MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE

FUNDAȚIA ECOLOGICĂ GREEN

ȘCOALA POSTLICEALĂ F.E.G.
CONSTANȚA

PROIECT DE CERTIFICARE A
COMPETENȚELOR
DOMENIUL SĂNĂTATE ȘI ASISTENȚĂ PEDAGOGICĂ
SPECIALIZAREA: ASISTENT MEDICAL GENERALIST
NIVEL 5

ÎNGRIJIRI SPECIFICE ACORDATE

PACIENȚILOR CU TRAUMATISME
ALE MEMBRELOR INFERIOARE

INDRUMATORI:
As. Med. ROȘCULEȚ MIHAELA

ABSOLVENT:
BUDUR MARIANA DANIELA

SESIUNEA AUGUST 2023

 CUPRINS

MOTTO
ARGUMENT
CAPITOLUL I- ANATOMIA ȘI FIZIOLOGIA MEMBRULUI INFERIOR
1.1. Scheletul membrului inferior ……………………………………………………………5
1.2. Mușchii membrului inferior...............................................................................................7
1.3. Vascularizația și inervația membrului inferior…………………………………………...9
1.4. Articulaţiile membrului inferior………………………………………...........................12
1.5. Funcțiile sistemului osos și muscular……………...........................................................14

CAPITOLUL II - TRAUMATISMELE MEMBRULUI INFERIOR

2.1. Introducere.......................................................................................................................16
2.2. Fracturile..........................................................................................................................16
2.3. Fracturile membrului inferior
2.3.1.Fracturile de femur........................................................................................................19
2.3.2.Fracturile rotulei............................................................................................................23
2.3.3.Fracturile oaselor gambei..............................................................................................24
2.3.4.Fracturile oaselor piciorului..........................................................................................26
2.4. Entorsele..........................................................................................................................29
2.4.1.Entorsele membrului inferior liber...............................................................................30
2.5. Luxațiile...........................................................................................................................32
2.5.1.Luxațiile membrului inferior liber.................................................................................33
2.6. Rolul asistentului medical în îngrijirea pacienţilor cu traumatisme ale membrului
Inferior....................................................................................................................................36

CAPITOLUL III
3.1. Studiu de caz...... .............................................................................................................45
3.2. Fișă tehnică .....................................................................................................................59

CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
 MOTTO

„Îngrijirea pacientului este o artă, așadar necesită devotament și

pregătire, așa cum necesită și munca unui pictor sau sculptor.”

Florence Nighingale
 ARGUMENT

Viaţa oricărui om poate fi ameninţată la un moment dat de o suferinţă aparută brusc,

care-l aduce într-o situaţie critică, acută, ce trebuie rezolvată urgent de personalul medical cu
promptitudine şi competenţă.
Accidentele rutiere, de muncă sau casnice, starea nefavorabilă a vremii (ninsorile,
gheaţa şi zăpada), au atins un procent greu de imaginat şi acceptat mai ales prin consecinţele
grave pe care le au, invaliditate sau deces, şi au făcut ca frecvenţa traumatismelor (respectiv a
fracturilor) să crească ajungând la acelaşi nivel cu bolile cardio-vasculare sau cancerul.
Dintre aceste traumatisme, fracturile sunt cele mai frecvente şi îndeosebi fracturile
membrelor superioare şi inferioare. Aceste fracturi sunt şi cele mai greu suportate de către
pacienţi pentru că mâna sau piciorul bolnav, fracturat, imobilizat în aparat gipsat face din
pacient un infirm, dependent de cei din jur, cel puţin pentru o perioada. De aceea, acestor
pacienţi trebuie să li se acorde îngrijiri şi atenţie deosebite, un rol important revenindu-i
asistentei medicale. Asistenta medicală pe lângă îngrijirile specifice, trebuie să convingă
pacienţii, încă din perioada în care sunt imobilizaţi pentru o fractură, că reluarea activităţii la
parametrii anteriori nu poate să se facă fără o acţiune susţinută de recuperare la care ei trebuie
să participe foarte activ pentru a deveni autonomi şi independenţi cât mai repede posibil.
Am ales această temă pentru lucrarea mea de diplomă , deoarece am fost impresionată
de numărul mare de cazuri şi de îngrijirile complexe de care au nevoie acești pacienți.
Cunoscându-se impactul fracturilor asupra calităţii vieţii pacienţilor şi familiei acestora
se impune utilizarea unor metode de educaţie sanitară, transformând astfel familia şi pacienţii
în parteneri activi şi responsabili pentru recuperarea independenţei într-un timp cât mai scurt.
 CAPITOLUL I
ANATOMIA ȘI FIZIOLOGIA MEMBRULUI INFERIOR

Membrele inferioare sau pelvine sunt segmente corporale care se desprind din părțile
infero-laterale ale trunchiului. Sunt adaptate în primul rând pentru stațiunea bipedă si
locomoție.

1.1. SCHELETUL MEMBRULUI INFERIOR

Scheletul membrelor inferioare este alcătuit din oasele centurii pelviene şi din oasele
extremității libere a membrelor inferioare.
Centura pelviană
Centura membrului inferior sau centura pelviană este alcătuită din cele două oase
coxale şi leagă membrul inferior de coloana vertebrală, la nivelul articulaţiei sacroiliace. Cele
două oase coxale împreună cu sacrul şi coccigele formează pelvisul osos sau bazinul.

5
 Coxalul este un os lat, pereche, voluminos şi neregulat, torsionat ca o elice. El este
format la început din trei piese osoase distincte, ilionul, ischionul şi pubele, care se
sudează definitiv între 12-16 ani la fete şi 13-18 ani la băieţi.
 Pelvisul osos sau bazinul este format din cele două oase coxale, sacrul şi coccigele,
noţiunea incluzând însă şi cavitatea circumscrisă de aceste oase.

Scheletul membrului inferior liber

Scheletul coapsei
 Femurul este un os lung (cel mai lung os al corpului) şi pereche care se articulează
superior cu osul coxal şi inferior cu rotula (patela) şi cu tibia. Femurului i se descriu
un corp (diafiza) şi două extremităţi (epifize), superioară şi inferioară.
 Patela sau rotula este un os scurt, turtit şi pereche, situat anterior de articulaţia
genunchiului, cuprins în tendonul muşchiului cvadriceps femoral. Patela are formă
triunghiulară, este turtită antero-posterior şi prezintă o bază, un vârf, două feţe şi două
margini.
Scheletul gambei
Este format din două oase, tibia aşezată medial şi fibula sau peroneul aşezată lateral.
 Tibia este un os lung şi pereche situat în partea medială a scheletului gambei. Ea se
articulează superior cu femurul, inferior cu talusul şi lateral cu fibula. I se descriu un
corp (diafiza) şi două extremităţi (epifize). Tibia este mai voluminoasă şi mai
puternică decât peroneul, ea suportând greutatea corpului şi fiind singura care se
articulează cu femurul.
 Fibula sau peroneul, este un os lung şi pereche, situat în partea laterală a scheletului
gambei. Fibula se articulează în sus cu tibia, iar în jos cu tibia şi talusul. I se descriu un
corp (diafiza) şi două extremităţi (epifize).
Scheletul piciorului
Scheletul piciorului este constituit din 26 de oase dispuse în trei grupe:
 Tarsul este format din 7 oase dispuse pe două rânduri, posterior şi anterior. Rândul
posterior sau proximal este constituit din două oase suprapuse: talusul şi calcaneul.
Rândul anterior sau distal este constituit din cinci oase: navicularul, cuboidul şi cele
trei cuneiforme, medial, intermediar şi lateral. Cele şapte oase tarsiene sunt asamblate
în aşa fel încât contribuie la formarea unei bolţi, bolta plantară, cu concavitatea
orientată în jos. Bolta plantară reprezintă o adaptare morfo-funcţională pentru
susţinerea greutăţii corpului în ortostatism şi în mers.

6
  Metatarsul este format din cinci oase metatarsiene, numerotate medio-lateral de la I la
V. Sunt oase lungi, pereche, între care se delimitează spaţiile interosoase sau
intermetatarsiene. Fiecare os metatarsian prezintă o bază, un corp şi un cap.
 Degetele sunt în număr de cinci pentru fiecare picior, numerotate medio-lateral de la I
la V. Degetul I poartă şi numele de haluce, iar degetul V poartă şi numele de degetul
mic. Scheletul degetelor este alcătuit din 14 falange, asemănătoare celor de la mână,
dar de dimensiuni mai reduse (cu excepţia falangelor halucelui care sunt mai
voluminoase), câte trei pentru fiecare deget-falanga proximală, falanga mijlocie şi
falanga distală – cu excepţia halucelui care are doar două falange-falanga proximală şi
falanga distală.

1.2. MUȘCHII MEMBRULUI INFERIOR

Muşchii membrului inferior sunt clasificaţi în patru grupe: muşchii bazinului, muşchii
coapsei, muşchii gambei şi muşchii piciorului.
Muşchii bazinului
Sunt situaţi între oasele bazinului, coloana vertebrală şi extremitatea superioară a
femurului. În funcţie de aşezarea lor faţă de bazin şi faţă de articulaţia coxofemurală, muşchii
bazinului se împart în două grupe:
 grupul anterior (interior) - cuprinde trei muşchi, respectiv muşchiul psoas mare,
muşchiul iliac care împreună constituie muşchiul iliopsoas şi muşchiul psoas mic.
 grupul posterior (exterior) - cuprinde un număr de nouă muşchi, respectiv muşchii
gluteu mare, gluteu mijlociu, gluteu mic, piriform, obturator intern, gemen superior,
gemen inferior, pătrat femural şi obturator extern, la care se poate adăuga muşchiul
tensor al fasciei lata, dependinţă a muşchiului gluteu mijlociu dar care după aşezarea

7
 topografică poate fi descris la muşchii coapsei fiind situat la limita dintre coapsă şi
regiunea gluteală.

Mușchii coapsei
Sunt grupaţi după aşezare şi acţiune în trei compartimente:
 compartimentul femural anterior sau al muşchilor extensori, cuprinde trei muşchi,
respectiv croitor, cvadriceps femural şi articular al genunchiului;
 compartimentul femural posterior sau al muşchilor flexori, cuprinde trei muşchi,
respectiv biceps femural, semitendinos şi semimembranos;
 compartimentul femural medial sau al muşchilor adductori, cuprinde cinci muşchi
respectiv pectineu, adductor lung, adductor scurt, adductor mare şi gracilis la care se
poate adăuga un muşchi derivat din adductorul mare, muşchiul adductor minim.

Muşchii gambei
Sunt grupaţi în trei compartimente separate între ele prin oasele gambei, tibia şi fibula:
 compartimentul anterior sau al muşchilor extensori este format din patru muşchi:
tibial anterior, extensor lung al degetelor, extensor lung al halucelui şi peronier al
treilea, a căror acţiune principală constă în flexia dorsală a piciorului;
 compartimentul posterior sau al muşchilor flexori cuprinde muşchi a căror acţiune
principală constă în flexia plantară a piciorului şi este subdivizat de către fascia
transversă profundă a gambei în două planuri: planul superficial format din trei
muşchi, gastrocnemian, solear (alcătuind împreună muşchiul triceps sural) şi plantar şi
planul profund format din patru muşchi respectiv popliteu, tibial posterior, flexor lung
al degetelor şi flexor lung al halucelui;
 compartimentul lateral format din muşchii peronier lung şi peronier scurt.
8
 Muşchii piciorului
Sunt grupaţi în muşchii dosului piciorului şi muşchii plantei.
 Muşchii dosului piciorului sau ai regiunii dorsale sunt reprezentaţi de muşchii extensor
scurt al degetelor şi extensor scurt al halucelui.
 Muşchii plantei sau ai regiunii plantare sunt aşezaţi în trei grupe musculare:
- grupul medial cuprinde muşchii abductor al halucelui, flexor scurt al halucelui şi
adductor al halucelui;
- grupul lateral cuprinde muşchii abductor al degetului mic şi flexor scurt al
degetului mic;
- grupul mijlociu cuprinde mai mulţi muşchi care dinspre suprafaţă spre profunzime
sunt: flexor scurt al degetelor, pătrat plantar, cei patru lombricali şi muşchii
interosoşi – trei plantari şi patru dorsali.

1.3. VASCULARIZAȚIA ȘI INERVAȚIA MEMBRULUI INFERIOR

Arterele membrului inferior

 Artera iliacă externă - este ramura de bifurcaţie externă a arterei iliace comune
(Arteria iliaca communis). De la origine se orientează inferior şi lateral, de-a lungul
marginii mediale a muşchiului psoas, până la nivelul ligamentului inghinal de unde se
continuă cu artera femurală.

9
 Artera femurală - continuă artera iliacă externă, de la nivelul ligamentului inghinal,
se îndreaptă oblic inferior, medial şi posterior până la hiatul muşchiului adductor mare
(inelui celui de-al treilea adductor), de unde se continuă cu artera poplitee.
 Artera femurală profundă este ramura de bifurcaţie posterolaterală a primei porţiuni
a arterei femurale, luând naştere la 3-4 cm. inferior de ligamentul inghinal. De la
origine, coboară posterior de muşchiul adductor lung până la nivelul treimii inferioare
a genunchiului, de unde se continuă cu o mică ramură care perforează muşchiul
adductor mare.
 Artera poplitee - continuă artera femurală, de la nivelul hiatului tendinos. De la
origine, se îndreaptă, iniţial oblic inferior şi lateral, iar apoi vertica,l până la marginea
inferioară a muşchiului popliteu, unde se bifurcă dând naştere celor două ramuri
terminale ale sale artera tibială anterioară şi artera tibială posterioară.
 Artera tibială anterioară - este ramura de bifurcaţie anterioară a arterei poplitee,din
care ia naştere la nivelul marginii inferioare a muşchului popliteu. Se îndreaptă
anterior, între capetele muşchiului tibial posterior, străbate orificiul superior al
membranei interosoase şi ajunge la nivelul planului profund al regiunii anterioare a
gambei, în apropierea părţii interne a capului fibulei. În traiectul său este însoţită de
venele tibiale anterioare şi de nervul peronier profund.
 Artera dorsală a piciorului - continuă artera tibială anterioară, se orientează uşor
medial, de-a lungul feţei dorsale a piciorului, până la nivelul primului spaţiu
intermetatarsian, anastomozându-se cu artera plantară laterală.
 Artera tibiala posterioară - ia naştere din artera poplitee al cărui traseu îl continuă de
la nivelul marginii inferioare a muşchiului popliteu. Coboară de-a lungul părţii tibiale
a regiunii posterioare a gambei până la plantă unde se bifurcă dând naştere arterelor
plantare laterală şi medială.
 Artera plantară medială - este ramura de bifurcaţie medială a arterei tibiale
posterioare. Se îndreaptă anterior, de-a lungul marginii mediale a piciorului, profund
de muşchiul abductor al halucelui, iar apoi între acesta şi flexorul scurt al degetelor,
vascularizându-i pe amândoi.
 Artera plantară laterală – reprezintă ramura de bifurcaţie laterală a arterei tibiale
posterioare. De la origine se orientează lateral până la baza celui de-al cincelea
metatarsian, apoi îşi schimbă direcţia şi se orientează oblic, medial, până la baza
primului metatarsian, unde se anastomozează cu artera plantară profundă (din artera
dorsală a piciorului) dând naştere arcului plantar profund.

