioară?
În interiorul sau în afara universului cunoscut?
Vechile filosofii moniste au găsit o asemenea unitate în exteriorul universului cunoscut,
pe când noul monism vrea să găsească în intimitatea acestui univers.
Monismul care a explicat unitatea fenomenelor prin existenţa unui ceva n afara
universului cunoscut a găsit „un Dumnezeu, un corp Alfa”. Dar acest „dincolo şi iarăşi dincolo
are să rămână în veci ceva ne descoperit”21.
Pentru Motru însă, unitatea pe care vrea să o găsească nu poate veni decât din constituţia
internă, lăuntrică a universului.
Ceea ce mintea omului presupune a fi în afara universului nu poate fi decât o iluzie.
Dacă vrem un Dumnezeu trebuie să-l vrem pe unul din universul cunoscut, care să poată
fi integrat în structurile noastre logice despre cunoscut. Dar potrivit legii conservării energiei şi
legii entropiei, în actul de a căuta ceva fix în universul nostru, evident apar anume dificultăţi.
Există oare – se întrebă Motru – un ceva fix, „un substrat real care să unifice fenomenele fizice şi
cu fenomenele psihice?”22.
Pornind de la Kant, filosoful român conchide că acest punct fix nu poate fi decât
conştiinţa noastră. „Prin fixitatea acestei conştiinţe universul întreg are o dreaptă şi o stângă, un
sus şi un jos, această conştiinţă este necesară a tuturor fenomenelor căci întreg cuprinsul
universului este în acelaşi timp şi cuprinsul conştiinţei. Tot ce există pentru noi există ca un
produs al conştiinţei”23.
21
22
23
12
Dar, spre deosebire de Kant, Motru înţelege conştiinţa omenească nu ca o „oglindă
pasivă” şi nici ca o conştiinţă transcendentă. Conştiinţa este rezultatul ultim şi sintetic al
evoluţiei prin care a trecut energia universală: „este ceea ce numim noi personalitatea”.
Conştiinţa actuală a fiecărui om reprezintă ultima verigă din lanţul acestei evoluţii universale”.
După Motru clipa în care ne găsim este clipa în care conştiinţa umană se află într-o zonă
luminoasă, zona întunecată reprezentând „zona funcţiunilor automate, adică a funcţiunilor care s-
au adaptat perfect scopului lor”24.
Dar conştiinţa există ca ceva deosebit de energia universală, dar nu ca un opus al energiei
universale. Acel ceva care se adaugă „zonei întunecate” pentru ca aceasta să devină „zonă
luminoasă” este însuşi rezultatul evoluţiei, a perpetuei mişcări evolutive. Toate fenomenele
naturii cât şi fenomenele fizice merg spre o adaptare la „zona luminoasă” dar cu aceeaşi condiţie
a conservării energiei, şi nu poate fi surprins niciodată fenomenul reversibilităţii, al revenirii la
vechea formă.
Evoluţia fenomenelor este ireversibilă, fiindcă actul ei rămâne prins în realitate, ceea ce a
fost odată rămâne pentru eternitate.
Înaintea unei evoluţii putem avea viziunea unui haos universal, dar în momentul în care
evoluţia pune lucrurile într-o ordine oarecare, apare un factor direcţional al totalităţii, între toate
elementele evolutive ale universului se stabileşte o unitate indestructibilă.
„universul întreg devine mai unitar în evoluţie, şi în acelaşi timp, sub influenţa acestei
evoluţii, corelaţiunile dintre fenomene intră şi ele în sisteme (unităţi) din ce în ce mai
pronunţate”25
Motru concepe acest proces de adaptare evolutivă ca un proces de individualizare. Dar
cum are loc acest proces de individualizare dacă excludem intervenţia unei puteri din afara
procesului universal evolutiv?”...direcţia evoluţiei prin care trece universul consistă în pregătirea
unor anumite corelaţii persistente, sau – cum corelaţiile cele mai din urmă produse sunt cele
sufleteşti, cu caracterul de personalitate – că direcţia evoluţiei prin care trece universul consistă
în însăşi producerea corelaţiunilor de personalitate”26.
În cadrul energiei universale nu sunt posibile în procesul evolutiv decât anume corelaţii şi
un singur tip de alcătuire sufletească, personalitatea umană, care indică sensul şi direcţia unică a
evoluţiei, energia, confundată cu realitatea care se formează, se confundă la rândul ei cu
personalitatea în evoluţie, în formare.
În acest caz realitatea (energia) este un personalism energetic.
24
25
26
13
Evoluţia formează omul după „chipul realităţii totale”27 după transformările energiei.
Personalitatea este aşa dar produsul necesar al evoluţiei realităţii (realitatea concepută ca
energie universală). În acest caz unitatea conştiinţei (evoluţia conştiinţei) constituie premisa
indispensabilă explicării fundamentelor ştiinţei. Corelaţiunile funcţionale, pe care indivizii le
reprezintă, sunt treptele pe care se ridică procesul de formaţiuni al unei personalităţi ultime, sunt
treptele personalismului iminent în munca fenomenelor universului”28.
Ultimul rezultat al evoluţiei universului şi pe care evoluţia îl va putea produce vreodată –
spune Motru – ca fi acela a unei personalităţi care se adaptează perfect la unitatea universului
întreg. Dar cum asemenea personalitate ar însemna sfârşitul evoluţiei, ne rămân formele intuiţiei
pentru a făuri viitoarele fenomene ale manifestării energiei ca realitate în evoluţie în plan
cognitiv.
Personalitatea omului nu este cauză a întreruperii evoluţiei, ci, dimpotrivă este o verigă
necesară acestei evoluţii”, persoana omenească indică însăşi direcţia evoluţiei înspre care merg
diferitele energii ale universului”29.
În conştiinţa noastră nu putem citi decât ceea ce însemnat evoluţia, perpetua transformare
a realităţii (energiei) în „zonă luminoasă”. Motru consideră deci ”conştiinţa, luată ca funcţiune
primitivă” ca personalitate a evoluţiei. Deci tot ceea ce intra în cadrul evoluţiei are conştiinţă,
însuşi universul întreg, întrucât se desfăşoară evolutiv, are şi el o conştiinţă, dar, numai omului îi
este specifică o anume conştiinţă: conştiinţa de sine.
De fapt aceasta urmăreşte şi gânditorul român în fondarea concepţiei sale: specificitatea
şi corelaţiile elementelor personalităţii omeneşti. „Precum din haosul nebuloaselor primitive au
ieşit corpurile pe care le vedem pe cer, corpuri a căror mişcare se identifică cu cele mai perfecte
linii geometrice ... tot astfel prin veşnicile transformări organice, pe care le vedem pe pământ,
vor ieşi la urmă fiinţe dotate cu caracterul unor personalităţi armonice. Din jocul forţelor
mecanice, din atracţiunea şi repusliunea centrelor de energie se explică astăzi splendoarea
cerului, din jocul forţelor elementare ale evoluţiei organismelor se va explica odată, în viitor
splendoarea sufletului omenesc. Să nu ne mirăm dacă aceasta din urmă splendoare va veni mai
târziu. Înfăptuirea cosmogonică a avut nevoie de mii şi milioane de ani ca să ajungă unde este, şi
ea tot nu este terminată!
Astrele se formează încă sub ochii noştri!
De ce înfăptuirea personalităţii s-ar produce mai curând?”30
27
28
29
30
14
Deci la baza unei interpretări moniste stă fenomenul conştiinţei. Fenomenul apare în două
ipostaze diferite: o conştiinţă propriu-zisă şi conştiinţă. Conştiinţa propriu-zisă se defineşte ca un
moment al conştiinţei în genere, un moment în evoluţia conştiinţei.
Conştiinţa în acest sens tinde spre un monism, în contextul căruia ia să fie concepută ca o
verigă a lanţului evoluţiei universale. Astfel Motru înlătura atât paralelismul psihofizic cât şi
antiteza dintre conştiinţă şi lumea lucrurilor în sine, deducând o teorie monistă despre conştiinţă.
Monismul conştiinţei conduce la interpretarea monistă a lumii. Încercarea lui Motru de a
depăşi materialismul mecanicist, apriorismul şi idealismul se soldează însă cu situarea lui în
idealism prin confundarea conştiinţei cu întregul univers. Rămânând credincios materialismului
şi ateismului Motru afirmă că fenomenul conştiinţei este un fenomen original, o realitate
originală dar în cursul evoluţiei au loc diferenţieri de la starea de echilibru incipientă. Aceste
diferenţe duc la individualizări, corelaţii speciale.
Procesul în sine al individualizării are preferinţe evolutive spre anume sisteme şi
structuri, deci evoluţia are o direcţie şi un sens. Observăm din cele menţionate de către Motru
conştiinţa este un rezultat cu duble determinări. Realitatea originală şi dezvoltarea naturii.
Realitatea se concepe ca o energie care evoluează se confundă cu „ procesul de
formaţiune al unei personalităţi” şi aceasta înseamnă personalismul energetic. Personalismul
energetic se defineşte în forma şi conţinutul său ca monism realist şi realist evoluţionist.
El a demonstrat că înţelesul monist al conştiinţei ca realitate identificată cu realitatea
lumii implică o înţelegere monistă a personalităţii.
De la monismul conştiinţei gânditorul român a ajuns la monismul personalităţii; teoria sa
despre conştiinţă a deschis o nouă viziune asupra personalităţii, o nouă concepere a ei. Motru
cercetează personalitatea în totalitatea ei are o viziune unică, integratoare asupra evoluţiei
individualităţii umane. Datorită acestui ţel de a trata personalitatea în totalitatea ei, lui Motru i
separe insuficientă perspectiva conştiinţei şi astfel propune o perspectivă metodologică. Această
perspectivă este cea a materialismului istoric a şcolii „socialiste” cu toate că el reduce aceasta la
determinism economic. Odată cu recursul la noutăţile ştiinţifice, biologice, psihologice Motru
concepe teoria sa ca una ce dă expresie atitudinii specifice sufleteşti a neamului. Personalismul
energetic se vrea o filosofie românească, întrucât dă expresia fondului spiritual din totdeauna al
poporului, concentrat în ideea legăturii cu pământul. Personalismul energetic s-a vrut aşa dar
ştiinţa obiectivă a personalităţii. Ea a fost analizată în multiple raporturi: raportul omenire –
individ; eu – conştiinţă; eu – personalitate; muncă – personalitate; individualitate – eu –
personalitate; personalitate – natură.
Personalitatea este rezultat al experienţei omenirii, ea este viaţă. Teleologismul lui Motru
este unul natural „omul dacă n-ar fi apărut evoluţia naturii ar fi suferit un hiatus”.
15
Finalismul lui Motru poate fi înlocuit adeseori cu noţiunea de evoluţie, finalismul său ne
intrând în conflict cu determinismul. Personalitatea nu este numai un rezultat al evoluţiei naturii
ci se datorează şi constituţiei sale interne. În viziunea lui Motru individualitatea procedează în
evoluţia sa prin adaptare la diferenţieri care înseamnă variaţiuni, concepute ca anticipaţie,
indicând un sens. La nivel uman aceste anticipări se produc în devenirea personalităţii sub
controlul eului care premerge formării personalităţii.
Eul nu se confundă, nu este personalitatea ca atare, ci el cheamă la viaţă şi indică direcţia
în care evoluează personalitatea.
Motru observă că realitatea anticipaţiei este condiţia realizării personalităţii, iar realizarea
este produsul activităţii, a muncii. Deci personalitatea trebuie să fie una activă, creatoare,
dinamică, legată de muncă şi producătoare de bunuri materiale şi spirituale.
Aceasta necesită formarea omului profesional a personalităţii profesionale producătoare
de valori. Motru a conceput personalismul energetic, omul ca totalitate, ca ansamblu de relaţii,
ca sinteză a dezvoltării, ca parte eminentă a universului. Teoria despre personalitate evidenţiază
câteva direcţii care au fost dezvoltate în cadrul său: Existenţa personalităţii individuale; Existenţa
personalităţii popoarelor; Determinismul funciar al amândurora.
Personalitatea individualului înseamnă uniformizarea individualităţii , iar personalitatea
poporului este pusă deasupra celei individuale, ca determinând-o, ca fiindu-i superioară. În
concluzie, energetismul priveşte faptele universului ca succesiune liniară, aşa cum cere legea
degradării energiei, iar personalismul vede universul ca finalitate iminentă actului de conservare
a personalităţii.
Pentru energetism, personalitatea reprezintă un moment al energiei. Deci, energetismul
este o filosofie monistă pe baza celor trăite de personalitate. Ceea ce duce la comparaţii şi
asemănări între energetism şi personalism constă în faptul că ambele propun existenţa energiei
universale şi sunt filosofii moniste.
Diferenţierile derivă din modul în care acestea două înţeleg personalitatea şi finalismul,
personalismul energetic este şi un realism: „personalismul energetic, este prin urmare un realism
fundat pe extensiunea legii energiei la întregul câmp al experienţei sufleteşti atât materiale cât şi
spirituale”31.
Deci filosofia monistă a lui Motru capătă pe lângă caracterul de metafizică, scientizare,