10
  Artera peronieră - ia naştere fie din artera tibială posterioară, fie din artera poplitee,
printr-un trunchi comun cu artera tibială posterioară-trunchiul tibioperonier.

Venele membrului inferior

 Venele superficiale - sunt situate în ţesutul celular subcutanat şi sunt reprezentate de
vena safenă mare, de vena safenă mică precum şi de afluenţii lor. Reţeaua venoasă a
piciorului este formată dintr-o reţea dorsală şi o reţea plantară.
 Venele profunde - însoţesc arterele şi sunt în număr de două pentru fiecare arteră, cu
excepţia venei poplitee şi a venei femurale care sunt unice. Venele digitale plantare se
unesc şi formează venele metatarsiene plantare care se varsă în arcul venos plantar ce
se continuă cu venele plantare medială şi laterală. Acestea se unesc posterior de
maleola medială formând venele tibiale posterioare, care colectează venele fibulare
sau peroniere şi însoţesc artera tibială posteriară până la nivelul unghiului inferior al
spaţiului popliteu, unde se unesc cu venele tibiale anterioare formând vena poplitee.
Vena femurală continuă vena poplitee, străbate teaca vaselor femurale împreună cu
artera femurală şi ajunge la nivelul lacunei vasculare de unde se continuă cu vena
iliacă externă.

Limfaticele membrului inferior

Limfaticele membrului inferior sunt formate din vase limfatice şi noduri limfatice.
Vasele limfatice ale membrului inferior sunt de două feluri superficiale şi profunde.
 Reţeaua superficială începe la nivelul piciorului de unde pornesc trei vase colectoare
superficiale (lateral, medial şi posterior), care însoţesc venele superficiale.

11
  Vasele limfatice profunde colectează limfa de la structurile profunde ale membrului
inferior şi sunt satelite ale vaselor profunde. La nivelul gambei sunt vase limfatice
tibiale anterioare, tibiale posterioare şi fibulare care drenează în nodurile limfatice
profunde corespunzătoare.

Nervii membrului inferior

Inervaţia membrului inferior este asigurată de ramurile plexurilor lombar şi sacral,
care formează împreună plexul lombosacral. În funcţie de originea rădăcinilor şi după
traiectul ramurilor, plexul lombosacral se împarte în: plexul lombar şi plexul sacral.
 Plexul lombar se formează prin anastomoza ramurilor anterioare ale nervilor spinali
lombari L1, L2, L3 şi L4.
 Plexul sacral - ramura anterioară a celui de-al cincilea nerv lombar L5 se
anastomozează cu fibre din ramura anterioară a celui de-al patrulea nerv lombar L4
formând trunchiul lombosacral. Trunchiul lombosacral, se anastomozează cu ramurile
anterioare ale primilor trei nervi sacrali S1, S2 şi S3, formând plexul sacral.

1.4. ARTICULAȚIILE MEMBRRULUI INFERIOR

Articulațiile membrului inferior liber reprezintă organe de mișcare înalt adaptate la

funcția de locomoție realizată în poziție verticală (antigravitational).
Articulația șoldului
Articulația șoldului este reprezentată de o enartroză situată la joncțiunea dintre trunchi
și membrul inferior liber, care participă și asigură în condiții optime ortostatismul și
locomotia. Ea realizează atât transmiterea greutății corpului de la pelvis spre femur în faza
sprijinului mono- sau bipodal, cât și faza de pendulare a membrului necesară deplasării.

12
Suprafețele articulare sunt reprezentate de cavitatea acetabulară și capul femural care
formează împreună o articulație sferoidală dotată cu o stabilitate intrinsecă ce rezultă din
planul de construcție al articulației, combinată cu o mobilitate remarcabilă.

Articulația genunchiului
Artriculația genunchiului este cea mai mare și cea mai complexă articulație a corpului
uman. Ea are o structură biarticulară care include în aceeași structură anatomică și articulația
tibiofemurală și patelofemurală. Este o articulație intermediară a membrului inferior,
localizată între pârghiile osoase lungi ale femurului și tibiei.
Articulația genunchiului este solicitată de forte mari care apar în momentul
transmiterii greutății corpului din statică cât și în conservarea momentelor de mișcare și
acțiunii cuplurilor de forțe necesare locomoției. Suprafețele articulare ale celor trei
componente au o anatomie specifică, fiind în mod evident, incongruente. Aceasta explică
existența unui cartilaj articular gros, dar mai ales prezența meniscurilor articulare care
ameliorează lipsa de congruență.
Articulațiile tibiofibulare
Oasele gambei sunt unite prin epifizele lor: cele superioare, printr-o articulație
sinovială, cele inferioare printr-o sindesmoză. Între diafizele celor două oase se găsește un
spațiu ocupat de membrana interosoasă crurală.
Articulațiile piciorului
Sunt multiple și diferit concepute, după cum sunt privite: anatomic, funcțional sau
chirurgical. Din punct de vedere anatomic se deosebesc:
 articulația talocrurală sau a gâtului piciorului;
 articulațiile intertarsiene;

13
  articulațiile tarsometatarsiene;
 articulațiile intermetatarsiene.

1.5. FUNCȚIILE SISTEMULUI OSOS ȘI MUSCULAR

Funcțiile prin intermediul cărora organismul se pune în relație cu mediul înconjurator

se numesc funcții de relație. Pentru diferite activități, corpul se deplasează. Mișcarea se
realizează cu ajutorul sistemul osos și sistemul muscular ( ce alcătuiesc aparatul locomotor)
alături de sistemul nervos, organele de simț și glandele endocrine.
Sistemul osos îndeplinește în organism două funcții principale:
Funcțiile mecanice
Privesc rolul de susținere, rezistența statică și dinamică, a pârghiilor osoase în
realizarea posturii și mișcării, ca parte pasivă a aparatului locomotor.
Funcțiile de susținere și protecție
 suport pentru cap, trunchi sși extremități;
 punct de inserție a tendoanelor musculare și ligamentelor;
 adăpost pentru organele interne (toracice și pelvine), creier, măduva spinării și
organele de simt.
Funcțiile de postură și locomoție sunt posibile datorită asamblării sub forma de pârghii
a oaselor lungi și scurte, conectate prin articulații mobile, puse țn mișcare, ca bază a întregului
comportament.
Funcții biologice
 Definitivarea și menținerea formei corpului uman se realizează prin programarea
genetică a osteoformării și adaptarea metabolismului pentru sintezele componentelor
osteo-articulare.
 Participarea la metabolismul mineral se face prin rolul de depozit mineral, zona de
schimb ionic și asigurarea homeostaziei fosfo-calcice.
 Participarea în hematopoieză și apărarea organismului sunt posibile prin conținutul în
măduva roșie generatoare de elemente figurate sanguine.

Funcții importante ale sistemului muscular

Mobilitatea
Principala funcție a sistemului muscular este să permită mișcarea. Când mușchii se
contractă, ei contribuie atât la mișcări ample, grosiere, cât și la mișcări fine, de acuratețe.

14
Exemple de mișcări ample sunt alergatul, înotul, mersul etc. Mișcările de finețe sunt
caracterizate de exemplu de scris, vorbit sau de expresiile faciale. Mușchii scheletici de
dimensiuni mai mici sunt responsabili pentru astfel de mișcări. Majoritatea mișcărilor din
aceste categorii sunt voluntare, însă, există și mișcări de tip reflex, cum ar fi retragerea mâinii
atunci când atingem un obiect fierbinte.
Stabilitatea
Majoritatea tendoanelor se întind peste articulații, oferind stabilitate și echilibru la
nivelul acestora. Tendooanele de la nivelul genunchiului și al umerilor, de exemplu, joacă un
rol important în menținerea echilibrului și al posturii. Mușchii abdomenului și ai spatelui
asigură forța necesară acțiunilor complexe de tipul ridicatului de greutăți.
Postura
Mușchii scheletici sunt responsabili și de menținerea unei poziții corecte atunci când
stăm în picioare sau stăm așezați. O postură corectă implică mușchi puternici și flexibili, în
timp ce niște mușchi încordați și înțepeniți vor da o postură incorectă în care organismul nu
este aliniat adecvat, lucru care, în timp, va provoca dureri de spate, cervicale și la nivelul
articulațiilor.
Circulația
Inima pompează sânge în tot corpul prin contracțile mușchiului cardiac. Aceste
contracții sunt controlate involuntar de impulsuri nervoase provenite de la sistemul nervos.
Mușchii netezi ce căptușesc vasele de sânge joacă un rol important în circulație, menținând
presiunea sanguină în caz de hemoragie sau deshidratare.Tot ei sunt cei care se dilată atunci
când, în timpul efortului susținut, organismul are nevoie de un aport mai mare de oxigen.
Respirația
Respirația implică mușchiul diafragmatic. Acesta este un mușchi sub formă de cupolă,
ce se afla sub cei doi plămâni. Cand el se contractă, el împinge toracele în jos, permițând
astfel toracelui să se umple de aer, iar când se relaxează, el revine la poziție inițială,
impingând astfel aerul din plamâni. Cand vrem sa respiram mai profund, atunci vom avea
nevoie de ajutor si de la alti muschi precum cei ai spatelui, ai abdomenului sau ai gatului.

15
 CAPITOLUL II
TRAUMATISMELE MEMBRULUI INFERIOR

2.1. INTRODUCERE

Multiplii agenți traumatici ai mediului ambient pot acționa asupra organismului

provocând dereglarea sănătății sau chiar moartea persoanei. Dintre traumatisme, aproximativ
75% interesează extremităţile. Agenţii vulneranţi pot determina:
 leziuni osteoarticulare (entorse, luxaţii, fracturi);
 leziuni ale părtilor moi (plăgi, rupturi musculare, tendinoase, ligamentare );
 leziuni neuro-vasculare (leziuni ale nervilor şi vaselor);
Rareori aceste leziuni apar izolate, de obicei sunt multiple, interesând mai multe
ţesuturi (os, muşchi etc.).

2.2. FRACTURILE

Prin fractură se înţelege întreruperea continuităţii osoase la un anumit nivel. Fractura

se produce în urma acţiunii unei forţe traumatice direct sau indirect, asupra segmentului
respectiv.
Cauzele apariției fracturilor sunt traumele fizice, suprasolicitarea și condițiile de
sănătate care diminuează rezistența osoasă: osteoporoză, procese tumorale, osteomielitice,
tuberculoză, etc. Exista o serie de factori favorizanţi: vârsta, regiuni anatomice, mecanismul
de acțiune a forței exterioare, etc.
Clasificarea fracturilor
În funcție de calitatea osului:
 Fractură pe os sănătos – apare în urma unei accidentări, lovituri;
 Fractură de oboseală sau stress - este o leziune prin suprasolicitare și apare datorită
unui efort intens ( în rândul sportivilor si al militarilor);
 Fractură pe os patologic - apare atunci cand rezistenţa unui os este scăzută ca urmare a
diferitelor procese patologice: procese tumorale, osteomielitice, tuberculoză, etc.
Din punct de vedere anatomopatologic:
 Fractură incompletă - cu pastrarea continuității osului;
 Fractura în lemn verde, specifică copiilor, oasele lor sunt mai elastice chiar la forțe
mari, iar osul nu se rupe, ci apare o fisură de-a lungul acestuia;

16
 Fractură completă - continuitatea osului este intreruptă.
În funcţie de sediul focarului:
 Fracturi epifizare-intraarticulare;
 Fracturi metafizare-extraarticulare;
 Fracturi diafizare convenţional (diafiza este divizată în 1 /3 proximală, 1 /3 medie şi 1
/3 distală).
În funcție de stabilitatea focarului de fractură:
 Fracturi stabile - sunt fracturi care după reducere şi imobilizare nu prezintă risc de
deplasare ulterioară.
 Fracturi instabile - prezintă un risc important de deplasare ulterioară.
În funcţie de numărul fragmentelor traumatizate:
 Simple sau bifragmentare – cu prezenţa fragmentului proximal şi a celui distal, cu linia
de fractură: transversal, oblică sau spiroidală;
 Plurifragmentare: cu 2, 3 fragmente sau mai multe – cominutive;

În funție de poziția fragmentelor:

 Fracturi fără deplasarea fragmentelor, în cazul celor incomplete;
 Fracturi cu deplasarea fragmentelor deplasarea fragmentelor în planurile sagital,
frontal sau transversal;
În funcție de aspectul tegumentului:
 Fractură deschisă - focarul de fractură comunică cu mediul înconjurător printr-o plagă
a tegumentelor;
 Fractură închisă – fără leziunile tegumentare.
În funcție de modul acțiunii agentului agresor:
17
  Fractură prin mecanism direct - fractura se produce în timpul contactului agentului
traumatizant cu segmental anatomic respectiv;
 Fractură prin mecanism indirect - fractura se produce la o oarecare distanţă de locul
acţiunii agentului traumatizant.

Manifestări clinice
Manifestările locale:
Simptome de probabilitate - sunt prezente şi în alte traumatisme mecanice:
 durere în focarul fracturii;
 echimoză, uneori tardivă;
 edemaţierea ţesuturilor sectorului traumatizat;
 dereglarea funcţiei segmentului traumatizat;
Simptome de certitudine (siguranţă):
 mişcări anormale (patologice);
 crepitaţie osoasă în focarul fracturii;
 deformarea, dezaxarea, scurtarea anatomică a segmentului;
 lipsa mişcărilor active şi pasive, palparea, în unele situaţii, a întreruperii osoase;
 prezenţa fracturilor pe radiografiile segmentului traumatizat.
Simptomele de ordin general
Se manifestă diferit în funcţie de întinderea leziunilor şi de terenul pe care acţionează.
 alterarea stării generale: în formele grave poate să meargă până la starea de şoc
traumatic sau şoc hemoragic; în cazurile uşoare se constată o stare de agitaţie cu
polipnee, tahicardie, apoi frisoane, cefalee, sete, poliurie şi constipaţie.
 febra care se datorează resorbţiei proteice din focarul de fractură şi nu este un semn de
alarmă în primele 2-3 zile de la accident; dacă temperatura începe să crească după 3-4
zile de la accident, ea poate să fie un semn de alarmă pentru o infecţie a focarului de
fractură sau de o altă afecţiune;
 insomnia, oboseala, astenia, anorexia, produse ca urmare a punerii în joc a
numeroaselor mecanisme de reglare ale organismului.