realism, raţionalism, psihologism şi caracterul de filosofie naţională.
31
16
Pe lângă acestea filosofia monistă a lui Motru implică şi elemente ale unei teorii despre
cultură, ale unei doctrine şi pedagogii sociale, urmărind validarea complexă a personalismului
energetic.
Ontologia şi logica personalităţii, logica superioară a personalităţii a constituit-o
identitatea eului de cu individualitatea în omul de vocaţie. Problemele analizate în direcţia
raportului personalitate actul creaţiei şi vocaţia, se remarcă a fi contribuţii importante la o teorie
românească a culturii.
Vom încerca să redăm în rândurile următoare concepţia lui Constantin Rădulescu Motru
despre unitatea dintre viaţa materială şi cea sufletească, conştiinţă şi eu, formarea individualităţii
şi lumea valorilor, expuse în lucrările sale de psihologie, concepute în strâns dialog cu psihologii
şi filosofii epocii (W. Wundt, W. James, J. Piaget).
Constantin Rădulescu Motru este de acord cu Felix Krueger atunci când acesta afirmă că
psihologia nu trebuie să se bazeze pe anumite elemente ale vieţii sufleteşti în explicaţiile sale, ci,
ea, trebuie să se rezeme „pe ideea evoluţiei, fiindcă viaţa sufletească nu are înţeles luată în afară
de cursul istoric al culturii omeneşti”32.
- Unitatea originară între viaţa sufletească şi viaţa materială.
Constantin Rădulescu Motru plecă în întreprinderea aceasta în devenirea unităţii între
suflet şi materie (în detrimentul paralelismului acestora, existenţei sau eliminării uneia dintre
acestea ), de la analiza modului în care acestea se formează şi cum înlănţuirea condiţiilor
materiale fac posibile actul sufletesc.
Diferitele filosofii: filosofia spiritualistă, filosofia materialistă (mecanicistă) au operat în
mod unilateral spiritualismul anihilând caracterele materiei şi lăsând să subziste numai
caracterele vieţii sufleteşti iar materialismul mecanicist anihilând viaţa sufletească lăsând numai
definiţia rigidă a materiei.
„De această unilateralitate să ne ferim. În unitatea originară de la care pleacă viaţa
sufletească şi viaţa materială, să lăsăm să subziste atât caracterele vieţii sufleteşti, cât şi pe acelea
ale vieţii material, căci astfel vom putea înţelege corespondenţa dintre evoluţia unei şi a
celeilalte”33.
Filosofia cât şi psihologia trebuie să evite a cădea în spiritualism sau materialism, ele
trebuie să rămână realiste în strictul sens al cuvântului.
Explicaţiile filosofiei şi psihologiei trebuie să se ridice deasupra dualismului dintre suflet
şi materie pentru că acest dualism nu există în realitate, ci ele este un produs al evoluţiei culturii,
mai ales a culturii timpului, ieşit din influenţe cu totul extraştiinţifice.
32
Rădulescu Motru C. „Curs de psihologie”, Editura Librăriei SOCEC&Co.S.A, 1929 pag 34
33
17
- Viaţa sufletească după tradiţiile filosofice carteziene era identificată cu viaţa conştiinţei
şi această tradiţie filosofică s-a menţinut până în timpul gânditorului cu toate încercările lui
Leigniz şi a continuatorilor săi de a face să intre în viaţa sufletească dispoziţiile înnăscute sau
ereditare.
Experimentele ştiinţifice dovedesc însă că viaţa sufletească nu începe cu conştiinţa,
pentru că aceasta când apare nu aduce cu sine ceva nou ci completează condiţiile fiziologice
anterioare. Cu alte cuvinte, conştiinţa este o realitate originară care în momentul apariţiei nu
poate să rezulte din ruperea condiţiunilor de viaţă trecute ci din faptele sufleteşti preexistente.
„Personalitatea, la care ajuns viaţa omenească este izvorâtă din convergenţa condiţiilor
materiale prin care a trecut întregul univers; şi anume: personalitatea este produsă de
corelaţiunile organice, iar pe corelaţiunile organice de convergenţă condiţiunilor materiale ale
mediului extern”34.
Aşa dar conştiinţa nu se produce niciodată întreagă şi „luminoasă aşa cum o cunoaşte
omul adult în momentele lui de intensă atenţiune”, ci se produce în mod sporadic şi evolutiv în
funcţie de condiţiile exterioare. „Această concepţie în care se reuneşte viaţa sufletească şi viaţa
materială într-un singur lanţ de condiţionări, se poate numi concepţia personalismului energetic.
Ea nu trebuie confundată cu antropormorfismul primitiv care este o tălmăcire tocmai de
andoaselea a acestei înlănţuiri de condiţionări.
Antropomorfismul explică rostul naturii eterne prin analogiile acesteia cu manifestările
sufleteşti, pe când personalismul energetic explică manifestările sufleteşti din constituţia unitară
a naturii externe întregite cu viaţa sufletească”.
În felul acesta viaţa sufletească nu mai este limitată la viaţa conştientă şi oferă o nouă arie
pentru analiza elementelor din care este constituită.
Totalitatea sufletească „un torent cu mult mai adânc şi mai puternic decât acela al
conştiinţei” ea vine din dinamica vieţii biologice întregi, care a precedat-o şi în acela-şi timp, ea
se revarsă prin ereditate în totalitatea sufletească a personalităţilor viitoare.
În relaţiile sale cu mediul social omul nu are ca zestre organică numai instinctele pentru
că acestea l-ar face vulnerabil. Ceea ce constituie caracterul dominant al mediului social este
însemnătatea pe care o dobândesc în interiorul sau individualităţile în faţa cărora „instinctele sunt
fără valoare”.
Celălalt mediu cosmic poate fi redus la influenţe anonime cu toate că acestea sunt
constante şi de aceea orice animale prin ereditate le întâmpină cu reacţii tipice. Mediul social
34
18
însă nu poate fi redus la forţe anonime, caracteristic şi esenţial în lumea oamenilor este fixarea
individualităţii fiecărui om.
Faptele şi reacţiile individualului au caracterul de inovaţie, de noutate şi de aici rezultatul
că acestora nu li se poate răspunde prin instincte.
Preîntâmpinarea acestui fenomen specific uman al producerii „noului” a fost nevoie de
apariţia şi dezvoltarea conştiinţei. Cunoştinţa este funcţiunea în care sistematizează activitatea
sistemului nervos în scopul de a pune organismul în relaţiune cu un mediu diferenţiat în obiecte
şi fapte individuale „35.
Conştiinţa apare astfel ca un factor specific uman, scopul ei este de a individualiza
excitaţiile din mediul exterior transformându-le din anonime în efectele unor obiecte sau fiinţe
individuale. În acela-şi timp obiectele din conştiinţa sunt dependente unele de altele, fiind
elementele unei unităţi. „Cu un cuvânt conştiinţa nu este proprietatea unei substanţe ...ci este o
funcţiune pusă în serviciul unei unităţi organice şi ca atare un organism în ea însăşi.”36
Organizarea reprezentărilor oricât de desăvârşit ar fi ea nu este încă organizarea
conştiinţei omeneşti. Organizarea acestor reprezentări care nu mai face parte din diferenţierea
instinctelor este prinsă în automatisme dar conştiinţa omenească este „ o funcţiune care depăşeşte
automatismul”.
„Omul este primul animal, care prin o fericită mutaţie adusă în mecanismul simţirilor
interne, a dat datelor acestora o nouă îndrumare şi cu acestea o nouă organizare reprezentărilor
legate de activitatea lor. El a reuşit să individualizeze excitaţiile organice interne, făcându-le
însuşirile eului său propriu „ conştiinţa de sine” – şi această individualizare el n-a coordonat-o
celorlalte individualizări câştigate prin intuiţie externă, ci i-a dat un loc central raportând la ea
pe toate celelalte „37.
Această localizare centrală a eului înseamnă o schimbare în automatismul reprezentărilor
care la om se depozitează în memorie. Memoria depozitarul automatismelor nu se raportează
însă la conservarea speciei omeneşti, ci se raportează la conservarea individualităţii.
„Memoria sa devine personală. Fapta personală înlocuieşte la dânsul, instinctul”.
În felul acesta conştiinţa apare ca un instrument de adaptare la mediul social, ea ne
eliminând funcţiile elementare ale sistemului nervos, ci, sistematizându-le într-o nouă ordine
structurală. Constantin Rădulescu Motru, apreciază ca esenţiale în, funcţiunea conştiinţei sunt: -
inversiunea influxului nervos. În locul direcţiei obişnuite, se produce o inversiune sub influenţa
mişcărilor produse în organism.
35
36
37
19
Animalul conştient este un animal care anticipă prin reprezentări experienţa simţurilor. –
convergenţa spre eu, conştiinţa de sine în locul automatismului.”.
Omul este conştient pe cât timp intervine convergenţa spre eu. Orientarea prin mijlocirea
conştiinţei este omului cu mult mai folositoare decât orientarea pin instincte. Conştiinţa de sine
este o „mutaţie fericită în organizarea simţului intern, căci graţie ei se înnobilează instinctul
conservării de sine şi împreună cu acesta întregul automatism al reprezentărilor”38.
Constantin Rădulescu Motru conchide că ajutorul conştiinţei dat de acesta în rezolvarea
dualismului dintre „înfăţişările obiectelor externe şi afecţiunile subiectului intern” este unul de
maximă importanţă. Fără convergenţa introdusă prin individualizarea psihicului nu ar fi fost cu
puţină evoluţia spre cuvânt şi spre conştiinţă, iar dualismul dintre eu şi lumea externă nu ar fi
putut să fie un generator de energie pentru „fapta şi gândul omului”.
Ce este eul? Constantin Rădulescu Motru răspunde că eul este „data sufletească cea mai
sigură, fiecare îl are în conştiinţă mai în evidenţă decât orişice”. Unii dintre psihologi şi filosofi
definesc eul ca o substanţă spirituală şi fac să decurgă din proprietăţile acestei substanţe
caracterele de unitate de identitate cu care se prezintă eul concret. Atât spiritualiştii cât şi
asociaţioniştii nu explică în mod ştiinţific substanţa spirituală a eului. El nu este un mozaic
întâmplător de senzaţii, el este în conştiinţa personalităţii identic cu sine însuşi opus lumii
externe şi împreunat cu „o tensiune de activitate”. Toate aceste caracteristici ale eului converg
spre unitatea conştiinţei şi spre întrebarea dacă eul vine din unitatea conştiinţei sau s-a format
înaintea acesteia.
„Vine unitatea conştiinţei după ce eul este format sau eul este condiţionat de unitatea
conştiinţei?
La această întrebare nu poate fi decât un răspuns şi anume: unitatea conştiinţei precedă
eul.”39
Prin urmare eul nu creează unitatea de conştiinţă, ci urmează acestei unităţi. Majoritatea
funcţiilor umane – spune Constantin Rădulescu Motru – apare insuficientă; unii au căutat-o în
inconştient. Apelând la termenii Maiorescieni de „ zonă luminoasă” şi zonă „întunecată”,
respectiv conştient şi subconştient, Motru arată că transformarea subconştientului în conştient,
este determinată de mediul extern, mediul extern este „dinamismul care târăşte conştiinţa”. Eul
odată produs este supus unei continue transformări. El se controlează şi se stăpâneşte şi cu
acestea conştiinţa de sine, conştiinţa în genere devine mai creatoare. Cu apariţia şi precizarea
eului conştiinţa devine „nu numai luminată şi trează, dar şi bogată în simţiri noi”.
38
39
20
Odată cu ivirea eului se produc fenomene psihice mai fine şi mai variate, fiecare din
atitudinile sale este însoţită de o perspectivă subiectivă diferită. Prin aceste atitudini fenomenele
persoanei umane, în emoţii personale, în sentimente şi idealuri.
Astfel, apariţia eului înseamnă o altă viaţă umană: viaţa afectivă personală; cea mai de
seamă şi plină de consecinţe urmare, o avem în apariţia voinţei, determinată de atitudinea eului.
Existenţa eului determină ca activitatea omului sa ia un curs teleologic, să ia caracterul
unei instrumentaţii; omul având un eu are şi o voinţă. Constantin Rădulescu Motru, subliniază că
„eul nu se poate defini prin cuvinte, cum nu se pot defini nici simţurile elementare venite prin
simţurile externe. Eul originar produs direct al inconştientului, se simte de fiecare în lumina
conştiinţei subiective. Se pot defini numai transformările lui succesive adică raporturile în care el
intră cu celelalte fapte ale conştiinţei, precum şi amplificaţiile pe care le câştigă el cu experienţă.
În rândul acestora din urmă este personalitatea, ţinta finală spre care tinde evoluţia eului.
Personalitatea se susţine pe simţirea originară a eului, dar ea cuprinde în sine cu mult mai mult
decât eul.
Eul este născut, adică direct produs, pe condiţiile organice ale individului, pe când
personalitatea este eul aşezat în structura experienţei sociale”40.
Evoluţia eului este foarte greu de urmărit în linia sa ascendentă. Pe ea se sprijină cursul
istoriei omenirii, precum şi confirmarea istorică a evoluţiei ei.
Din cauza identificării eului cu mişcările corpului, eul individual s-a abătut de la eul