Diagnosticul fracturilor
Diagnosticul fracturii se face pe baza elementelor identificate la examenului clinic şi a
istoricului accidentului, urmate de un examen radiografic efectuat în poziţie corectă.

18
 Tratamentul al fracturilor
Tratamentul ortopedic realizează reducerea fracturii (în caz de deplasare a
fragnmentelor osoase) şi imobilizarea ei prin mijloace nesângerânde, în atelă gipsată sau în
aparat gipsat. Dacă există imposibilitatea reducerii fracturii se va recurge la imobilizare prin
tracţiune continuă, care ajută atât la reducerea fracturii, cât şi la imobilizarea ei.
Tratamentul chirurgical al fracturilor se utilizează atunci când nu se poate obţine o
reducere externă şi o imobilizare corectă a unei fracturi prin tratament ortopedic. Osteosinteza
metalică implică reducerea anatomică a fracturii, fixarea internă stabilă cu materiale metalice
din aliaj inoxidabil şi reluarea precoce a mişcărilor.
Tratamentul functional se referă la acele fracturi la care tratamentul ortopedic sau
chirurgical nu se poate recomanda datorită stării generale alterate a bolnavului odată cu vârsta
sau când prezintă afecţiuni asociate care-i pun în pericol viaţa.
Tratamentul de recuperare este tot atât de important ca şi reducerea şi imobilizarea
fracturii. Recuperarea funcţională trebuie începută cât mai repede după realizarea imobilizării
fracturii. Acest tratament constă in contracţii izometrice ale muşchilor imobilizaţi sub aparatul
gipsat şi contracţii izotonice ale muşchilor rămaşi liberi, începute la câteva zile de la
reducerea fracturii. Tratamentul de recuperare este urmat apoi de procedee de kinetoterapie în
scopul recuperării funcţiei.

2.3. FRACTURILE MEMBRULUI INFERIOR LIBER

2.3.1. FRACTURILE DE FEMUR

A. Fracturi ale extremităţii superioare a femurului

Fracturile capului femural
Sunt rare şi de regulă se asociază cu o luxaţie coxofemurală posterioară când marginea
cotilului poate desprinde un fragment din capul femural care poate să rămână nedeplasat sau
poate migra în cavitatea articulară.
Simptomatologia este neconcludentă, cu durere şi impotenţă funcţională care se
accentuează la încercările de mobilizare a şoldului.
Tratamentul în fracturile fără deplasare constă în imobilizare la pat 6 săptămâni cu
interdicţia de sprijin pe picior 3 luni. În fracturile cu deplasare tratamentul este chirurgical
prin extirparea fragmentului sau fixarea lui cu şuruburi dacă este mai mare.

19
 Fracturile colului femural
Este o fractură cu o frecvenţa ridicată mai ales la persoanele în vârstă, reprezintă
aproximativ 7% din totalul fracturilor. Colul femural separă capul femural de masivul
trohanterian
Simptomatologia diferă după cum fragmentele osoase sunt sau nu angrenate. În
fracturile angrenate sau cele incomplete predomină semnele subiective: durere spontană şi la
palpare la baza triunghiului femural Scarpa exacerbată la mobilizarea pasivă a şoldului şi
impotenţă funcţională relativă sau absolută. În fracturile cu deplasare şi neangrenate
simptomatologia este mai complexă. Subiectiv, apare durerea la baza triunghiului femural
Scarpa şi impotenţă funcţională totală caracterizată prin imposibilitatea bolnavului de a-şi
mobiliza piciorul pe planul patului.
Complicaţiile imediate sunt de ordin general cu risc vital datorită imobilizării
prelungite mai ales în cazul vârstnicilor: pneumopatii, complicaţii cardiace, emboli
pulmonare, complicaţii urinare mai ales la prostatici, escarele de decubit în zonele de
compresiune tegumentară îndelungată (sacrată, calcaneeană, trohanteriană). Complicaţii
tardive sunt reprezentate de: pseudartroză, necroza avasculară şi coxartroză.
Tratamentul este prin excelenţă chirurgical și are drept scop principal ridicarea în
ortostatism a pacientului, și dacă este posibil, mersul cu încărcare precoce:
 osteosinteza solidă (în vederea obţinerii consolidării care permite mobilizarea precoce
a pacientului sau chiar mersul cu încărcare);
 artroplastia ce permite mersul şi recuperarea funcţională imediată.

Fracturile masivului trohanterian

Fracturile trohanteriene sunt localizate de la baza colului femural până la 5 cm sub
micul trochanter și de patru ori mai frecvente decât fracturile de col femural, bolnavii afectaţi
având o vârstă de 65-75 ani. Sunt mai frecvente la femei datorită osteoporozei endocrine şi a

20
longevităţii mai mari. Mecanism de producere cel mai frecvent este un mecanism direct, prin
cădere pe trochanter.

Simptomatologie are ca semne subiective, durere intensă în afara bazei triunghiului

femural Scarpa şi impotenţă funcţională totală a membrelor inferioare.
Examenul obiectiv relevă în fracturile cu deplasare o scurtare cu 3-4 cm a membrului
inferior însoţită de adducţia coapsei şi rotaţia externă a piciorului. În fracturile trohantero-
diafizare se produce o deformare a bazei coapsei "în crosă" cu convexitatea externă, rotaţie
externă a piciorului, scurtare mare a membrului inferior cu 6-8 cm şi o uşoară flexie a coapsei.
La palpare se decelează mobilitate patologică şi crepitaţii osoase.
Evoluţie - fracturile de la acest nivel, dacă sunt corect tratate, au şanse bune de
vindecare, regiunea trohanteriană fiind bine vascularizată, cu ţesut osos spongios bine
reprezentat. însă, la bătrâni se înregistrează o mortalitate ridicată, datorită complicaţiilor
instalate prin repausul prelungit la pat.

Tratamentul are ca obiective evitarea decubitului prelungit, ridicarea pacientului şi

mersul cu sprijin precoce, dacă osteosinteza este suficient de robustă. Tratamentul conservator
prin tracţiune continuă la pat timp de 45-60 zile este recomandabil pacienţilor care nu pot
suporta o intervenţie chirurgicală. Mortalitatea precoce a acestui tip de tratament este însă, de
24,6 %. Majoritatea fracturilor trohanteriene sunt tratate chirurgical având în vedere uşurinţa
nursingului, posibilitatea mobilizării rapide, scăderea mortalităţii, restabilirea funcţiei
şoldului, scopul fiind aducerea pacientului la statusul preoperator în cel mai scurt timp.

21
 B. Fracturile diafizei femurale
Afectează regiunea delimitată superior de o linie orizontală trecută pe sub micul
trohanter la 2-2,5 cm şi inferior de o linie orizontală la 12 cm proximal de interlinia
articulaţiei genunchiului. Dintre fracturile treimii proximale, o importanţă deosebită o au
fracturile subtrohanteriene. Caracteristic pentru aceste fracturi este potenţialul lor şocogen
determinat atât de violenţa traumatismului, cât şi de leziunile locale şi în primul rând de
extravazarea sanguină.
Simptomatologie - în fracturile diafizare bolnavul acuză o durere vie la nivelul
fracturii, amplificată de orice tendinţă de mobilizare activă sau pasivă a coapsei. Impotenţa
funcţională este totală, accidentatul neputând să ridice piciorul de pe planul patului. La
inspecţie, coapsa este tumefiată, deformată şi în poziţie vicioasă, luând aspectul de crosă cu
convexitate orientată antero-extern. Scurtarea copasei este de 2-8 cm şi se constată prin
aşezarea membrului sănătos simetric cu cel accidentat şi măsurând comparativ distanta de la
spina iliacă antero-superioară până la vârful rotulei. La palpare se constată o exacerbare a
durerilor din zona focarului de fractură. Mobilitatea anormală şi crepitaţia osoasă se pot
constata prin palparea cu ambele mâini, una plasată aproximativ sub focarul de fractură şi alta
în spaţiul popliteu.
Evoluția - corect tratate, fracturile diafizare consolidează în 3-4 luni, iar cele
complexe în aproximativ 5 luni.
Tratamentul - metodele ortopedice constau în imobilizarea în aparat ghisat sau
extensie continuă. Extensia continuă, prin broșe transtibiale pe atelă timp de 4 săptămâni,
urmată de aparat ghipsat timp de 2-3 luni, se foloseste când este contraindicată intervenția
chirurgicală sau în anumite fracturi cominutive. Tratamentul chirurgical cu fixare internă
(osteosinteză), reprezintă tratamentul de elecţie. Are drept scop recuperarea rapidă a unei
funcţii normale a membrului fracturat.

22
 C. Fracturile extremităţii inferioare a femurului
Regiunea femurului distal cuprinde o zona delimitată de interlinia articulară a
genunchiului şi o linie proximală dusă la 12 cm de aceasta. Mecanismul direct se întâlneşte la
pietonii aruncaţi sau tamponaţi de un vehicul sau obiect greu. Mecanismul indirect poate fi o
simplă cădere la acelaşi nivel la un vârstnic, dar mai ales un traumatism violent prin
mecanismul tabloului de bordla pasagerii automobilului sau la motociclişti.
Simptomatologie - bolnavul prezintă durere, tumefiere şi adesea deformarea regiunii
supracondiliene a femurului. Mişcările patologice şi crepitaţiile osoase sunt de regulă prezente
în aceste fracturi cu excepţia fracturilor impactate şi a fracturilor fără deplasare. Lezarea
vaselor poplitee se poate produce de către fragmentul distal fracturat deplasat posterior şi
orice semn evident în zona poplitee cum ar fi tumefierea cu tensionarea tegumentelor sau
lipsa pulsului la artera pedioasă cu răceala tegumentelor piciorului trebuie să alarmeze pentru
o eventuală reparare chirugicală de urgență.

Tratament – tratamentul ortopedic se realizează prin două modalităţi: tracţiunea

continua și imobilizare în aparat gipsat femuro-plantar (6-8 săptămâni). Tratamentul
chirurgical se realizează cu ajutorul implantelor metalice care fixează şi menţin reducerea,
urmate în funcţie de stabilitatea fracturilor, de mobilizare activă a genunchiului fără sprijin.

2.3.2. FRACTURILE ROTULEI

Fracturile rotulei sau patelei reprezintă aproape 1% din totalul leziunilor scheletului şi
se întâlnesc la toate grupele de vârstă. Patela are 3 funcţii principale (de bază):
 creşte avantajul mecanic al tendonului cvadricepsului;
 facilitează nutriţia cartilajului articular al femurului;
 asigură protecţia condililor femurali.

23
 Mecanism de producere este în cele mai multe situaţii direct, prin cădere pe genunchi
sau prin lovire directă de bordul maşinii în „sindromul tabloului de bord" şi, mai rar, indirect
printr-o flexie forţată a gambei la care se asociază şi contracţia violentă a cvadricepsului.
Traiectul de fractură este determinat de mecanismul care 1-a produs.

Simptomatologia este săracă în fracturile fără deplasare constând în durere spontană şi

la palpare cu limitarea mişcărilor active de extensie ale genunchiului. în fracturile cu
deplasare pe lângă semnele descrise mai sus apare la inspecţie un genunchi globulos, tumefiat
şi echimoză, iar la palpare se constată o depresiune transversală interfragmentară care denotă
întreruperea continuităţii patelare. Crepitaţiile osoase se întâlnesc mai ales în fracturile
cominutive unde se poate evidenţia foarte bine şi mobilitatea patologică în focar.
Tratament - în fracturile fără deplasare se recomandă un tratament neoperator. Iniţial
se aplică un bandaj compresiv şi gheaţă locală pentru ameliorarea durerii, iar pentru reducerea
tumefierii se va face aspiraţia hemartrozei care va reduce presiunea intraarticulară şi calmează
durerea. Imobilizarea se va efectua cu un gips circular femuro-gambier cu genunchiul în
extensie. Exerciţiile de tonifiere a musculaturii vor începe devreme şi trebuie continuate toată
perioada imobilizării. Aparatul gipsat trebuie purtat 4-6 săptămâni în funcţie de tipul fracturii.
În fracturile cu deplasare se indică tratament chirurgical – osteosinteză cu broşele
Kirschner, șuruburi, cerclaj de sârmă. Postoperator se va imobiliza în aparat gipsat femuro
gambier pentru o perioada de 3-4 săptămâni însoţită de exerciţii de tonifîere a cvadricepsului.

2.3.3. FRACTURILE OASELOR GAMBEI

Fracturile oaselor gambei sunt soluţii de continuitate la nivelul tibiei sau/şi peroneului
(fibulei). Din punct de vedere anatomotopografic fracturile oaselor gambei se clasifică în:
 Fracturile tibiei:

24
  fracturile platoului tibial (extremităţii proximale a tibiei);
 fracturile diafizare ale tibiei (se asociază de regulă cu fracturile diafizare ale
peroneului);
 fracturile maleolei tibiale şi ale pilonului tibial.
 Fracturile peroneului (fibulei):
 fracturi ale capului şi colului peroneului;
 fracturi izolate ale diafizei fibulare (sunt rare), de regulă se asociază cu fracturile
diafizei tibiale;
 fracturi ale maleolei peroniere.
Cauzele cele mai frecvente sunt accidentele rutiere, căderile de la înălţime (accidente
de muncă sau casnice), zdrobirile de cauze diferite, accidentele sportive, casnice,
heteroagresiunile, etc.
Semnele şi simptomele fracturilor de gambă depind de severitatea traumatismului, de
mecanismul de producere şi de localizarea fracturii.Principalul simptom rămâne durerea, cu
localizare la nivelul zonei fracturate. Când fractura este relativ stabilă fără deplasare şi fară
leziuni ale părţilor moi, durerea poate ceda destul de repede după traumatism. Durerea este
mult mai intensă într-o fractură deschisă sau într-o fractură cominutivă, produse în urma unor
accidente de circulaţie, decât într-o fractură închisă, oblică, produsă după un accident de schi.
Mobilizarea fragmentelor creşte intensitatea durerii.
Obiectiv, cel mai important semn este diformitatea care poate fi cu angulare, rotaţie,
scurtare, depinzând de forţa şi direcţia impactului. Tumefierea locală: apare destul de rapid
datorită hematomului postfracturar şi reacţiei tisulare. La palpare apare sensibilitate
dureroasă, mobilitate patologică, crepitaţii osoase, întreruperea continuităţii crestei tibiale.
În toate fracturile gambe este obligatoriu să se verifice pulsul la nivelul arterei dorsale
a piciorului şi tibialei posterioare, culoarea tegumentelor, căldura locală şi sensibilitatea
cutanată distal de focarul de fractură.
Tratamentul
Tratamentul ortopedic este indicat în fracturile fără deplasare sau cu deplasare redusă.
Tratamentul constă în imobilizare în aparat ghipsat femuro plantar pentru 4 - 8 săptămâni
timp în care bolnavul se deplasează cu cârje, fără sprijin pe piciorul afectat. După acest
interval aparatul gipsat femuro-plantar se poate schimba cu un aparat gipsat gambiero-plantar
cu scăriţă de mers pentru încă 4 săptămâni cu încărcare parţială dar sprijinul pe picior cu
încărcare totală se admite numai după ce fractura s-a consolidat clinic şi radiologie.
Tratamentul prin imobilizare ghipsată poate completa pe cel chirurgical, dacă după

25
osteosinteză nu s-a obţinut o stabilitate suficientă, sau dacă pacientul este etilic (cu risc de a
intra în sevraj), agitat, psihotic sau oligofren.
Tratamentul instrumental va consta din extensia continuă transscheletică
(transcalcaneană). Acest procedeu va fi folosit în mod excepţional,când există leziuni extinse
ale ţesuturilor moi, când pacientul este perfect conştient, nu este agitat şi are risc operator
foarte mare.

Tratamentul chirurgical se foloseşte în caz de eşec al tratamentului ortopedic, în

fracturi instabile (oblice, lungi şi spiroide) şi în fracturi complicate (cu leziuni vasculo-
nervoase, fracturi deschise, fracturi asociate cu alte leziuni). Tratamentul chirurgical constă în
osteosinteză prin fixare externă (cu plăci şi şuruburi, cuie-placă cu şuruburi, doar şuruburi cu
sau fără şaibe, cerclaje metalice), internă (broşe simple sau filetate, tije centromedulare
blocate sau nu cu bolţuri), mixtă (broşe + cerclaje sau tijă + cerclaje) sau osteotaxie (cu
fixator extern, în special pentru fracturi deschise).
Alegerea materialelor de osteosinteză (din cele disponibile), tehnica şi indicaţia
operatorie va fi stabilită de medicul ortoped, după forma, complexitatea şi localizarea
fracturii, asocierile lezionale, starea biologică a pacientului, precum şi de obiectivul propus (în
funcţie de vârstă şi tipul activitate desfăşurată de pacient).

2.3.4. FRACTURILE OASELOR PICIORULUI

A.Fracturile oaselor tarsului

Cele mai importante fracturi ale oaselor tarsiene sunt fracturile talusului şi calcaneului.
Cel mai frecvent fracturile de talus și calcaneu se produc printr-un mecanism indirect de
compresiune în căderile de la înălţime.

26
 Simptomatologie
În cazul fracturilor de talus fără deplasare, simptomatologia este nespecifică fiind
asemănătoare cu cea a unei entorse tibio-tarsiene sau a unei contuzii, în situaţia fracturilor cu
deplasare ale colului talusului , simptomatologia este specifică cu durere şi impotenţă
funcţională totală a gleznei, iar la examenul obiectiv călcâiul apare lăţit, relieful ahilian şters,
piciorul deviat în varus şi axul gambei deplasat extern.
Clinica fracturilor de calcaneu depinde de localizarea şi deplasarea lor. Examenul
trebuie să se facă în comparaţie cu piciorul contralateral.
Subiectiv, în fracturile talamice, bolnavul va prezenta durere spontană şi la palpare în
zona submaleolară cu impotenţă funcţională totală, fără a se putea sprijini pe picior.
Obiectiv, se constată deformarea regiunii calcaneene cu lăţirea ei, ştergerea reliefului
maleolar şi a tendonului lui Ahile cu dispariţia bolţii plantare, echimoză plantară numulară,
micşorarea distanţei de la vârful maleolelor la sol. Mobilitatea articulară tibio-tarsiană este
mult diminuată (flexia şi extensia piciorului), iar mobilitatea retropiciorului, unde se produc
mişcările de abducţie-adducţie este extrem de dureroasă şi dispărută complet.
Tratamentul - în fracturile fără deplasare, constă în imobilizare în cizmă gipsată, iar în
fracturile cu deplasare este necesară reducerea deschisă şi fixarea internă cu material de
osteosinteză, cu şuruburi sau broşe Kirschner. După eerioada de consolidare se începe
recuperarea funcţională.

B. Fracturile metatarsienelor
Sunt fracturi frecvente, produse de regulă printr-un traumatism direct şi mult mai rar
printr-un traumatism indirect, prin mişcarea de torsiune a antepiciorului în căderile de la
înălţime. Un aspect particular îl are fractura de efort (la nivelul colului metatarsienelor II şi
care apare după marşuri prelungite).

27
 Simptomatologie Subiectiv bolnavul prezintă durere şi impotenţă funcţională de grade
variate, iar obiectiv, se constată tumefierea antepiciorului şi echimoză locală. La palpare se
identifică mobilitate patologică şi crepitaţii osoase.
Tratamentul în fracturile diafizare fără deplasare, fracturile capului, colului şi bazei
metatarsienelor se imobilizează în aparat gipsat (cizmă gipsată) de mers pentru 4 săptămâni.
În fracturile diafizare cu deplasare se poate face osteosinteză cu o broşă intramedulară
Kirschner, plăci adaptate şi şuruburi.

C. Fracturile falangelor
Se produc printr-un mecanism direct când apar şi leziuni ale părţilor moi şi afectează
cu predilecţie falanga proximală.
Simptomatologia este nespecifică, iar tratamentul este ortopedic, prin imobilizare cu
benzi de leucoplast, 2-3 săptămâni.

În fracturile cu deplasare, mai ales ale falangei proximale, se practică un tratament

chirurgical prin osteosinteză cu o broşă Kirschner subţire centromedulară sau o placă în "T" şi

28
şuruburi pentru falanga proximală a halucelui. Capătul distal al broşei va fi lăsat la tegumente,
iar aceasta va fi extrasă la 4 săptămâni.

2.4. ENTORSELE

Entorsa este o leziune traumatică a părţilor moi capsulo-ligamentare şi periarticulare

ce depăşeşte limita fiziologică de stabilitate a articulaţiei, dar fără a modifica raporturile dintre
suprafeţele articulare.
Entorsa este mai frecventă la adulţi, cu precădere la sportivi. Este mai rară la copii
(datorită ligamentelor suple şi elastice) şi la bătrâni unde se întâlnesc mai des fracturi datorită
osteoporozei de senescenţă.
Localizarea cea mai frecventă se află la nivelul gleznei, urmată în ordine de entorsa
genunchiului, medio-tarsului, radio-carpului şi articulaţiei degetelor.
Entorsele se produc în urma unui traumatism puternic care provoacă o mişcare
articulară de amplitudine exagerată ce depăşeşte limitele fiziologice de mobilitate şi care va
duce la întinderea sau ruperea ligamentelor şi capsulei sau chiar la smulgerea unui fragment
osos.
Clasificare
Din punct de vedere anatomopatologic:
 Entorsa de gradul I - când se produce doar o întindere ligamentară cu distorsiunea
terminaţiilor nervoase.
 Entorsa de gradul II - prin ruptura parţială a capsulei şi ligamentelor în planuri diferite
şi la nivele diferite.
 Entorsa de gradul III - prin ruptura totală capsulo-ligamentară sau smulgerea inserţiilor
osoase.
Din punct de vedere clinico-radiologic
 Entorsă uşoară - cu durere redusă, jenă funcţională, tumefiere, lipsa oricărui semn
radiografie, corespunde unei întinderi ligamentare.
 Entorsa medie - prezintă durere vie şi impotenţă funcţională relativă, tumefiere şi
echimoză, alături de mobilitate articulară normală. Traduce o ruptură ligamentară
parţială.
 Entorsa gravă - prezintă durere marcată, impotenţă funcţională totală, deformarea
regiunii şi edem, echimoză, hemartroză, mobilitate anormală şi lărgirea unilaterală a
spaţiului articular pe radiografia efectuată în poziţie forţată. Reprezintă o ruptură totală

29
 sau o smulgere a inserţiei osoase ligamentare care poate afecta şi celelalte structuri
articulare.
Diagnosticul - examenul clinic va fi completat cu radiografia de faţă şi profil, care
poate da date despre asocierea unei smulgeri osoase sau a unei fracturi.
Evoluţia depinde de gradul entorsei, localizarea articulară, vârsta bolnavului. Este
favorabilă în entorsele uşoare cu vindecare în 7-21 de zile, însă în entorsele grave pot apare
adesea complicaţii cu o recuperare funcţională prelungită.
Tratament
Se face în funcţie de tipul entorsei stabilit clinic şi radiologic:
 În urgență, infiltraţii locale cu soluţie de xilină 1%, mai ales în formele uşoare şi
înainte de apariţia edemului, pentru suprimarea durerii şi combaterea tulburărilor
vasomotorii.
 În primele 24 de ore se pot administra antialgice, antiinflamatorii, membrul afectat
punându-se în repaus în poziţie proclivă cu comprese locale umede şi reci.
 În toate entorsele este bine să se practice imobilizarea articulară în poziţie funcţională
în funcţie de gradul de leziune ligamentară. Durata imobilizării este în funcție de
gravitatea entorseii, de la 1 săptamână până la 4 săptămâni.
 După scoaterea aparatului gipsat se indică un program complex de recuperare
funcţională, combaterea durerii, atrofiei musculare şi edemului rezidual.

2.4.1 ENTORSELE MEMBRULUI INFERIOR LIBER

ENTORSA DE GENUNCHI
Sunt cele mai grave şi pot afecta în grade diferite capsula şi ligamentele (ligamente
colaterale şi ligamente încrucişate), cu consecinţe asupra dinamicii articulare şi a mersului.
Sunt frecvente mai ales la tineri şi se situează pe locul II după entorsele tibio-tarsiene.
Abducţia, flexia şi rotaţia externă a gambei este cel mai comun mecanism de producer şi se
observă în special în accidente de fotbal, schi, rugby.
Simptomatologie - durerea şi impotenţa funcţională sunt principalele simptome în toate
tipurile de entorse de genunchi, intensitatea lor variind în funcţie de gradul leziunii
ligamentare. Durerea este sincopală în momentul accidentului, difuză, profundă şi se
accentuează la orice mişcare a articulaţiei. Echimoza apare precoce la nivelul locului de
ruptură ligamentară. La inspecţie primul simptom obiectiv al leziunilor ligamentare este
reprezentat de hemartroză care apare în special în rupturile ligamentelor încrucişate şi
reprezintă un semn important.
30
 Genunchiul este tumefiat cu fundurile de sac destinse şi gamba imobilizată antalgic în
semiflexie. La palpare se vor decela punctele dureroase care în leziunile ligamentului colateral
intern vor fi pe faţa cutanată internă a condilului femural intern şi pe faţa internă a extremităţii
proximale a tibiei. Durerea aparută la nivelul interliniei articulare interne sau externe va
traduce o leziune a unuia din meniscurile respective. De o mare valoare pentru diagnostic
rămâne cercetarea mişcărilor articulare anormale printr- o serie de manevre care permit
localizarea sediului leziunilor.
Diagnostic - radiografia clasică de faţă şi profil poate pune în evidenţă o smulgere
ligamentară cu fragment osos precum şi prezenţa unor fracturi articulare. Artrografia, fie cu
substanţă de contrast fie sub forma pneumoartrografiei este utilă pentru a preciza existenţa
unor leziuni meniscale asociate. Artroscopia exploratorie arată o leziune a ligamentelor
încrucişate sau o leziune de menise. Tomografia computerizată şi rezonanţa magnetică
nucleară oferă o cercetare tridimensională, fiind metode utile de investigaţie mai ales pentru
rupturile recente ale ligamentelor încrucişate şi mai puţin a celor colaterale şi ne poate da date
în legătură cu leziunile de menise associate.
Tratament - corectitudinea conduitei terapeutice depinde în primul rând de un
diagnostic correct.
În entorsele uşoare se aplică un tratament funcţional. Se imobilizează cu faşă elastică
şi se pot face infiltraţii locale cu xilină 1% în punctul dureros. Se aplică pungă cu gheaţă local
şi se indică contracţii izometrice ale cvadricepsului.
În entorsele medii, cu rupturi parţiale ale ligamentelor colaterale şi uşoară mobilitate
laterală a gambei, tratamentul constă în imobilizare în burlan gipsat pentru 3-4 săptămâni cu
genunchiul în uşoară flexie de 5-10°. Şi aici se vor indica contracţii izometrice sub aparat
gipsat ale cvadri cepsului la 5-10 minute pentru a preveni atrofia musculară.
În entorsele grave când ligamentele sunt rupte în totalitate, adesea asociate şi cu
rupturi ale capsulei este indicată refacerea chirurgicală a ligamentului. După intervenţie se
imobilizează în aparat gipsat femuro-gambier 4-6 săptămâni în uşoară flexie a gambei timp în
care bolnavul va executa zilnic contracţii izometrice ale cvadricepsului.

ENTORSELE GLEZNEI
Sunt cele mai frecvente dintre toate entorsele şi pot apare chiar după traumatisme
uşoare, cu ocazia unui pas greşit. Cauzele lor sunt alunecările pe teren denivelat, căderile de la
înălţime, mişcările de torsiune internă şi externă ale piciorului.
Simptomatologie - bolnavul acuză durere vie la nivelul articulaţiei cu o impotenţă
funcţională de grade diferite, în funcţie de tipul leziuni ligamentare, urmată de tumefiere

31
locală şi chiar hemartroză. Durerea intensă în momentul accidentului poate să se amelioreze
în câteva ore, bolnavul reuşind să-şi reia activitatea, uneori persistând sub forma unei jene
funcţionale.
Tratament - în entorsele uşoare, stabile, cu o simptomatologie redusă, se recomandă
imobilizare in bandaj elastic sau în faşă în formă de „8", pentru 7-10 zile. Se administrează
medicaţie antiinflamatorie, antialgică şi pungă cu gheaţă local. Infiltraţia locală cu xilină nu
este recomandată decât în scopul examenului clinic complet şi a examenului radiologie în
poziţie forţată şi nu pentru su primarea durerii şi reluarea activităţii sportive, deoarece
agravează leziunile.
În formele medii se indică o imobilizare mai riguroasă, cu gelatină zincată sau în atelă
gipsată gambiero-plantară 2-3 săptămâni.
În entorsele grave, cu instabilitate articulară, se imobilizează în aparat gipsat
gambiero-plantar cu scăriţă de mers, 3-4 săptămâni, în funcţie de gravitatea leziunilor
ligamentare. După scoaterea gipsului se începe recuperarea funcţională prin mişcări active,
progresive şi balneo-fizioterapie.