social în filosofiile de până acum – specifică gânditorul român -. Eul individual nu se poate abate
de la eul social, câtă vreme este evident în fiecare moment caracterul expresiv al funcţiilor sale.
Personalitatea care vine după transformarea eului în conştiinţă de sine, este un complex de
simţiri, „cu o structură şi un înţeles”.
Eul însă se rupe în evoluţia sa de influenţa directă a fenomenelor nervoase şi astfel el
intră în noi complexe, ceea ce determină ca el să fie un ferment al noului. Eul face ca mişcările
universul vieţii să devină acte de voinţă şi să urmeze o direcţie voluntară.
„Mişcările mâinilor urmează cuvântului. Ele se separă de mişcările ritmice ale corpului şi
creează munca. Paralel cu aceste schimbări merg şi schimbările sociale. În mediul societăţilor
civilizate, legătura eului de atitudinile şi mişcările corporale nu mai este amintită decât prin
câteva simboluri, menite şi acestea să dispară cu timpul. În schimb, eul se pregăteşte aici
transformat în conştiinţa personalităţii din care radiază întreaga activitate creatoare a omului”41.
De la atitudinea primitivă corporală cu care începe eul evoluează în mod normal spre
conştiinţa de persoană morală şi creatoare. Dar nu întotdeauna experienţa socială modifică prea
40
41
21
adânc structura eului. Sub faţada unei personalităţi împrumutate din cultura timpului – notează
Constantin Rădulescu Motru – regăsim adeseori eul în toată primitivitatea lui.
Deducem că eul este cel care dă viaţă personalităţii, este fermentul care centrează
activitatea conştiinţei, ca una conştientă de sine.
În lucrările care analizează activitatea eului, temperamentul şi caracterul Motru subliniază
că: „dispoziţiunile care susţin activitatea eului se grupează în două categorii principale:
temperamentul şi caracterul.
Prin temperament înţelegem dispoziţiunile organice, prin caracter dispoziţiunile speciale
voinţei. Dispoziţiunile din ambele aceste categorii constituie direcţia mecanismului care
distribuie tensiunea psihologică între motive. Dispoziţiunile temperamentului sunt la baza eului
fizic, iar dispoziţiunile caracterului la baza eului moral, adică la baza personalităţii”42.
Pe măsură ce personalitatea este superioară eului fizic temperamentul lasă încet, încet loc
caracterului, la omul care atinge idealul moral al personalităţii urmele temperamentului nu se
mai recunosc în motivarea faptelor sale.
Acest ideal însă este destul de departe de omul concret şi experienţei cotidiene. De aceea,
temperamentul stă alături de caracter. Prin temperament eul ia atitudinea pe care i-o imprimă
constituţia fizică a corpului. Iar prin caracter eul ia atitudinea pe care o imprimă evoluţia sa
conştientă din trecut. În cazul temperamentului un rol însemnat îl are ereditatea pe când în cazul
caracterului rolul determinante îl are experienţa individului.
De aceea caracterul stă în legătură strânsă cu firea individualităţii psihice.
Constantin Rădulescu Motru specifică că ordinea de succesiune de pe terenul faptelor
materiale cât şi a faptelor sufleteşti se răsfrânge ca o succesiune în ordinea formelor energiei
psihice. Pe această ordine a succesiunii faptelor din întreaga natură se sprijină unitatea valorilor,
care dau ţinta educaţiei caracterului.
În virtutea acestei filosofii ştiinţifice formarea caracterului apare ca încoronarea operei la
care participă întreaga natură. Energia naturii, prin ordinea ei de desfăşurare se continuă în
energia personalităţii. Finalitatea naturii stă în transformarea treptată a energiei conştiente în
energie conştientă a personalităţii.
În lumea valorilor acolo unde hotărăşte motivaţia, înţelegerea stă în finalitatea eului. Un
lucru are valoare abia atunci când ele este dorit şi apreciat de către eu ca o adevărată valoare.
Aprecierea axiologică a eului variază după trebuinţele „după obiceiurile sau după
înălţimea sufletului”43.
42
43
22
Deci o valoare este înnobilată de către dorinţa eului şi trebuinţa acestuia de un ceva care
capătă sensul de valoare. Motivele sau restul lor în lumea aleasă a valorilor.
„Ele întreţin continuitatea acestei lumi în jurul eului. Ele înnobilează faptul omenesc dând
omului conştiinţa alegerii libere”.
Chestiunea originii valorii sau a forţei motivatoare este legată strâns de dezvoltarea eului.
Conştiinţa acţiunii acestuia nu lipseşte niciodată.
Constantin Rădulescu Motru redă în lucrarea sa principalele rezultate ale experienţelor lui
Michote şi Prum:
- Când două alternative sunt în concurenţă persoana va alege pe cea care are
valoare spontană mai mare;
- Recomandarea făcută unei persoane sau experienţa anterioară acesteia
creează motive în alegerea valorii;
- Aceste motive ies în evidenţă se remarcă atunci când printr-o conjunctură
schimbată ele sunt stopate;
- Aceleaşi motive pot să apară conştiinţei sub forme diferite, judecată de
valoare, sentiment, care constituie serii evolutive;
- Valoarea este relativă iar alternative de alegere fac să crească valoarea
alternativei alese;
- Alegerea poate fi dinainte hotărâtă sau poate fi un consimţământ spontan,
etc.
Ce ajută la alegerea alternativei celeia mai valoroase?
Constantin Rădulescu Motru, răspunde că alegerea acestei alternative este un fapt
energetic de voinţă, fapt care face ca această valoare să devină un scop. Faptul voluntar este aşa
dar deosebit de faptul automat şi mecanic. El este rezultat al activităţii prin care eul ia o anumită
atitudine şi îşi realizează un scop în lumea valorilor.
În felul acesta determinările voinţei sunt motivate nu cauzate.
De aceea asupra faptelor individuale voluntare de alegere a valorilor, de alcătuire a unei
scări axiologice de către personalităţi acţionează caracterul moral. Dar individul trăieşte ca
unitate distinctă în sânul unei societăţi. El este integrat în ceea ce Constantin Rădulescu Motru
numeşte viaţa socială. Pentru el viaţa socială este mai mult decât un mediu extern.
„Ea este pentru indivizii care trăiesc în ea, adică pentru oameni un transformator şi un
fundament în acelaşi timp. Un transformator fiindcă prin viaţa socială viaţa individuală îşi
schimbă orientarea şi caracterele, un fundament fiindcă prin manifestările sale sociale, viaţa
23
individuală are o continuitate în conştiinţa generaţiilor ce se succed. În ambele aceste roluri viaţa
socială implică ereditatea psihică. Viaţa socială are o istorie adică are o memorie”.
Viaţa socială a constrâns pe individ la o cât mai întinsă exteriorizare a sufletului.
Manifestările individului sunt impregnate de personalitate. Ca a determinat socializarea
individului? Motru arată că procesul muncii a extins aria de întindere a sufletului uman în zonele
exterioare lui.
„Viaţa socială aduce transformarea activităţii individului în activitate instituţională sau
culturală, adică în activitate, care desprinsă de individ, trăieşte pe sine şi pentru sine, în cursul
generaţiilor omeneşti”44.
În felul acesta individul om devine membrul unei unităţi culturale. Activitatea lui este
îndrumată, susţinută şi sporită spre crearea şi alegerea de valori pe care tradiţia culturii în care
trăieşte le necesită. Dar tradiţia culturii aduce ceva mai mult. Nu numai că ajută la dezvoltarea
individului, ea şi înnobilează sufletul acestuia. Individul omenesc oricum ar fi el, prin faptul că
merge cu societatea şi societatea merge cu timpul, şi el este în continuu progres. Progresul său se
înscrie pe aceeaşi curbă ascendentă a evoluţiei energiei universale întruchipată de conştiinţă şi
evoluţia ei.
Constantin Rădulescu Motru după analizarea evoluţiei conştiinţei, a eului, a personalităţii
în virtutea unei energii universale, a unui finalism şi determinism ştiinţific trece la analizarea
raporturilor dintre personalitatea umană concepută ca individualitate în continuă perfecţionare şi
cultură care o completează.
Vom arăta în cele ce urmează concepţia gânditorului român despre evoluţia culturii
umane în legătură cu dezvoltarea plenară a personalităţii.
Dezvoltarea vieţii sociale se confundă cu dezvoltarea culturii. Cultura consistă în
manifestările pe care le produce sufletul individului sub influenţa determinărilor realităţii sociale
ce-l înconjoară. Toate elementele care ajută la intensificarea şi continuarea vieţii sociale sunt
fenomene de cultură care se datorează personalităţilor societăţii. Deprinderile pe care le
dobândeşte omul potrivindu-şi faptele după un număr de norme morale, forma în care se dă
expresie sentimentelor, formă care să fie apreciată de către celelalte individualităţi, orientarea
gândirii după principii logice, orientare care face posibilă colaborarea individualităţilor
inteligente între ele, idealurile care sub diferitele lor forme motivează activitatea omenească şi
răspund intereselor de moment ale societăţii, toate acestea sunt valori de care depinde evoluţia
culturii şi dezvoltarea vieţii sociale concepută ca ansamblu de indivizi cu trăsături specifice.
44
24
Mergând pe aceeaşi linie a interdependenţei dintre material şi spiritual, Constantin
Rădulescu Motru afirmă că şi sub raportul tehnicii materiale este o strânsă legătură între
dezvoltarea culturii şi personalităţii şi viaţa comunităţii.
„Societăţile care n-au deloc cultură, dacă au o viaţă socială, nu au o evoluţie socială. Ele
nu au o istorie”45.
Motru, scoate în evidenţă valoarea formativă a culturii pentru membrii unei societăţi
oarecare „numai cultura îl ridică să cunoască ce este a fi bun. O societate este cu atât mai cultă
cu cât viaţa ei trage un mai mare folos din dispoziţiile membrilor care o compun.”46
Constantin Rădulescu Motru stabileşte că legile evoluţiei sunt la toate culturile aceleaşi.
Cultura însă nu poate fi „o îmbrăcăminte gata pentru sufletul unui popor ci este posibilitatea dată
acestuia de a se îmbrăca”, este tendinţa sufletului de umanizare. Şi în această sferă a culturii
Motru deduce unitatea care, decurge din uniformitatea legilor sale de evoluţie, legile de evoluţie
ale culturii rămân totuşi constante cum rămân şi legile vieţii biologice.
Cultura constând în posibilităţi sufleteşti, nu poate fi decât evolutivă, ca şi conştiinţa
umană. Cultura înseamnă creştere, înălţare, ridicare sufletească şi umanizare. Cultura începe
„deodată cu asigurarea originalităţii în manifestările sufleteşti ale unui popor şi ea sfârşeşte în
momentul când această originalitate este istovită”47.
Un alt aspect în evoluţia paralelă a culturii cu personalitatea umană este acela al
progresului şi idealului în artă, ştiinţă şi morală.
Constantin Rădulescu Motru subliniază că credinţa în progres „credinţa în mai bine, este
un din anticipaţiile conştiinţei omului”48.
Omul idealizează viitorul, îl aşteaptă conform celor imaginate şi în forma creată de către
mintea sa. Idealul vine înaintea experienţei este determinat de către nevoile socialului şi este o
producţie a omului de vocaţie. Această funcţie constructivă, idealizatoare nu cunoaşte limită,
omul idealizează orice şi oricând. „Nu toate întrupările idealizării sunt viabile...viabile sunt
numai acelea care iau o formă comunicabilă – adică acele ce vor aparţine culturii însăşi”49.
Idealul pentru Constantin Rădulescu Motru este răsărit din structura eului, şi la originea
tuturor idealurilor stă funcţiunea „de anticipaţiune a conştiinţei omeneşti”. Deci şi idealul este un
produs al energiei universale întruchipate în conştiinţă. Idealul moare în sensul vieţii sociale cel
mai eficace rol, pentru că motivarea faptelor sale morale este una superioară şi în acela-şi timp
este anticiparea cea mai îndrăzneaţă a conştiinţei omeneşti”. În ea şi stă distincţiunea sufletului
45
46
47
48
49
25
omenesc. Ea este inerentă progresului. O istorie a omenirii, lipsită de rolul idealului artistic şi de
rolul idealului ştiinţific, a fi o tristă istorie, dar ca posibilă, se poate concepe, dar o istorie a
omenirii fără ideal moral nu se poate concepe.
Omenirea ar fi veşnic staţionară”50.
Progresul culturii şi prin urmare ridicarea vieţii sociale se sprijină pe dispoziţiile trupeşti
şi sufleteşti ale oamenilor.
„Fără sănătatea corpului şi fără bogăţia sufletului, un popor nu-şi are asigurată nici măcar
existenţa sa biologică. Când dispoziţiile trupeşti şi sufleteşti sunt fecundate de ideal atunci el are
posibilitatea culturii proprii naţionale”51.
50
51
26
PERSONALIATEA ÎNTRE CREAŢIE ŞI VOCAŢIE
Menţionam în capitolul precedent că teoria personalistă a lui Motru s-a dezvoltat ca o