2.5. LUXAȚIILE

Prin luxaţie înţelegem pierderea permanentă a raporturilor dintre extremităţile osoase

care participă la formarea unei articulaţii. Acestea pot fi:
 luxaţii incomplete sau subluxaţii, când între extremităţile osoase nu mai există decât
un contact parţial;
 luxaţii complete, când între suprafeţele articulare există o pierdere completă a
raportului articular.
De regulă luxaţia survine în urma unui traumatism pe o articulaţie sănătoasă şi mai rar
luxaţia se instalează pe articulaţii modificate, patologice. Cauza determinantă a luxaţiei este
traumatismul. Acesta poate să fie direct, printr-o lovitură aplicată asupra articulaţiei (mai rar),
dar mai frecvent indirect, când forţa traumatică acţionează la distanţă prin intermediul
diafizei. În urma traumatismului se produce destinderea capsulei urmată de dezinserţia sau
ruptura ei. Rezultă astfel o breşă capsulară prin care extremitatea osoasă părăseşte articulaţia
realizând primul timp al luxaţiei.
Simptomatologie
Semnele subiective:
 Durerea este violentă iniţial, apoi diminuă în intensitate atenuându-se la 2-3 săptămâni
de la accident.
32
  Impotenţa funcţională este totală la debut şi diminuă progresiv odată cu atenuarea
durerii sau după reducerea luxaţiei
Semnele obiective:
 Atitudinea vicioasă se însoţeşte de o scurtare aparentă a membrului şi nu poate fi
corectată până nu se reduce luxaţia.
 Deformarea regiunii este tipică fiecărui tip de luxaţie şi uneori permite stabilirea
diagnosticului la o simplă inspecţie.
Examenul clinic poate evidenția complicaţii posibile vasculonervoase prin studiul
pulsului, a culorii tegumentelor, a paresteziilor locale, mobilităţii membrului şi căldurii locale.
Examenul radiografie stabilește tipul de luxaţie şi ne va permite diagnosticul fracturilor
asociate.
Tratament
Tratamentul se realizeaza în trei timpi succesivi:
 Reducerea - se face în anestezie locală, generală sau rahidiană, pentru combaterea
durerii şi pentru a avea o relaxare musculară bună.
 Menţinerea reducerii prin imobilizare - se poate realiza prin tracţiune continuă pentru
şold, atelă gipsată brahio-palmară pentru cot sau bandaj toracic Desault pentru umăr
pe o durată de aproximativ 2-3 săptămâni.
 Restabilirea funcţiei articulare şi recuperare funcţională - începe rapid după
suprimarea imobilizării prin contracţii musculare şi mobilizări active.

2.5.1. LUXAȚIILE MEMBRULUI INFERIOR LIBER

LUXAȚIA DE GENUNCHI
Luxaţia genunchiului reprezintă o pierdere permanentă a raporturilor dintre condilii
femurali şi platoul tibial şi are o incidenţă mai scăzută, de 2-3% din totalul luxaţiilor.
Apare în urma unor traumatisme directe puternice din cadrul accidentelor de circulaţie,
de muncă, de sport şi pot fi asociate cu alte leziuni grave cum ar fi rupturile ligamentelor
încrucişate, leziuni ale meniscurilor, fracturi ale platoului tibial, leziuni vasculare. La copii
incidenţa este şi mai rară, la ei întâlnindu-se frecvent decolările epifizare.
Clasificare:
 Luxaţii simple (anterioare, posterioare, interne, externe);
 Luxaţii mixte (antero-externe, postero-externe şi rotaţionale)

33
 Simptomatologie
În toate tipurile de luxaţii bolnavul va prezenta durere şi impotenţă funcţională totală.
La inspecţie se constată o deformare a regiunii, cu proeminenţa înainte a epifizei proximale
tibiale şi o depresiune subcondiliană în luxaţia anterioară.
În luxaţia posterioară se constată proeminenţa anterioară a condililor femurali şi
existenţa unei depresiuni la nivelul epifizei proximale a tibiei. în luxaţiile laterale se va
constata o deformare în baionetă a membrului inferior, care poate fi scurtat cu 2 cm.
În luxaţiile laterale scurtarea este neînsemnată, fiind obiectivizată doar proeminenţa
internă sau externă a platoului tibial.
Tratament
Luxaţia trebuie redusă în urgenţă sub anestezie generală sau rahidiană.
În luxaţia anterioară se va face o tracţiune lentă a tibiei însoţită de flexia progresivă a
gambei şi presiune pe partea proeminentă a platoului tibial.
În luxaţia posterioară se va face tracţiune în axul coapsei urmată de flexia gambei şi
presiune dinspre posterior spre anterior pe platourile tibiale.
În luxaţiile externe se va practica tracţiune în axul gambei şi presiune pe platoul tibial
extern, concomitent cu creşterea adducţiei.

LUXAȚIA DE GLEZNĂ
Luxația la gleznă este un traumatism violent ce produce rupturi de ligamente și
desprinderi de capete osoase cu pierdere a contactului parțial sau total a tibiei, peroneului sau
talusului.
Cauzate de o mișcare de răsucire forțată, o cădere sau o lovitură puternică, luxația la
gleznă apare când osul deplasat a alunecat într-o parte rămânând în contact cu al doilea os
doar pe o anumită suprafață (luxație parțială) sau când desprinderea este completă (luxație
totală). Atunci cand apare, luxțtia la gleznă este insotita deseori de fractură, cazurile de luxație
simplă fiind destul de rare, aceast lucru întâmplându-se datorita faptului că articulația tibio-
talară este extrem de rezistentă.
Simptome - primele simptome ale luxației sunt prezența durerii acute, zgomot de
trosnitură, tumefiere accentuată, deformarea și imposibilitatea de a mobiliza glezna, lipsa
pulsului la periferie sau senzația de "răcire" a gleznei (în unele cazuri).
Luxația la gleznă este însoțită în cazuri ușoare de întinderi de ligament și în situații
grave de rupturi totale de ligamente și cartilaj cu fracturi deschise ale maleolei.

34
 Tratament
Tratamentul luxației de gleznă se aplică diferit în funcție de severitate și leziuni
asociate, timpul de vindecare variind corespunzator acestora. În cazuri de luxații minore,
recuperarea poate dura câteva săptămâni, perioada crescând corespunzător cu gravitatea.
În mod obisnuit, metoda imediată de tratament constă în reducerea oaselor în poziția normală
și imobilizarea gleznei în orteză sau ghips. În cazuri grave, cu leziuni asociate, acest lucru nu
este posibil, fiind nevoie de tratament chirurgical. Artroscopia gleznei este o operație ce
rezolvă luxația și leziunile colaterale într-un mod minim-invaziv, recuperarea după acest
tratament chirurgical făcându-se mai rapid și mai eficient.
Tratamentul gleznei după luxație include și fizioterapia, adică expunerea articulației
lezate la ultrasunete sau electro-stimuare. Fizioterapia este recomandată pentru diminuarea
durerii și inflamației gleznei și se efectuează după ce primele faze de tratament recuperator au
fost parcurse și circulația sanguină începe să se reducă. Scopul fizioterapiei este de a
amplifica procesul de recuperare prin stimularea circulatiei, respectiv prin concentratarea
celulelor reparatorii în zona lezată.
Kinetoterapia are ca scop evitarea rigidizării gleznei, menținerea tonusului muscular,
respectiv recăpătarea totală a abilității de susținere și mobilitate. Medicul ortoped împreună cu
kinetoterapeutul vor indica inițial tipurile de exerciții și spre final activitățile fizice de
recuperare ce nu implică suprasolicitarea gleznei cum ar fi înotul sau mersul pe jos.
Luxațiile de gleznă netratate sau tratate necorespunzator fac ca accidentul să
recidiveze, ligamentele să devină laxe, cartilajul să se deterioreze, oasele să prezinte necroză,
situații ce duc la simptome de instabilitate și durere, respectiv la boli artrozice.

35
 2.6. ROLUL ASISTENTULUI MEDICAL ÎN ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU
TRAUMATISME ALE MEMBRULUI INFERIOR

Rolul asistentului medicale este de a ajuta pacientul să devină cât mai repede posibil
independent. Acest rol este atât profilactic cât şi curativ, el intervenind atât în tratarea
pacienţilor cât şi în prevenirea perturbării homeostazei organismului sub acţiunea factorilor
externi şi interni.
Procesul de nursing este un proces organizat şi planificat, o metodă raţională de
planificare şi promovare a intervenţiilor individualizate în scopul obţinerii unei mai bune stări
de sănătate pentru individ, familie, comunitate.
Aplicarea cadrului conceptual al Virginiei Henderson în procesul de îngrijire uşurează
identificarea nevoilor pacientului pe plan bio-psiho-social, cultural, spiritual şi găsirea
surselor de dificultate care împiedică satisfacerea nevoilor. De asemenea, permite stabilirea
intervenţiilor capabile să reducă influenţa acestor surse de dificultate, în scopul de a ajuta
persoana să-şi recapete autonomia (pe cât posibil).
Intervenţiile independente, iniţiate de asistenta medicală ca urmare a cunoştinţelor şi
priceperii sale reprezintă rolul propriu sau autonom al acesteia în acţiunea de nursing, pe când
intervenţiile dependente sau interdependente pe care asistenta medicală le execută la indicaţia
medicului sau în colaborare cu echipa medicală reprezintă rolul delegat în îngrijirea
pacientului.
Problemele pacientului sunt depistate prin: interviul direct cu acesta sau indirect cu
aparținătorii, examen clinc general, examen ortopedic efectuat de medicul specialist prin
observare, inspecție, palpare.
Problemele de dependență ale pacientului cu traumatisme ale membrului inferior pot
fi:
 durere vie,
 deformarea regiunii,
 atitudine vicioasă din punct de vedere anatomic,
 scurtarea unui segment al membrului inferior,
 echimoză, edem
 mobilitate anormală acolo unde în mod normal nu există,
 imposibilitate de a se deplasa sau șchiopătare la mers,
 stare de șoc în cazul politraumatismelor,
 plagă cu hemoragie externă în caz de fracturi deschise.

36
 Asigurarea condițiilor de igienă și confort
Asistenta medicală va asigura un microclimat coresunzător, un mediu terapeutic
favorabil procesului de vindecare și recuperare fizică, va liniști pacientul și va face
psihoterapie:
 salon cu luminozitate, temperatură 18-200C, aer curat, fără curenți de aer și zgomot,
umiditate 50%, curățenie prin ștergere și aspirare umedă;
 patul prevăzut cu somiere reglabile, care să asigure diferite poziții, cu apărători
laterale, acces din toate părțile, buton de panică;
 lenjerie de pat bine întinsă, fără cute, dintr-o singură bucată (cu pernă, pătură, saltea);
 mușama și aleză sau aleză absorbantă pentru protejarea lenjeriei de pat;
 lenjerie de corp încălzită, curată și cusături cât mai puține.
Poziţia pacientului în pat este determinată de natura, extinderea şi multiplicitatea
traumatismelor, precum şi de metoda de tratament aplicată. Dacă se poate, este bine ca
bolnavul să fie adus în poziţie semişezând cu ajutorul rezemătoarelor. Asistenta va insista,
zilnic, de mai multe ori, ca bolnavul să vorbească, să tuşească şi să execute exerciţii de
aspiraţie pentru asigurarea unei bune ventilaţii şi circulaţii pulmonare. Se va insista cât mai
precoce ca bolnavul să execute mişcări active din toate articulaţiile libere.
Suprafaţa patului să fie totdeauna perfect netedă. Schimbarea lenjeriei trebuie făcută cu
deosebită atenţie pentru a nu provoca dureri pacientului. Mijloace deosebit de blânde trebuie
aplicate la pacienţii trataţi prin extensie.
Toaleta zilnică a pacienţilor se va face prin baia la pat. Se vor evita membrele suspecte
sau cu tromboză constituită. Din cauza imobilizărilor îndelungate se va avea grijă de
prevenirea micozelor interdigitale.
Pacienţii trebuie deserviţi cu bazinetul şi urinarul la pat. Din cauza stării de imobilitate,
mulţi pacienţi sunt constipaţi. Bazinetul să nu fie menţinut mult timp sub pacient, căci
marginea acestuia - în special la pacienţi vârstnici - poate determina formarea escarelor de
decubit.
Participarea la examenul clinic
În cazul pacienţilor traumatizaţi, cu fracturi ale membrelor, foarte important este să se
cunoască efectul fiecărei manevre executate asupra membrului afectat. Orice greşeală comisă
poate agrava starea bolnavului punându-i viața în pericol. Obiectivul principal urmărit în
cazul pacienţilor traumatizaţi constă în asigurarea tratamentului precoce şi corect pentru ca
acest lucru poate îmbunătăţi semnificativ starea fizică și psihică a bolnavului.
În cadrul examenului general al pacientului, pentru obţinerea informaţiilor necesare
precizării diagnosticului, se folosesc metode de investigaţie clasică (metode fizice): inspecţia,
37
palparea, percuţia şi ascultaţia. Aceste metode, ca de altfel întregul examen al pacientului,
sunt practici efectuate de către medic, dar nu trebuie să fie străine asistentei medicale, chiar
dacă aceasta nu e chemată să înlocuiască pe medic, ci cel mult să-1 secundeze.
Asistenta asigură liniştea necesară în timpul examenului clinic, pregătește pacientul
fizic și psihic. Este important ca ajutorul acordat de asistentă în cursul examenului clinic
trebuie să ferească pacientul de traumatisme şi oboseală.
Executarea unui examen nesistematic, care cere pacientului repetate eforturi de
aşezare/ridicare din pat, utilizarea forţelor sale fizice peste măsură, neglijarea sprijinirii
pacientului în poziţiile necesare cerute de reuşita examenului, toate acestea obosesc repede
pacientul, impunând întreruperea examinării, putând chiar provoca o agravare a bolii sale. Nu mai
puțin important este ca asistenta să ţină cont de pudoarea pacientului, despărţindu-i patul de
celelalte cu un paravan.
Supravegherea comportamentului pacientului
Supravegherea pacientului este una din sarcinile cele mai importante ale asistentei
medicale. Observaţia medicului este discontinuă, intermitentă, el vede pacientul numai la
vizite sau cu ocazia aplicării unui tratament. În restul zilei, pacientul se găseşte sub
supravegherea asistentei, care trebuie să culeagă toate datele relativ la starea generală şi
evoluţia bolii sale. Asistenta trebuie să raporteze medicului tot ceea ce observă în timpul zilei
la bolnav. Asistenta, stând în permanenţă la patul pacientului, va urmări:
 Comportamentul pacientului;
 Funcţiile vitale şi vegetative ale organismului;
 Supravegherea pacientului după aplicarea aparatului gipsat.
Asistenta trebuie să se obişnuiască că, în cursul oricărei munci să ţină sub
supraveghere pacienţii. Ea trebuie să-i urmărească, să observe atitudinea lor în pat, poziţia pe
care o iau, expresia feţei, mişcările active pe care le execută etc. Relaţiile pe care le realizează
cu pacientul în timpul îngrijirii lui, ca şi convorbirile provocate intenţionat, eventual cu scopul
educaţiei sanitare, trebuie să fie tot atâtea prilejuri de a studia starea pacientului din toate
punctele de vedere.
Poziţia pacientului în pat este determinată de gravitatea bolii de care suferă. Dacă
starea pacientului este mai puţin gravă, el îşi păstrează în pat o atitudine asemănătoare cu
aceea a unei persoane sănătoase. Dacă însă starea pacientului este gravă, el devine adinamic;
Expresia feței pacientului poate trăda anumite stări psihice ca: durere, spaimă, agitaţie,
depresiune, bucurie, indiferenţă, oboseala etc. Expresia feţei poate să se schimbe relativ
repede în raport cu modificarea stării pacientului, din acest motiv supravegherea fizionomiei