viziune totalizatoare, integratoare şi în domeniile personalităţii poporului. În acest sens Motru
dezvoltă o teorie a vocaţiei şi creaţiei care completează teoria unicităţii conştiinţei culturale s
personalităţii.
Pentru el, cultura constă în „unitatea actuală a conştiinţei membrilor unei societăţi”52.
Cultura adevărată este expresia unităţii în manifestare a dispoziţiilor actuale proprii
sufletului membrilor unui popor, şi în acest fel cultura îşi defineşte propria individualitate şi
originalitate ca expresii ale unităţii de manifestare.
„Pentru un popor să fie apt de cultură, se cere ca el să fie apt de o personalitate. Secere ca
între conştiinţele membrilor să se stabilească o unitate sufletească, întocmai cum se stabileşte
între elementele sufleteşti din lăuntrul unui individ, pe care această unitate socială se bazează
creaţiunile în artă, în ştiinţă şi tehnică, întocmai cum în limitele unui singur individ, pe baza
unităţii de conştiinţă se desfăşoară funcţia percepţiunii.”53
Mai mult decât atât Motru menţionează că în mod eronat Spengler şi Berdiaev au operat o
diferenţiere între cultură şi civilizaţie şi au evidenţiat un antagonism între civilizaţie şi cultură,
pe când amândouă acestea pot coexista.
„Dacă prin cultură este să înţelegem funcţia originalităţii în special, atunci cultura
adevărată nu poate să vină decât în urma unei civilizaţii. Numai după ce omul se ridică prin
tehnică, prin igienă, prin instituţii juridice şi prin tradiţia religioasă la o anumită stăpânire asupra
naturii şi asupra instinctelor bestiale, numai atunci se poate vorbi de posibilitatea originalităţii
sale culturale”54.
În „puterea sufletească” , „Elemente de metafizică” şi „Personalism energetic” gânditorul
român menţiona şi închei cu ideea vocaţiei, a oamenilor de caracter. Lucrarea care explică în
detaliu mecanismul creaţiei şi structura omului de vocaţie în corelaţie cu concepţia despre
personalitate şi cultură, este „vocaţia”, factor hotărâtor în cultura popoarelor. Această lucrare
satisface exigenţele logice ale sistemului în sensul că îl completează cu teoria despre creaţie
cerută atât de logica sistemului cât mai ales de faptul că s-a constituit într-o polemică cu teoria
lui Kant asupra actului spontan al creaţiei.
52
Rădulescu Motru C. „Puterea sufletească”, Ediţia a II-a , Bucureşti, casa Scoalelor, 1930pag 155
53
Rădulescu Motru C. „Puterea sufletească”, Ediţia a II-a , Bucureşti, casa Scoalelor, 1930pag 80
54
Rădulescu Motru C. „Vocaţia factor hotărâtor în cultura popoarelor” în „Personalismul energetic şi alte scrieri”,
Editura Eminescu , Bucureşti, 1984 pag 58
Teoria vocaţiei este fundamentală pe ideile personalismului energetic şi a fost elaborată
de Motru ca pe verificare şi dezvoltare a acesteia, exemplarele oamenilor de vocaţie constituie
cel mai ales material pentru verificarea unei filosofii personaliste. Căci, pentru explicarea
vocaţiei este nevoie de aprofundarea procesului însuşi de organizare a personalităţii, cheia
orişicărei filosofii personaliste; iar pentru aprofundarea procesului de organizare a personalităţii
nu este o călăuză mai sigură decât lumina pe care ne-o împrumută viaţa însăşi a oamenilor de
vocaţie.”55
Sigur că cele afirmate mai sus reprezintă nişte linii îngroşate de către Motru pentru a
sublinia extraordinarul rol al oamenilor de vocaţie a căror viaţă trebuie să fie pe măsura faptelor
spiritului lor.
Teoria despre vocaţie este o concepţie despre oamenii excepţionalii; ea se construieşte
însă nu atât pe cercetarea vieţii oamenilor de excepţie, ci pe baze experimentale mai largi, în
vederea elaborării ei împreună cu teoria personalităţii căreia îi rămâne fidel.
În definirea vocaţiei, Motru operează cu distincţia dintre eu, conştiinţă şi personalitate în
sensul precizat în capitolul precedent, explicând-o într-o viziune deterministă şi subliniind că
vocaţia realizează identitatea formei superioare a eului – despovărat de tendinţe antropomorfiste
şi egoiste – cu conştiinţa şi, în genere, întregul mediu cosmic.
În cadrul acestei identităţi intră în conştiinţă, mediu, vocaţie determinismul este
deopotrivă naturalist, social şi finalist. În viziunea lui Motru omul de vocaţie este o apariţie
cauzal determinată de un fenomen generat de evoluţia naturii şi a omenirii, un tip excepţional de
personalitate care „nu poate lipsi din evoluţia vieţii umane”.
„Vocaţia implică simţirea realităţii timpului. Omul cu vocaţie simte faptele sale înlănţuite
în realitatea timpului şi de aceea el se simte răspunzător faţă de sine însuşi. Omul de vocaţie se
simte dator să utilizeze fiecare moment de timp fiindcă el crede în realitatea fiecăruia dintre
aceste momente. El are oarecum instinctul unicităţii momentului pe care le trăieşte. Acesta şi
face ca omul de vocaţie să aibă aparenţa unui veşnic nemulţumit cu sine însuşi”.56
Omul de vocaţie este o personalitate şi tocmai de aceea este „automatism fiziologic,
deprindere sufletească” natură şi cultură şi „totalitate de viaţă sufletească”. El este individul care
sub dominaţia totalităţii sufleteşti (poporul, grupul social, rasa) conservă creând şi creează
păstrând totalitatea, contribuind în acest mod la dezvoltarea ei.
Creaţia proprie omului de vocaţie este condiţionată de o totalitate de cauze între care cele
istorice au un rol deosebit.
55
56
28
„Creaţia, în înţelesul de activitate ieşită din neant sau din pură libertate, cu o existenţă
deasupra timpului şi spaţiului, este o pură iluzie. Cuvântul creaţie sună în adevăr frumos dar
frumuseţea sunetului nu cuprinde în sine nimic utilizabil pentru ştiinţă. Creaţia are un înţeles
utilizabil pentru ştiinţă numai când este luată ca o activitate condiţionată de celelalte date ale
existenţei.
.... creaţia este o activitate determinată de finalitatea naturii, şi anume este activitatea de
realizare care urmează creaţiei”57.
Creaţia este impregnată de structura realităţii sociale, de condiţiile spirituale, de viaţa
colectivităţii, de dorinţele şi idealurile latente ale acestora, de necesităţile lor; ea izvorăşte din
cerinţele inconştientului colectiv” şi de aceea exprimă interesele permanente ale societăţii.
Trecerea acestor trebuinţe ale societăţii care încă nu s-au conceptualizat artistic şi ştiinţific la
cristalizări conştiente se exprimă în inovaţie şi originalitate. Inovaţie (creaţia) nu este opusă
tradiţiei, după cum tradiţia nu taie posibilitatea inovaţiei. Capacitatea omului de vocaţie
însumează şi faptul, dimensiunea tradiţiei şi a creaţiei, ele este chemarea vocea care vine din
istorie pentru a construi istoria, dar nu una de orice fel ci una totală.
Prin omul de vocaţie totalitatea capătă conştiinţa de sine şi rezolvă în mod fericit raportul
dintre istorice şi vocaţie. Motru a susţinut ideea că originalitate şi inovaţia nu înseamnă abaterea
de la cursul normal al istoriei unui popor ci înseamnă mai degrabă adâncirea acestui curs.
Motru operează diferenţierile dintre omul de vocaţie şi omul profesionist, sensul social al
creaţiei omul de vocaţie în strânsă legătură cu devenirea personalităţii. Omul de vocaţie se
deosebeşte de profesionist prin calităţile muncii sale, prin producţia originală în beneficiul
comunităţii, prin dezinteresul faţă de propria persoană prin grija „faţă de interesele neamului şi
ale societăţii din care face parte, sentimentul unei puternice răspunderi personale, răspundere
morală, crearea de opere perene în sfera spiritualităţii pe care o serveşte.
Modul în care Motru a analizat determinările omului de vocaţie îl apropie în mod evident
de Nietstzsche. Dar în acelaşi timp Motru se deosebeşte de filosoful german atât prin depăşirea
determinismului biologic cât prin conceperea omului de vocaţie ca fiinţă situată deasupra
instinctelor şi a unei voinţe oarbe de putere.
Omul de vocaţie deşi realizează o chemare instinctivă creează conştient o operă care
serveşte progresului social în general culturii umaniste în special.
Eroarea fundamentală a teoriei lui Motru constă însă în reducerea creaţiei la omul de
vocaţie şi în neînţelegerea adecvată a raportului dintre creaţia maselor şi cea a personalităţilor de
vocaţie. Deci, creaţia oamenilor excepţionali, care sunt oameni de vocaţie ar fi deasupra creaţiei
57

29
maselor şi astfel Motru intră în conflict cu această afirmaţie, cu însăşi cele menţionate privind
raportul dintre personalitatea individuală şi personalitatea poporului.
Din perspectiva teoriei despre vocaţie Motru a gândit în spiritul umanismului său o
pedagogie a descoperirii talentelor, a educării vocaţiei şi a satisfacerii necesităţilor progresului
culturii româneşti.
Totodată teoria aceasta, pedagogia vocaţiei ia servit pentru a critica politica culturală a
statului şi aşi elabora concepţia despre spiritualitatea românească. Motru face o distincţie între
factorul inventiv care menţine o stare antagonică şi factorul inventiv care creează o nouă
perspectivă socială.
Fenomenul novaţiei care vine din unitatea actuală, actualizată a omului de vocaţie nu
poate intra în conflict cu determinările evolutive ale personalităţii. Cursul evoluţiei filozofice a
teoriei vocaţiei conduce astfel la concepţia lui Motru despre constituirea spiritualităţii româneşti,
deşi aceasta este integrată în devenirea spiritualităţii în genere. Şi în tratarea raportului
personalitate creaţie, vocaţie, Motru subliniază importanţa factorului naţional, conştiinţa
creatoare şi conştiinţa de sine a omului de vocaţie capătă un specific pur naţional.
În capitolul intitulat „Vocaţia românilor” Motru evidenţiază modul în care aceasta s-a
format din realitatea originară a conştiinţei şi specificitatea ei.
Omul de vocaţie în genere în dezinteresul său nu se uită pe sine ca eu subiectiv, ci, ca eu
întrupat în personalitate egoistă.
Acest eu este de fapt una din materializările personalităţii. El apare ca întruparea unui tip
de personalitate din afară de comun.
„Omul de vocaţie este dezinteresat şi totuşi plin de energie morală şi de dispoziţii la
productivitate. El este un om excepţional”58.
Pe omul de vocaţie se clădeşte şi se susţine în bună parte progresului social.
Natura omului de vocaţie care este un om excepţional, este într-un fel determinată, nu
este lăsată la voia întâmplării, ea este determinată de anumite cerinţe ale vieţii omenirii.
Pe menţionarea acestor cerinţe Motru clădeşte întreaga sa teorie a vocaţiei. Orice tip de
personalitate nu este un produs al întâmplării, el este un produs (cu toate că eul este liber)
determinat, rigid.
Indivizii servesc în societate totalităţii lor, unii conservând cele date evoluţiei alţii
inovând. Cel din urmă sunt oameni de vocaţie.
Vocaţia din lumea umană corespunde mutaţiei din lumea biologică. Vocaţia este inovaţia
de care se serveşte totalitatea (grupul social, poporul, rasa) pentru a se adapta evoluţiei continue.
58