38
pacientului trebuie să fie o preocupare permanentă a asistentei. Faţa palidă, transpiraţiile reci,
scăderea tensiunii arteriale, pulsul frecvent, uşor depresibil pledează pentru starea de şoc.
Starea psihică a pacientului prezintă, de asemenea, un interes deosebit pentru asistent.
Urmărind comportamentul pacientului, se vor culege observaţiile, în mod ştiinţific şi
obiectiv, care redau fidel tabloul patologic apărut.
Urmărirea funcţiilor vitale şi vegetative
Urmărirea acestor funcții ale organismului este obligatorie în decursul oricărei boli,
căci modificarea lor reflectă în mare măsură starea generală a pacientului, precum şi evoluţia
şi gravitatea bolii de care suferă. Totalizarea observaţiilor asupra funcţiilor vitale şi vegetative
se consemnează în foaia de temperatura a pacientului.
Supravegherea bolnavilor traumatizaţi imediat după internare prevede
urmărirea şi recunoaşterea semnelor particulare ale şocului. Până la normalizarea valorilor,
asistenta va ţine sub supraveghere permanentă pulsul, respiraţia, tensiunea arterială, diureza.
În această fază a îngrijirii se va determina densitatea fiecărei fracţiuni de urină, căci instalarea
rinichiului de şoc este prevestită de oligurie şi izostenurie.
Asistenta poate sesiza numeroase manifestări primare sau complicaţii, care uneori se
exteriorizează numai după un interval oarecare ca: fenomenele hemoragiei interne cu stare de
şoc în ruptura de splină în doi timpi, dispnee şi cianoză în caz de pneumomie şi hematorace,
tulburări de respiraţie, stare de şoc sau comă, în caz de embolii pulmonare sau cerebrale,
somnolenţă, stupor sau comă în cursul politraumatismelor asociate cu traumatisme cranio-
cerebrale, tetraplegie cu abolirea sensibilităţii în caz de leziuni medulare cervicale, emfizemul
subcutanat, vărsături, incontinenţă şi retenţie urinară, hematurie posttraumatică etc.
Datele culese din supravegherea pacientului, prin măsurarea funcţiilor vitale se vor
nota în foaia de temperatură, componentă a foii de observaţie.
Supravegherea pacientului după aplicarea aparatului gipsat
Atenţia de îngrijire a pacienţilor cu aparate gipsate trebuie să se extindă atât
pacientului (păstrarea unei circulații adecvate și a sensibilității la nivelul regiunii afectate), cât
şi asupra aparatului, căci un aparat incorect aplicat poate duce escare de decubit, necroze,
paralizii sau la vindecări în poziţie vicioasă a osului.
Linii directoare în îngrijirea pacientului cu aparat gipsat:
 după aplicare, aparatul gipsat va fi uscat cât mai repede prin expunere la aer;
 înainte de a aplica gipsul se vor scoate inelele de pe degete;
 se explică pacientului îngrijirea generală și precauțiile impuse de aparatul ghipsat;
 se evită orice presiune pe gipsul umed; se repoziționează pacientul la fiecare 30
minute, pentru a grăbi uscarea gipsului; aparatul gipsat se poate rupe şi în acest caz, în
39
 funcţie de întinderea sau profunzimea rupturii, se întăreşte prin feşi gipsate aplicate în
fâşii sau circular;
 bolnavul poate prezenta dureri când reducerea nu este corectă. Aceasta se controlează
prin examen radiologic; dacă reducerea este bună, cauza durerii este aparatul gipsat,
care poate fi scurt şi nu asigură imobilizarea capetelor rupte, poate fi strâmt şi
stinghereşte circulaţia sau apasă unele puncte unde s-au făcut îndoituri pe faşă sau s-a
îngrămădit material;
 se controlează culoarea degetelor care în caz de stază sunt cianotice iar în caz
ischemie, palide; se va urmări temperatura degetelor şi se va căuta dacă nu sunt
edemaţiate; se urmăresc calităţile pulsului la membrul respective;
 se facilitează circulația venoasă și se previne edemul prin ridicarea extremității
deasupra nivelului inimii;
 se despică aparatul ghipsat dacă apar tulburări circulatorii; tulburările în mişcarea
degetelor indică compresiunea sau lezarea unor trunchiuri nervoase; pentru remedierea
acestor tulburări, gipsul poate fi tăiat în toată lungimea lui, ceea ce restabileşte
circulaţia normală, sau se pot face ferestre la locurile unde apasă, după care aparatul se
reface prin câteva ture de faşă; dacă toate acestea nu sunt suficiente, medicul hotărăşte,
de obicei, schimbarea gipsului; ca urmare, se vor observa degetele de la maini din oră
în oră în primele 24 de ore de la aplicarea gipsului, apoi din 4 în 4 ore;
 se notează și se semnalează medicului eventualele tulburări circulatorii sau de mișcare
cum ar fi schimbări în rata de umplere capilară, paloarea sau cianoza extremităților,
răcirea extremităților, diminuarea mișcărilor, amorțeli sau furnicături;
 se evaluează semnele de infecție și se notează: creșterea temperaturii locale,
accelerarea durerii sau a senzației de presiune, emanarea unui miros urât de la nivelul
gipsului cu sau fără drenaj;
 se inspectează integritatea pielii din jurul marginii gipsului; dacă marginile sunt prea
aspre se pot aplica benzi de tifon, dispuse în formă de petale, de jur împrejur sau se
despică marginea;
 se încurajează pacientul să miște degetele de la extremități pentru a favoriza circulatia
venoasă;
 se ajută pacientul la realizarea activităților cotidiene de autoîngrijire;
 se instruiește pacientul și/sau familia să mențină extremitatea ridicată, să nu ude
gipsul, să nu-l deterioreze, să semnaleze medicului orice modificări apărute în
culoarea, sensibilitatea, mișcările extremității afectate;
 se învață pacientul să facă mițcări active cu degetele de la segmental imobilizat;
40
  se instruiește pacientul să-și planifice îngrijirea la domiciliu.
Pregătirea preoperatorie
Constă în pregătirea fizică şi psihică a pacientului, pregătirea generală și pregătirea
pentru operaţie. De ea depinde reuşita opeaţiei şi evoluţia postoperatorie, neutralizarea
surselor de suprainfecţie, care au originea: la nivelul pielii ( incizie); la distanţă ( naso-
faringian şi vezică urinară), reducerea posibilităţilor de contaminare a pielii, prin utilizarea de
antiseptice, depistarea şi semnalarea unor leziuni cutanate, infecţii ORL sau urinare recente
ori vindecate, paraziţi externi, posibilităţi de alergie.
 înlăturarea suferinței fizice și psihice, neliniștea, senzații dureroase, asigurarea
repausului activ și pasiv prin psihoterapie;
 notarea, înregistrarea datelor de identificare și obținerea consimțământului scris al
pacientului sau al familiei;
 se liniștește pacientul cu privire la anestezie, durere, intervenția chirurgicală și se oferă
acestuia informații clare, accesibile legate de actul operator;
 regimul alimentar va fi ușor digerabil în ziua preoperației, ultima masă va fi la ora
18:00, de la ora 24:00 nu vor mai fi permise lichidele;
 se efectuează clismă evacuatoare sau se administrează un laxativ;
 la indicația medicului se poate monta sondă urinară;
 se face baie, sau duș, sau toaleta pe regiuni, la pat, cu schimbarea lenjeriei de pat sau
de corp;
 se pregătește câmpul operator prin îndepărtarea pilozităților, se dezinfectează cu alcool
medicinal sau betadină;
 se acoperă câmpul operator cu un câmp steril;
 se efectuează la indicația medicului testarea la anestezic;
 se montează PEV pentru reechilibrare hidroelectrolitică, acido-bazică, antibioterapie,
transfuzie la indicația medicului și se administrează somnifere, tranchilizante:
fenobarbital, diazepam;
 în ziua intervenției pacientul își va goli vezica urinară sau se montează aseptic o sondă
vezicală dacă medicul indică;
 se realizează un abord venos, se verifică câmpul operator;
 se administrează premedicația recomandată;
 se măsoară funcțiile vitale și vegetative: T0, Puls, TA;
 se îndepărtează bijuteriile, ceasul, protezele, agrafe, lentile de contact, rujul, lacul de
pe unghii;

41
  se verifică dosarul pacientului să fie complet cu rezultatele examenelor, tipul de
anestezie, de operație, date de identificare și apoi acesta va fi însoțit la blocul operator.
Supravegherea postoperatorie
Începe imediat din momentul terminării intervenţiei chirurgicale, deci înainte ca el să
fie transportat în cameră. Din acest moment, operatul devine obiectul unei atenţii constante,
până la părăsirea spitalului.
Supravegherea operatului este sarcina fundamentală a asistentei medicale.
Supravegherea este permanentă, în vederea depistării precoce a incidentelor şi complicaţiilor
postoperatorii.
 se supraveghează activ funcțiile aparatului respirator, cardiocirculator, urinar și
digestiv;
 principalii parametrii monitorizați sunt: TA – se măsoară în primele două ore după
operație din 15 în 15 minute, din 30 în 30 de minute în următoarele 6 ore și din oră în
oră pentru următoarele 16 ore;
 pulsul se măsoară la 10-15 minute, frecvență, ritm, amplitudine;
 se mai măsoară respirația, temperatura, dimineața și seara, și se notează în foaia de
temperatură;
 se supraveghează starea de conștiență, comportamentul, facies, tegumente, paloare,
cianoză, deshidratare;
 se supraveghează plaga, pansamentul să fie curat, fără secreții seroase, sanguinolente,
să nu prezinte semne de infecție (febră, frison, durere, congestie);
 se schimbă pansamentul în condiții de asepsie și antisepsie la două zile; se
dezinfectează tegumentul, plaga, circular sau centriped cu betadină, se acoperă cu
comprese sterile și se fixează pansamentul;
 în cazul tubului de dren se verifică permeabilitatea și se notează cantitatea, aspectul,
culoarea secrețiilor;
 se urmărește reluarea micțiunilor spontan sau vor fi stimulate la 6-8 ore postoperator,
precum și reluarea tranzitului intestinal după prima emisie de gaze (48-72 ore, în caz
contrar se va monta tubul de gaze);
 pacientul va fi ajutat în efectuarea igienei bucale, corporale, cu schimbarea lenjeriei de
pat sau de corp la nevoie; va fi anunțat medicului orice modificare survenită în
evoluția pacientului.
 supravegherea alimentației și hidratării, se va asigura o dietă hidrică, ușor digerabilă și
o dietă obișnuită după primul scaun;

42
  la indicația medicului se administrează medicamentele prescrise, pentru combaterea
durerii antialgice;
 se va face psihoterapie, asistenta manifestând empatie, facilitează prezența familiei,
păstrează secretul profesional;
 mobilizarea va fi precoce, progresiv, cu urmărirea funcțiilor vitale până la un răspuns
fiziologic al pacientului, cu mișcări pasive, apoi active; se ajută pacientul în timpul
mobilizării pentru a nu afecta reducerea în focarul de fractură;
 supravegherea pacientului în prevenirea complicațiilor pulmonare, tromboze venoase,
digestive, leziunilor de decubit;
 urmărirea mișcărilor și segmentelor distale (degetele membrului imobilizat);
 observarea culorii tegumentelor din jurul aparatului gipsat (cianoză, paloare);
 sesizarea medicului în cazul în care pacientul acuză furnicături, amorțeli, presiune la
nivelul membrului afectat;
 sesizarea oricărui miros emanat de la aparatul gipsat (mirosul fetid denotă prezența
escarei de decubit sau infecția plăgii);
 observarea schimbării culorii aparatului gipsat la nivelul plăgii (sânge, secreții
purulente);
 așezarea obiectelor de strictă necesitate lângă patul pacientului în satisfacerea nevoilor
fundamentale.
Alimentaţia pacienţilor
Asigurarea aportului caloric necesar pentru susţinerea forţelor fizice ale pacientului,
stabilirea regimului alimentar adecvat pentru asigurarea condiţiilor de vindecare şi
administrarea alimentelor pe cale naturală sau artificială constituie sarcini elementare ale
îngrijirii oricărui pacient spitalizat sau tratat la domiciliu.
Alimentaţia pacientului urmăreşte:
 să acopere cheltuielile energetice de bază ale organismului, cele necesare creşterii (în
cazul copiilor), cât şi cele necesare refacerii pierderilor prin cheltuieli exaggerate;
 să asigure aportul de vitamine şi săruri minerale necesare desfăşurării normale a
metabolismului, creşterii şi celorlalte funcţii ale organismului;
 să favorizeze condiţiile prielnice procesului de vindecare, cruţând organele
îmbolnăvite şi asigurând un aport de substanţe necesare organismului. Alimentaţia
raţională este şi un factor terapeutic important. Ea poate influenţa ritmul evoluţiei
procesului de vindecare;
 să prevină o evoluţie nefavorabilă, precum şi apariţia recidivelor;

43
  să consolideze rezultatele terapeutice obţinute prin alte metode de tratament.
Ţinând seama de cele de mai sus, regimul dietetic al pacienţilor trebuie astfel alcătuit,
încât să satisfacă, atât necesităţile cantitative, cât şi pe cele calitative ale organismului.
Asistentul trebuie să urmărească în ce măsură consumă bolnavul cantităţile de
alimente servite. Dacă funcţiile vitale sunt echilibraţe, compoziţia şi valoarea calorică a
alimentelor nu necesită indicaţii deosebite. Pentru a preveni inapetenţa, alimentele vor fi
servite cald şi apetisant, preferinţele individuale, în măsura posibilităţilor, vor fi satisfăcute.
Dacă pacienţii nu pot mânca, asistenta trebuie să asigure alimentaţia pasivă, iar dacă nu pot fi
alimentaţi per os, se va trece la alimentaţia parenterală.
Educaţia pentru sănătate
Educaţia pentru sănătate este o preocupare de maximă importanţă a medicinii omului
sănătos care constă în dezvoltarea nivelului de cultură sanitară al diferitelor grupuri de
populaţie, precum şi mijloacelor şi procedeelor educativ-sanitare necesare formării unui
comportament sanogenic.
Pentru prevenirea fracturilor ca şi pentru vindecarea lor se recomandă o dietă
echilibrată, care să conţină cantitatea necesara de calciu şi vitamina D, care ajută la întărirea
oaselor.
Un rol primordial în prevenirea fracturilor este prevenirea şi tratamentul osteoporozei.
Aceasta trebuie să constituie o preocupare constantă atât a medicului şi a pacienţilor cât şi a
factorilor de decizie din domeniul medical. Osteoporoza este departe de a mai fi considerată o
parte cvasifiziologică a procesului de îmbătrânire, ci o problemă majoră de sănătate, cu
implicaţii socio-economice multiple. Osteoporoza, prin complicaţia sa cea mai redutabilă -
fractura, atrage după sine o reducere semnificativă a calităţii vieţii, creşterea morbidităţii şi
chiar a mortalităţii. Exerciţiul fizic, alături de o alimentaţie bună şi un stil de viaţă sănătos pot
creşte/menţine densitatea osoasă şi să prevină/încetinească procesul de porozare. Fiecare adult
trebuie să-şi cunoască factorii de risc.
Deşi factorii genetici sunt determinanţi în riscul individual de osteoporoză, stilul de
viaţă influenţează dezvoltarea osoasă din tinereţe şi de asemenea rata pierderii osoase pe
parcursul vieţii. Alimentaţia, exerciţiul fizic şi alţi factori de stil de viaţă au un rol cheie în
determinarea sănătăţii osoase, precum şi în capacitatea organismului de a înlocui osul vechi
(turnover). Prevenirea osteoporozei începe cu dezvoltarea şi atingerea unei mase osoase
maxime în tinereţe. Osul este un ţesut viu, iar scheletul osos este într-un proces continuu de
creştere de la naştere şi până la vârsta adolescenţei atingând rezistenţa şi mărimea maximă
(masă osoasă maximă) în jurul vârstei de 20 de ani.