30
„Inovaţia se face prin atitudinile indivizilor, sub imperiul însă al cerinţelor totalităţii. Aşa
se explică pentru ce omul de vocaţie întruneşte în sufletul lui dispoziţii contare intereselor
proprii.... Fiecare om primeşte de la natură dispoziţii vocaţionale ....dar ... puţini duc la bun
sfârşit dispoziţiile primite ... ei ... fiind muritori se grăbesc s-şi satisface interesele proprii”59.
Cum am subliniat mai sus Motru dezvoltă o pedagogie a vocaţiei în care propune o
metodologie de dezvoltare şi împlinire a acesteia în ceea ce el numeşte „omul de vocaţie” care
nu poate fi confundat şi suprapus întotdeauna omului reprezentativ.
„Pe oamenii mari îi inventează imaginaţia istoricului, pe oamenii de vocaţie şi-i dăruieşte
poporul singur. Căci nu sunt vocaţii politice decât acolo unde terenul este pregătit pentru ca ele
să răsară. Oamenii de vocaţie politică răsar în mijlocul popoarelor, care au în sufletul lor în mod
difuz, dinamica premergătoare vocaţiei este aceea ce se numeşte mesianismul popoarelor”60.
Motru subliniază că fiecare popor are un ţel de împlinit are o superioritate, o predispoziţie
în înfăptuiri dintr-un domeniu oarecare. Este purtătorul progresului într-un anume sector specific
numai lui.
Motru exemplifică aceste afirmaţii prin existenţa popoarelor cu predispoziţii războinice,
culturale, dătătoare de civilizaţie (grecii, francezii, ruşii).
Deci mesianismul este atmosfera prielnică pentru dezvoltarea vocaţiei, iar vocaţia este la
rândul său un sprijin pentru conservarea mesianismului unui popor.
Gânditorul stabileşte astfel între vocaţie şi mesianismul popoarelor o condiţionare
reciprocă, în cadrul căreia aceste două caracteristic specifice se întrepătrund şi se determină
reciproc.
„Viaţa politică a popoarelor mari se constituie astfel din originalităţile vocaţionale ţesute
pe urzeala mesianismului lor tradiţional”61.
Astfel, Motru stabileşte perioadele de cultură şi de civilizaţie în viaţa unui popor care
corespund etapelor în care vocaţia este completată de fenomenul creaţiei sau ea conservă tradiţie
culturală a popoarelor respective. Epocile în care vocaţia nu face decât să păstreze şi să conserve
moştenirea culturală a poporului sunt epoci de civilizaţie, de fundamentare şi fixare a unui mod
specific de civilizaţie, iar epocile în care vocaţia creatoare a personalităţilor poporului respectiv
este dominantă sunt adevărate epoci de cultură, care duc la progresul comunităţii.
Aminteam în paginile precedente că o parte importantă a lucrării „Vocaţia factor
hotărâtor în cultura popoarelor” este consacrată analizei vocaţiei românilor. În acest sens
59
60
61
31
gânditorul român are rolul de deschizător de drumuri, după cum afirmă chiar el: „Noi îl luăm
asupra noastră ca o datorie ... o dibuire modestă, pentru a înlesni drumul acelora care vor încerca
studiul acesta mai târziu.”62
Dintre oamenii de cultură şi teoreticieni ai culturii româneşti, într-adevăr nici unul nu a
analizat problema vocaţiei naţionale, aşa dar Motru pleacă în întreprinderea sa de pe un teren
arid fără o metodologie de lucru sau opere premergătoare.
Greutăţile în analiza preconizată derivă din faptul că nu există nici un fel de studii cu
calitate de ghid - spune Motru – iar în al doilea rând „Nimeni nu poate fi profet în ţara sa”, ca
român dificultatea da a fi obiectiv creşte şi ea.
Dar prin ce fel de manifestări un popor îşi pledează vocaţia? Toate manifestările sunt
manifestări ale vocaţiei sale?
„Vocaţiunea unui popor se cunoaşte din contribuţia pe care el a adus-o la fondul etern al
operelor de cultură”63.
Care este însă vocaţia românilor?
Motru opiniază că nici una din cele atribuite de celelalte popoare, sau gânditori ai
acestora (poporul român mijlocitor între apus şi orient, continuatori ai civilizaţiei bizanţului), nu
se potrivesc specificului naţional al poporului român.
„Unul este însă sufletul poporului românesc în manifestările sale curat psihologice, şi
altul este sufletul poporului românesc, în realizarea vocaţiei sale.
Vocaţia românilor începe de unde se sfârşeşte psihologia românilor”64.
Gânditorul arată că toate realizările culturale şi istorice din vechime ale românilor au fost
făcute de mulţime, prin colaborarea colectivă a mulţimii; spiritul românesc este unul colectiv, tot
ceea ce s-a creat în domeniile culturii, artei, literaturii şi picturii, poartă pecetea spiritualităţii
colective, deci personalitatea poporului este singura care are vocaţia creaţiei.
Motru arată că nu au existat personalităţi pregnante care singure să aibă meritul unor
realizări individuale. Afirmaţiile acestea comportă importante colective şi amendamente: Motru
uită că, cultura românească a dat umanităţii, culturii universale personalităţi recunoscute în
lumea valorilor universale (Nicholaus Olahus, Dimitrie Cantemir, C. Brâncuşi, M. Eminescu)etc.
Mulţi oameni de cultură şi artă au adus o contribuţie marcantă care poartă pecetea
personalităţii şi a vocaţiei individuale. Cultura românească nu putea fi catalogată ca o cultură ce
derivă exclusiv din vocaţia colectivităţii.
62
63
64
32
Soluţia pe care o propune gânditorul în elucidarea problemei românilor, în contextul
vocaţiei colective, este acel al vocaţiilor individuale. Numai vocaţia unor personalităţi marcante
va putea duce la progresul culturii şi evoluţia civilizaţiei româneşti. În aceste afirmaţii Motru
rămâne fidel teoriei sale despre personalitate şi despre adevăratele epoci de cultură care sunt
reprezentate de contribuţia creatoare, de inovaţia oamenilor de vocaţie.
„Popoarele lipsite de vocaţiile individuale sunt popoare condamnate să stagneze.
Progresul culturii omeneşti se accelerează pe măsură ce creşte funcţiunea conştiinţei; iar
creşterea funcţiunii conştiinţei atrage după sine o adâncire a rolului personalităţilor”65.
Motru arată că o cultura care este creaţia colaborării anonimilor nu poate fi înţeleasă
decât ca o fază de tranziţie în dezvoltarea unei culturi nicidecum ca o fază finală a evoluţiei
acestei culturi.
Totodată ele este împotriva celor care dau ca soluţie a dezvoltării în continuare a culturii
româneşti revenirea la vechiul tip de cultură creat de colectivitatea anonimă, pentru că aceasta ar
însemna spune el „să aruncăm din viaţa noastră practică respectul pentru drepturile individului.
Aceasta ar însemna o readucere – scria Motru – a culturii româneşti la anonimat şi
întreaga producţie naţională să fie îndepărtată de iniţiativa individuală, care ea singură, constituie
baza evoluţiei popoarelor.
El demască în felul acesta intenţiile conservatoare şi retrograde ale politicii culturale ale
statului. Niciodată în viaţa nici unui popor revenirea la trecut nu a fost cu putinţă, ori unde s-a
propus ea s-a dovedit totdeauna un simplu pretext pentru a ascunde planuri de altă natură. O altă
alternativă pe care o analizează Motru este aceea dacă e bine sau nu să se constituie activitatea de
europenizare a culturii româneşti. Europenizarea – spune el – nu poate să mai continue pentru că
aceasta ar periclita viitorul şi specificul cultural al românilor.
Niciodată românii nu vor reuşi să asimileze împrumuturile culturii apusene pentru că, ei
au împrumutat numai forma individualismului apusean fără a-i împrumuta şi fondul material,
instituţional.
Prin urmare nu putem vorbi de continuarea politicii culturale de europenizare aşa cum s-a
practicat până acum. Constantin Rădulescu Motru menţionează critica adusă de către Titu
Maiorescu în cunoscuta sa lucrare „Teoria formelor fără fond”, ca una care trebuie apreciată
pentru că a arătat în mod limpede falsificarea europenizării noastre de la început.
Teoria aceasta – spune Constantin Rădulescu Motru – trebuie foarte bine aplicată în noua
situaţie creată de invazia „europenismului”.
65