44
 CAPITOLUL III
STUDIU DE CAZ

3.1. DOSAR DE ÎNGRIJIRE

SPITALUL: SCJU CONSTANȚA

SECTIA: ORTOPEDIE TRAUMATOLOGIE

DATE DE IDENTITATE ALE PACIENTULUI

NUMELE: I PRENUMELE: M
VÂRSTA: 27 ANI SEXUL: M DOMICILIUL: loc.
CONSTANȚA
STRADA: CALAFATULUI NR: 11 BL: R
SC: A ETAJ: 1 AP: 55 JUDEȚUL: CONSTANȚA

DATE DESPRE SPITALIZARE

DATA INTERNĂRII-ANUL: 2023 LUNA: 04 ZIUA: 13 ORA: 16:30

DATA EXTERNĂRII-ANUL: 2023 LUNA: 04 ZIUA: 20 ORA: 12:30

MOTIVELE INTERNĂRII: Pacientul este internat pe secția de ortopedie acuzând durere

vie la nivelul membtului inferior dr, coapsă deformată, ușor mărită de volum, impotență
funcțională a membrului inferior dr, mobilitate osoasă anormală, tumefacție, echimoze,
tegumente palide, transpirații reci, tahipnee.
DIAGNOSTICUL LA INTERNARE: Fractura medie diafizară femul dr cu dislocare.

DIAGNOSTIC LA EXTERNARE: Fractura medie diafizară femul dr cu dislocare.

SITUAȚIA FAMILIALĂ ȘI SOCIALĂ

SITUAȚIA FAMILIALĂ: necăsătorit NR. COPII:

SITUAȚIA SOCIALĂ: salariat PROFESIA: șofer

CONDIȚII DE LOCUIT: locuiește in mediul urban la casa, cu 3 camere, cu toate
accesoriile împreună cu părinții.

ANTECEDENTE

HEREDO-COLATERALE: mama diabetică

PERSONALE-FIZIOLOGICE: nu este cazul
PERSONALE-PATOLOGICE: apendicectomie, la 10 ani, bolile infectocontagioase ale
copilăriei.
FACTORI DE RISC LEGAȚI DE MODUL DE VIAȚĂ: fumează un pachet de țigări/zi,
consumă 2 cești de cafea/zi, neagă consumarea alcolului și a drogurilor.

45
 ISTORICUL BOLII SI EXTRAS DIN
EXAMENUL MEDICAL LA INTERNARE

Pacientul in varsta de 27 ani, declară că a fost victima unui accident rutier survenit în
timp ce se întorcea de la serviciu spre casă, pe o trecere de pietoni.
Bolnavul este adus in serviciul de urgență al Spitalului Clinic Judetean, într-o stare
fizica și psihica alterată, cu dureri foarte mari și impotență functională a membrului inferior
drept. Ca urmare a examenului obiectiv și a radiografiei la internare, pacientului i se pune
diagnosticul de fractura medie diafizara femur drept cu dislocare și se decide de către
medicul de gardă internarea urgentă în secția de ortopedie în vederea aplicarii tratamentului
specific. Membrul inferior este imobilizat intr-o atelă femuro-podală provizorie. Se
hotărăște interventie cirurgicală pentru osteosinteză.
La examenul clinic efectuat la internare se constată:
 Stare de constienţă: bună;
 Facies: simetric;
 Tegumente şi mucoase: normal colorate, mucoase umede; echimoze coapsă dreapta.
 Tesut conjunctiv: adipos, normal reprezentat;
 Fanere: normal implantate;
 Sistem ganglionar: nepalpabil;
 Sistem muscular: normokinetic, normoton;
 Sistem osteo-articular: coapsă dr crescută ușor în volum, scurtarea membrului
afectat,echimoze traumatice, impotență functională, durere accentuate de mobilizare.
 Aparat respirator: torace normal conformat, murmur vezicular prezent bilateral, căi
respiratorii permeabile,
 Aparat cardiovascular: cord în limite normale, zgomote cardiace ritmice, bine bătute,
fără sufluri, TA – 135/80mmHg, AV-96 b/min;
 Aparat digestiv: cavitate bucală normal colorată, dentiţie integră, abdomen suplu,
dureros la palpare, ficat în limite normale, splina nepalpabilă, tranzit intestinal prezent;
 Aparat urinar: micţiuni fiziologice, diureză normală, loji renale libere;
 Sistem nervos, endocrine, organe de simţ: ROT prezente bilateral, OTS, mobilitate
voluntară, sensibilitatea normală;

ANALIZA ȘI INTERPRETAREA DATELOR

SITUATIA LA INTERNARE: I: 174 cm G: 86 kg T.A.: 135/80 mmHg

P: 96 b/min T: 37,4 0C R: 20 r/min VAZ: bun AUZ: bun
NEVOI FUNDAMENTALE

1.A RESPIRA ȘI A AVEA O BUNĂ CIRCULAȚIE: Respirație ritmică 20 r/minut, T.A.

– 100/60mmHg, puls regulat 96b/minut.

2.A MANCA, A BEA: Pacientul are un apetit diminuat din cauza durerii. Deglutitia se
realizeaza normal. Se restricționează consumul de alimente în vederea intervenției
46
chirurgicale. În vederea completării necesarului hidric se instituie o perfuzie cu glucoză 5%
- 500ml.
3.A ELIMINA: la internare prezintă dificultate în a elimina datorită inhibiției, hidratării
deficitare, imobilizării la pat. Nu expectorează, nu prezintă vărsături. Scaun absent. Sunt
prezente transpirațiile.

4.A TE MISCA: Imobilizat la pat din cauza traumatismului, limitarea mișcărilor cu

dificultate în schimbarea poziției.

5.A DORMI, A TE ODIHNI: Somn inadecvat cantitativ și calitativ din cauza durerii și
anxietatăă manifestată prin adormiri cu dificultate și treziri frecvente în timpul nopții cu
oboseală, facies anxios, încercănat.
6.A TE IMBRACA, A TE DEZBRACA: Pacientul are nevoie pe tot parcursul internării
de ajutor pentru a se îmbrăca și dezbrăca din cauza durerii și a imobilizării la pat, poartă
pijamale personale, curate.

7.A-TI MENTINE TEMPERATURA IN LIMITE NORMALE: În timpul spitalizării

temperatura pacientului are tendințe de subfebrilitate, 37,40C, transpirații prezente.

8.A FI CURAT, A-TI PROTEJA TEGUMENTELE: Dificultate de a-și acorda îngrijiri,

igiena corporală este efectuată cu ajutorul infirmierei, pe regiuni, la pat.

9.A EVITA PERICOLELE: Risc de complicații și infecții intraspitalicești cauzate de

alterarea integrității fizice, atrofie musculară, tromboflebită, formarea unui calus vicios;
durere la nivelul focarului de fractură și la mobilizare, neliniște, teamă de intervenția
chirurgicală.
10. A COMUNICA: Perturbarea comunicării cu familia și prietenii din cauza imobilizării
la pat; a reușit să stabilească o relație de comunicare cu personalul, răspunde la întrebări,
colaborează. Se exprima clar, corect, coerent. Orientat temporo-spatial.

11. A TE RECREEA: Dificultate de a îndeplini activități recreative din cauza durerii,

imobilizării, spitalizării, manifestată prin inactivitate.

12.A FI UTIL: stare de neputință și sentiment de inutilitate

13. A INVATA: Dispune de cunoștințe insuficiente referitoare la boală, manifestate prin

lipsa de informații.

14. A-TI PRACTICA RELIGIA: Este creștin ortodox nepracticant.

REGIM IGIENO-DIETETIC

Regim alimentar- comun, hidric, postoperator și regim ușor digerabil după reluarea
tranzitului pentru gaze și materii fecale.
Alimente permise: dietă diversă, bogată în proteine, calciu și vitamine

47
Alimente interzise: sistarea consumului băuturilor alcoolice pe toată durata tratamentului

INVESTIGAȚII DE LABORATOR ȘI EXAMINĂRI PARACLINICE

Examene biologice

Examenul cerut Valori normale Valori reale

Hemoleucograma: leucocite 4200-8000/mm3 7430/mm3
Femei = 13±2g%
hemoglobina Bărbați =15±2g% 12,9g%
Femei = 4,2-4,8 mil/mm3
hematii Bărbați =4,5-5,5 mil/mm3 4,6mil/mm3
Viteza de sedimentare a La 1 oră = 1-10mm La 1 oră = 19 mm
hematiilor (VSH) La 2 ore = 7-15mm La 2 ore = 45 mm
Timp de sângerare 3-4 min 3 45̎
Timp de coagulare 8-12 min 9̍ 30̎
Transaminaze
2-20 U.I. 18 U.I.
T.G.O.
2-16 U.I. 11 U.I.
T.G.P.
Bilirubină: totală 0,6 – 1 mg% 0,6 mg%
Fibrinogen 200 – 400 mg% 355 mg%
Glicemie 80 – 120 mg% 100 mg%
Uree 20 – 40 mg% 35 mg%
Creatinină: în sânge 0,6 – 1,2mg% 0,75 mg%
T. Quick = 12̎ - 14̎
Timp de protrombină T. Quick = 13,2̎
T. Howell = 1̍ 30̎ - 2̍ 30̎
Colesterol 180 – 280 mg% 189 mg%
Trigliceride 74 – 172mg% 132 mg%
Examen urină Normal Normal
Grup Rh AB IV Rh pozitiv

Examene paraclinice

EXAMENE CERUTE REZULTATE

Radiografie față și profil membru inferior Fractură medie diafizară femur drept cu
drept dislocare;

EKG Fără modificări

Radiografie pulmonară Fără modificări
Examen cardiologic Fără modificări

PARAMETRII FIZIOLOGICI

DATA TEMP. PULS RESP T.A. DIUREZA SCAUN

13.04.2023 37,40C 96b/ ̓ 22r/ ̓ 135/80mmHg 1200ml 1

48
14.04.2023 370C 78b/ ̓ 19r/ ̓ 125/75mmHg 1600ml -
15.04.2023 36,80C 70b/ ̓ 19r/ ̓ 110/65mmHg 1700ml -
16.04.2023 370C 68b/ ̓ 19r/ ̓ 120/66mmHg 1300ml 1
17.04.2023 36,50C 76b/ ̓ 22r/ ̓ 120/65mmHg 1200ml
18.04.2023 37,20C 70b/ ̓ 20r/ ̓ 125/65mmHg 1200ml 1
20.04.2023 36,50C 70b/ ̓ 18r/ ̓ 120/60mmHg 1200ml 1

TRATAMENT ÎN SPITAL

Medicamentul Calea si modul de administrare

Premedicație
1.Ser fiziologic 500 ml PEV
2.Dormicum 2 mg
Intraoperator
1.Ser fiziologic 1500 ml PEV
2.Marcaină spinal 0,5% 1f intrarahidian
Postoperator
1.Ser fiziologic 1000 ml
2.Glucoză 10% 1000ml
3. Clexan 0,4ml 0,4 ml/24 ore
4. Ketonal 1 f/12 ore
5. Perfalgan 1gr/ 8 ore
6. Cefort 1g/12 ore
7.Acupan 1 f /12 ore iv in 200ml NaCl 0,9%
8.Dexametazonă 1 f/ 12 ore
9.Metoclopramid 1f/12ore
10 Pantoprazol 1flc/12 ore IV

ANALIZA ȘI INTERPRETAREA DATELOR

NEVOI NESATISFĂCUTE: DIAGNOSTICE DE NURSING:

A BEA ȘI A MÂNCA
Alterarea nutriției din cauza durerii, intervenției chirurgicale, manifestată prin post
alimentar preoperator și regim hidric postoperator, inapetență.
A EVITA PERICOLELE
Durere acută cauzată de traumatism, interventia chirurgicală, manifestată prin exprimarea
verbală, plânset, agitație.
Risc de disfuncție neurovasculară periferică cauzată de compresia nervilor și a vaselor din
zona afectată fără manifestări prezente.
Risc de infecție (locală, pulmonară) din cauza fracturii, imobilizării prelungite, interventiei
chirurgicale fără manifestări prezente.
A SE MIŞCA ȘI A AVEA O BUNĂ POSTURĂ
Mobilitate fizică afectată, cauzată de impotența functională a membrului inferior drept,
rahianestezie manifestată prin repaus la pat, mișcări greoaie de poziționare, restricții
terapeutice de miscare.

49
A RESPIRA ȘI A AVEA O BUNĂ CIRCULAȚIE
Alterarea respirației din cauza durerii, anxietății, manifestată prin tahipnee.

A ELIMINA
Eliminare inadecvată din cauza rahianesteziei, imobilizării la pat, manifestată prin glob
vezical, diureză scăzută, oprirea tranzitului pentru materii fecale și gaze.
A DORMI, A TE ODIHNI
Somn inadecvat cantitativ și calitativ din cauza durerii și anxietății manifestată prin
adormiri cu dificultate, treziri frecvente în timpul nopții, oboseală.
A FI CURAT ÎNGRIJIT ȘI A PROTEJA TEGUMENTELE ȘI MUCOASELE
Alterarea integrităţii cutanate din cauza intervenţiei chirurgicale manifestată prin plagă
operatorie.
Dificultate de autoîngrijire din cauza imobilizării manifestată prin igienă precară
A ÎNVAȚA CUM SĂ-ȘI PĂSTREZE SĂNĂTATEA
Cunoștințe insuficiente despre boala din cauza unei educații medicale deficitare
manifestate printr-o cerere permanentă de informaţii legate de evoluţia fracturii.