33
Europenizarea noastră ar fi trebuit să înceapă cu punerea în valoare al vocaţiilor
individuale. Dar vocaţiile individuale reprezentate, de tinerii plecaţi la studii în apus şi reîntorşi
au fost înlăturaţi de către „improductivii” care nu au urmărit decât beneficii personale iar nu
productivitatea culturală a ţării.
Constantin Rădulescu Motru crede că spiritul individualist, personalitatea a lipsit din
cultura trecută a românilor nu numai pentru faptul că sufletul românesc nu este adaptabil
vocaţiilor individuale, ci dintr-o cauză istorică; românii au fost obligaţi, din împrejurări
„particulare nenorocite” să-şi înăbuşe vitalitatea pentru a-şi conserva mai bine existenţa.
Deci, în acest mod românesc de vocaţie şi creaţie îşi găseşte teren prielnic pentru
dezvoltarea individualităţii culturale, a personalităţii individuale care să conveargă cu
personalitatea poporului”.
Cultura neamului românesc începe de acum înainte să intre în condiţiuni normale de
dezvoltare. De acum înainte factorul vocaţiilor individuale începe pentru români să fie hotărâtor.
Personalismul românesc - .... este timpul să intre sub conducerea unei voinţe luminate pentru a
deveni un personalism energetic.
Cu punerea în valoare a vocaţiilor individuale se va putea vorbi românilor ca popor; de
mesianismul poporului român.
Izbutivor aceste vocaţii să desăvârşească opere de valoare universală, care să
îmbogăţească cu o nuanţă nouă coloratura spiritualităţii româneşti, sau se vor mulţumi aceste
vocaţii să întărească unitatea naţională a manifestărilor colective, începute din trecut?”66.
Întrebările puse de Constantin Rădulescu Motru şi se par justificate în contextul societăţii
în care trăim, în situaţia evoluţiei culturale şi spirituale a românilor; mai sunt îndreptăţite aceste
întrebări în virtutea dorinţei sale de arăta că individualitatea, personalitatea, numai ea va putea
duce la evoluţia culturală naţională.
„Vor avea românii vocaţia să contribuie la realizarea unor idealuri universale, sau realiza
ei numai idealul culturii lor naţionale?”67.
Răspunsul la această îndoială va fi lăsat pe seama viitorului; moştenirea spirituală a
vechilor locuitori ai Daciei şi tradiţia Romei poate fi o premisă pentru individualizarea şi
personalizarea culturii româneşti.
66
67
34
CONCLUZII
M-am oprit la încercarea de dezvoltare a unei problematici specifice filosofiei lui
Constantin Rădulescu Motru din câteva motive pe care le voi enunţa în continuare.
În primul rând pentru că gânditorul a încercat o filosofie românească cu specific naţional,
care s-a constituit într-un sistem unitar şi închegat.
După cum afirma Tudor Vianu acesta este primul nostru sistem original de gândire
filosofică.
Opera lui Constantin Rădulescu Motru se constituie într-o căutare a expresiei de natură
filosofică a lumii. Pentru el universul se concretizează şi se dezvăluie în structura şi menirea
personalităţii umane, iar personalitatea umană reprezintă enigma dezlegată a universului,
(aceasta ca ideal).
Ca oricare mare operă, opera lui Constantin Rădulescu Motru, cu toate că a fost
interpretată şi re interpretată de pe poziţii de gândire diferite rămâne mereu deschisă la noi
analize şi interpretări.
Lucrarea de fapt, se vrea o analiză a modului în care Constantin Rădulescu Motru
fundamentează monismul său filosofic. Modul în care centrează pe problema fundamentală a
sistemului său – omul – toate celelalte determinări ale universului.
Alunecarea lui Motru de la materialismul declarat către idealism nu –i alterează
integritatea conceptuală a sistemului său, decât prin prisma situării lui într-un curent sau altul de
gândire.
Monismul filosofic se fundamentează pe cuceririle ştiinţifice ale vremii în domeniile
biologiei, psihologiei, fizicii, etc.
Am încercat transpunerea teoriei despre personalitate în domeniul creaţiei culturale şi a
idealului de personalitate. O asemenea analiză nu poate fi făcută lăsând la o parte concepţia
psihologică a gânditorului despre formarea conştiinţei şi despre „fermentul” care dă viaţă
acţiunilor finaliste ale personalităţii.
Totodată trăsăturile individualităţii umane care cauă să-şi aprofundeze plăsmuiri ale
intuiţiei, trebuiesc căutate în însăşi viaţa colectivităţii, viaţă care influenţează aceste trăsături
necesare omului de excepţie: voinţă, caracter, vocaţie.
Analiza de faţă încearcă în acelaşi timp o situare a lui Constantin Rădulescu Motru în
rândul curentelor contemporane lui şi poziţionarea acestuia în polemica cu sistemele filosofice
ale gânditorilor care „fac oficiul unor indicaţii” creaţiei sale.
Contextul analizei fenomenului cultural paralel cu cel al unităţii conştiinţei individuale
(energiei universale) ar reprezenta ocazia unei incursiuni în analiza vocaţiei culturale şi
personalităţii poporului român.
Diagnosticul dat de Motru situaţiei în care se afla cultura românească în timpul său nu
este unul dintre cele mai fericite, dar soluţia propusă mi se pare viabilă şi întru totul pe potriva
situaţiei în speţă.
Personalismul energetic se dovedeşte a fi o filosofie originală, specific românească, care
merge în acelaşi sens cu necesităţile epocii sale.
Lucrarea prezentată nu putea să epuizeze, şi nici nu s-a propus să epuizeze fondul de idei
pe care-l conţine opera lui Constantin Rădulescu Motru. Ea se crea o analiză care nu dă soluţii ci
ridică probleme de meditaţie.
Aşa dar, încercarea mea este oricând deschisă şi comportă amendări şi completări.
Contribuţiile aduse de Constantin Rădulescu Motru la îmbogăţirea tezaurului cultural şi
ştiinţific naţional, sunt dintre cele mai importante şi mai de luat în seamă.
La temelia lui Constantin Rădulescu Motru se află spiritualitatea poporului şi de aceea
concepţia sa, a personalităţii, se fundamentează pe trăsătura specifică a românului: sentimentul
teluric.
Temelia gânditorului pentru Constantin Rădulescu Motru se pare că nu poate să existe
fără un temei al făptuitului, acesta din urmă aflându-se la apogeul evoluţiei umanităţii.
În rostogolirea când mai lină când seismică a evoluţiei culturii româneşti, concepţia lui
Motru reprezintă – după cum spune Titu Maiorescu – o zonă luminoasă.
36
CUPRINS
1. INTRODUCERE..........................................................................................................1
2. CONSTANTIN RADULESCU MOTRU ŞI OPERA SA...............................................5
3. MONISM ŞI PERSONALISM ENERGETIC .............................................................. 9
4. PERSONALITATEA ÎNTRE CREAŢIE ŞI VOCAŢIE...............................................30
5. CONCLUZII ...............................................................................................................39
6. CUPRINS..................................................................................................................41
7. BIBLIOGRAFIE ..................................................................................................... 42
37
BIBLIOGRAFIE
1. BOBOC Alexandru (1930- ) C. Rădulescu-Motru şi W. Ostwald:

"Personalism energetic" şi "energetism" REVISTA de filosofie Volum Tom. 56 Data
2009 ian-apr Numărul 1-2 Pagina p. 17-24
2. CAZAN Gh. Al „Studiu, antologie şi note”, , Bucureşti, editura Eminescu,
1984,pagina XII.
3. CAZAN Gheorghe Al. Dincoace de Maiorescu : personalismul energetic -
C. Rădulescu Motru, realismul evoluţionist - 2004
4. CERNICA Viorel Filosofia umanului : personalism energetic şi
antropologie kantiană 2008
5. HRIŞCĂ Corina Constantin Rădulescu-Motru, filosof al culturii 1987
6. LEU Corneliu (1932- ) Re...introducere in personalism : cu o selectie din
urmatorii autori Roberto Papini, Etienne Pero 2000
7. MARES Petre Filosofie si ştiinţă in opera lui Constantin Radulescu-
Motru 1996
8. POPESCU Ion Mihail „O perspectivă românească asupra teoriei culturilor
şi valorilor. Bazele teoriei culturii şi valorilor în filosofia lui Lucian Blaga”, Ed.
Eminescu , Bucureşti, 1980
9. RALEA Mihai „Constantin Rădulescu Motru filozof al culturii” în revista
de filosofie, vol XVII, 1932
10. RĂDULESCU MOTRU Constantin „Personalismul energetic şi alte
scrieri”, Ed. Eminescu , Bucureşti, 1984
11. RĂDULESCU MOTRU Constantin – Rolul social al filosofiei, în „Studii
filosofice”, III, 1899
12. RĂDULESCU MOTRU Constantin „Ştiinţă şi energie” 1906
13. RĂDULESCU MOTRU Constantin „Curs de psihologie”, Editura
Librăriei SOCEC&Co.S.A, 1929
14. RĂDULESCU MOTRU Constantin „Puterea sufletească”, Ediţia a II-a ,
Bucureşti, casa Scoalelor, 930
38
15. RĂDULESCU MOTRU Constantin. „Vocaţia factor hotărâtor în cultura
popoarelor” în „Personalismul energetic şi alte scrieri”, Editura Eminescu , Bucureşti,
1984
16. RĂDULESCU-MOTRU Constantin (1868-1957) Timp şi destin 2006
17. SUDITU Elena Personalismul energetic la Constantin Rădulescu-Motru
2010
18. STERE Ernest „Din istoria doctrinelor morale”, vol III, editura Ştiinţifică
şi enciclopedică, Bucureşti, 1979
19. ...Antologie de filosofie românească, Editura Minerva, Bucureşti, 1986
39

Licenta 1

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Licenta 1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

LUCRARE DE LICENŢĂ

Friedrich Nietzche, Also Sprech, Zarathrustra, Varsede,

Precum Engels sublinia adevărul disctorului Newtonian „fizică, fereşte-te de metafizică”,

Menţionam în capitolul precedent că teoria personalistă a lui Motru s-a dezvoltat ca o

Editura Eminescu , Bucureşti, 1984 pag 688

Editura Eminescu , Bucureşti, 1984 pag 706

Editura Eminescu , Bucureşti, 1984 pag 738

2. CONSTANTIN RADULESCU MOTRU ŞI OPERA SA...............................................5

3. MONISM ŞI PERSONALISM ENERGETIC .............................................................. 9

4. PERSONALITATEA ÎNTRE CREAŢIE ŞI VOCAŢIE...............................................30

1. BOBOC Alexandru (1930- ) C. Rădulescu-Motru şi W. Ostwald:

S-ar putea să vă placă și