50
 PLAN DE NURSING

Nevoia afectată: A EVITA PERICOLELE

DIAGNOSTICUL DE EVALUARE
OBIECTIVE INTERVENŢII PROPRII SI DELEGATE
NURSING
Durere acută cauzată de Pacientul să prezinte Se asigură condiții optime de microclimat. Pacientul are
traumatism, interventia diminuarea Se creează un climat de încredere, se încurajează și se linistește pacientul. dureri diminuate si
chirurgicală, intensității durerilor. Se evaluează durerea localizare, intensitate, identificarea factorilor de o stare generală
manifestată prin ameliorare și agravare. mai bună.
exprimarea verbală, Se menține membrul afectat imobilizat și ridicat - promovează revenirea
plânset, agitație. venoasă, scade edemul și poate reduce durerea.
Se plaseazp pacientul într-o poziţie antalgică în limita posibilităţilor de
mobilizare şi respectând poziţiile anatomice ale corpului.
Se utilizează mijloace suplimentare pentru reducerea durerii (pungă cu
gheaţă).
Se încurajează mobilizarea - efectuarea de exerciții active și pasive la
nivelul regiunilor neafectate.
Se administrează medicamentele conform indicațiilor: analgezice,
antiinflamatoare, relaxante musculare pentru a reduce durerea sau spasmele
musculare.
Se monitorizează circulația la nivelul membrului afectat: culoare,
temperatură, puls periferic distal de fractură.
Se recolteaza produse biologice pentru examenul de laborator (sânge, urina).
Se informează pacientul cu privire la pregatirea preoperatorie, interventie,
anestezie şi ingrijirea postoperatorie.
Se însotește pacientul la examenele paraclinice: EKG, radioscopie
pulmonara, radiografie față și profil.
Se pregatește pacientul fizic și psihic pentru interventia chirurgicala.
Se oferă suport emoțional și se încurajează utilizarea tehnicilor de gestionare
a stresului: relaxare, distragere, imagerie ghidată, etc.

52
 Nevoia afectată: A RESPIRA ȘI A AVEA O BUNĂ CIRCULAȚIE
DIAGNOSTICUL DE EVALUARE
OBIECTIVE INTERVENŢII PROPRII SI DELEGATE
NURSING
Alterarea respirației din Pacientul să prezinte o Se monitorizeză respirațiaclinic și paraclinic: frecvență, colorațir Pacientul prezintă
cauza durerii, anxietății, respirație normală trgumente și mucosae, SpO2. respirație și
manifestată prin tahipnee. Se asigură poziția de semisezand care favorizeaza respiratia. circulație normală.
Se administrează tratamentul medicamentos prescris cu antialgice si
antiinflamatorii.
Se oferă suport emoțional și se încurajează utilizarea tehnicilor de
gestionare a stresului: relaxare, distragere, imagerie ghidată, etc.
Se asigură condiții de microclimat corespunzător.

Nevoia afectată: A SE MIȘCA SI A AVEA O BUNĂ POSTURĂ

DIAGNOSTICUL DE
OBIECTIVE INTERVENŢII PROPRII SI DELEGATE
NURSING EVALUARE
Mobilitate fizică afectată, Pacientul să accepte Se evaluează gradul de imobilitate cauzat de leziune și de percepția În urma aplicării
cauzată de impotența imobilizarea terapeutică pacientului intervențiilor
functională a membrului și să învețe mișcări noi Se educă pacientul să evite mișcarea capului si să păstreze decubitul pacientul și-a
inferior drept, în condițiille în care se dorsal fără perna 24 de ore după rahianestezie pentru a combate corectat postura și
rahianestezie manifestată află. cefaleea. a început să se
prin repaus la pat, Se educă pacientul cum să folosească corect bara de trapez atunci când mobilizeze mai
mișcări greoaie de se mobilizează în pat. bine
poziționare, restricții Se incurajează mobilizarea precoce, efectuarea de exerciții active și
terapeutice de miscare. pasive la nivelul regiunilor neafectate, contracții izometrice a
musculaturii coapsei și gambei, conform indicatiilor.
Se monitorizeaza tranzitul intestinal si se combate constipația.
Se instaleaza pacientul în pat respectand pozitiile anatomice ale
membrelor inferioare folosind utilajele auxiliare si de confort;
Se invață pacientul utilizarea corectă a dispozitivelor de asistență in
cazul mobilizării.
53
 Nevoia afectată: A BEA ȘI A MÂNCA
DIAGNOSTICUL DE EVALUARE
OBIECTIVE INTERVENŢII PROPRII SI DELEGATE
NURSING
Alterarea nutriției din Pacientul să Se educă pacientul legat de regimul alimentar pre și postoperator. La 6 ore Pacientul îsi
cauza durerii, intervenției consume o cantitate după rahianestezie se reia hidratarea pe cale orală. recapată pofta de
chirurgicale, manifestată de alimente în Se face zilnic bilanțul ingesta/ excreta, se apreciază pierderile. mâncare după
prin post alimentar concordanță cu Se hidratează corespunzător, pe cale parenterală, intraoperator și intervenția
preoperator și regim nevoile sale. postoperator imediat. chirurgicală.
hidric postoperator, Se alimentează la pat bolnavul cu alimentele preferate, la ore regulate,
inapetență. prezentate cât mai apetisant, după reluarea tranzitului intestinal
postoperator.
Se asigură o atmosferă calmă în timpul servirii meselor
Se administreză medicaţia indicată de medic, antiacide, pentru a peveni
apariţia tulburărilor digestive din cauza antibioterapiei si
antiinflamatoarelor.
Se explică pacientului importanţa alimentaţiei şi a hidratării pentru
favorizarea vindecării (formarea calusului).
Nevoia afectată: A ELIMINA
DIAGNOSTICUL DE
OBIECTIVE INTERVENŢII PROPRII SI DELEGATE
NURSING EVALUARE
Eliminare inadecvată din Pacientul să aibă Se monitorizează diureza dupa rahianestezie, din cauza existenței riscului Pacientul prezintă
cauza rahianesteziei, diureza normală și de glob vezical, iar la nevoie se introduce un cateter vezical. tranzit și diureză
imobilității, manifestată tranzit intestinal Se administrează lichide IV conform prescriptiilor. normală pana la
prin glob vezical, diureză adecvat. Se incurajează mobilizarea în funcție de prescriere. externare.
scăzută, oprirea Se administrează microclisme, laxative, conform prescripțiilor.
tranzitului pentru materii Se începe alimentația normal, bogată în fructe, legume, pentru a combate
fecale și gaze. constipația, după reluarea tranzitului intestinal.
Se suplineste pacientul în satisfacerea nevoilor sale, se servește la pat cele
necesare.
Se intocmește balanta hidrică, ingesta-escreta.

54
 Nevoia afectată: A EVITA PERICOLELE
DIAGNOSTICUL DE EVALUARE
OBIECTIVE INTERVENŢII PROPRII SI DELEGATE
NURSING
Risc de disfuncție Pacientul să aibă o Se monitorizează clinic si paraclinic functia respiratorie și a celorlate Pacientul prezintă
neurovasculară periferică evolutie bună, fără funcții vitale, pentru a identifica la timp EPA, respirație și
cauzată de compresia complicații locale. Se instruieste pacietului legat de exerciții de respirație profundă și circulație normal.
nervilor și a vaselor din tuse.
zona afectată fără Se monitorizează statusului neurovascular în zona afectată: culoarea
manifestări prezente. tegumentului piciorului, pulsul periferic, temperatura.
Se menține ridicat membrul inferior afectat.
Se administrează medicamentele conform indicațiilor: aticoagulate,
corticosteroizi.
Se încurajează mobilizarea – schimbarea frecventa a pozitiei, exercitii
active și pasive ale articulatiei piciorului libere.
Se realizează controale radiologice periodice la indicația medicului,
pentru a urmări stabilitatea fragmentelor osoase .
Nevoia afectată: A EVITA PERICOLELE
DIAGNOSTICUL DE EVALUARE
OBIECTIVE INTERVENŢII PROPRII SI DELEGATE
NURSING
Risc de infecție ( locală, Îngrijirea corecta a plagii Se monitorizeză plaga cu semnalarea oricarui semn de infectie. Pacientul prezintă
pulmonară) din cauza provocate de focarul de Se efectuează pansamentul respectand regulile de asepsie si respirație și
fracturii, imobilizării la fractura, mobilizarea antisepsie la indicația medicului. circulație normal.
par prelungite, adecvata Se monitorizează funcțiilor vitale si vegetative.
interventiei chirurgicale Se monitorizează durerea – exacerbarea durerii poate fi semn de
fără manifestări prezente. pierdere a reducerii fracturii.
Se deplasează pacientul la investigatii cu patul rulant – previne
durerile si complicatiile la nivelul focarului de fractura
Se administrează medicamentele conform indicațiilor: antibiotice,
pofilaxia antitetanica, antiinflamatorii.

55
 Nevoia afectată: A DORMI, A TE ODIHNI
DIAGNOSTICUL DE
OBIECTIVE INTERVENŢII PROPRII SI DELEGATE
NURSING EVALUARE
Somn inadecvat Pacientul să beneficieze Se asigură microclimat corespunzător, se aerisește salonul înaintea Pacientul prezintă o
cantitativ și calitativ din de ore suficiente de somn orelor de odihnă. stare de liniște și nu
cauza durerii și anxietății odihnitor. Se observă și se notează orarul somnului. mai acuză probleme
manifestată prin adormiri Se planifică îngrijirile și intervențiile delegate astfel încât să se evite legate de odihnă și
cu dificultate, treziri trezirea pacientului între orele 22:00-06:00. somn.
frecvente în timpul Se învață pacientul să practice tehnici de relaxare, exerciții
nopții, oboseală. respiratorii câteva minute înainte de culcare.
Se administrează la nevoie medicația sedativă, seara înainte de
culcare, la indicatia medicului.

Nevoia afectată: A FI CURAT ÎNGRIJIT ȘI A PROTEJA TEGUMENTELE ȘI MUCOASELE

DIAGNOSTICUL DE
OBIECTIVE INTERVENŢII PROPRII SI DELEGATE
NURSING EVALUARE
Alterarea integrităţii Pacientul să prezinte Se supravegheză în permanență plaga operatorie si tegumentele Evoluția plăgii este
cutanate din cauza tegumente integre și o intregului membru inferior drept, regiunile expuse escarelor. bună, fără
intervenţiei chirurgicale plagă cu evoluție bună. Se pansează la indicația medicului respectând regulile de asepsie și complicații,
și imobilizării antisepsie. tegumente și
manifestată prin plagă Se supraveghează aspectul plagii și se comunica medicului orice mucoase și integre.
operatorie, măncărimi ale modificare.
pielii, afectări ale Se asigură că lenjeria patului este întinsă, fără cute.
suprafeței pielii. Se așează suporturi sub proieminențele osoase predispuse la răniri.
Se ajută pacientul la repoziționări frecvente conform indicațiilor.
Se menține igiena pacientului, baie la pat pe regiuni.

56
Nevoia afectată: A FI CURAT ÎNGRIJIT ȘI A PROTEJA TEGUMENTELE ȘI MUCOASELE
DIAGNOSTICUL DE
OBIECTIVE INTERVENŢII PROPRII SI DELEGATE
NURSING EVALUARE
Dificultate de Pacientul să participe activ Se ajută pacientul la efectuarea toaletei respectându-i pudoarea. Pacientul s-a adaptat
autoîngrijire din cauza la îngrijirile de igienă in Se efectuează toaleta corporală pe regiuni la pat: bucală, axilară, limitărilor de
imobilizării manifestată condițiile date de inghinală, perianală, tăierea unghiilor, pieptănat. mobilizare si
prin greutatea de a se imobilitate. Se schimbă lenjeria de pat și de corp de câte ori este nevoie. participa active la
spăla, imbrăca, a merge Se pregăteşte lenjeria la îndemâna pacientului şi se antrenează activitățile de
la toaletă. pacientul în efectuarea autoîngrijirilor. autoîngrijire.
Se observă culoarea și aspectul tegumentelor, faciesul și
comportamentul pacientului.
Se schimbă lenjeria de pat și de corp ori de câte ori este nevoie.
Se efectuează masaj la nivelul regiunilor expuse la escare, cu alcool
sanitar.
Se iau măsuri pentru prevenirea infecțiilor.

Nevoia afectată: A ÎNVAȚA CUM SĂ-ȘI PĂSTREZE SĂNĂTATEA

DIAGNOSTICUL DE
OBIECTIVE INTERVENŢII PROPRII SI DELEGATE
NURSING EVALUARE
Cunoștințe insuficiente Pacientul să- și înțeleago Se explorează nivelul de cunoștințe al bolnavului privind boala. Pacientul a
despre boala din cauza afecțiunea și să respecte Se furnizează pacientului cunoştinţele necesare despre boală, despre manifestat
unei educații medicale tratamentul prescris. tratamentul de întreţinere; deschidere la toate
deficitare manifestate Se educă pacientul şi familia cu privire la: informațiile primite.
printr-o cerere - respectarea indicaţiilor medicului privind dieta şi tratamentul;
permanentă de informaţii - evitarea eforturilor fizice, frigului, umezelii;
legate de evoluţia - reluarea progresivă a activităţilor fizice;
fracturii. - necesitatea respectării regimului igieno-dietetic bogat în proteine,
vitamine şi calciu.

57
 RECOMANDĂRI LA EXTERNARE
EDUCAȚIA PENTRU SĂNĂTATE

Pacientul in varsta de 27 ani, declară că a fost victima unui accident rutier survenit în timp
ce se intorcea de la serviciu spre casă pe o trecere de pietoni. Bolnavul este adus in serviciul
de urgență al Spitalului Clinic Judetean într-o stare fizică și psihică alterată, cu dureri mari și
impotență funcțională a membrului inferior drept.
Ca urmare a examenului obiectiv și a radiografiei la internare, pacientului i se pune
diagnosticul de fractură medie diafizară femur drept cu dislocare și se decide de către
medicul de gardă internarea de urgență în secția de ortopedie în vederea aplicării
tratamentului de specialitate.
Membrul inferior este imobilizat într-o atelă femuro-podală provizorie. Se hotărăște
intervenție chirurgicală pentru osteosinteză. Pacientul este pregătit și operat în 14.04.2023.
Se practică osteosinteză cu tije centro-medulare.
Evoluția nevoilor fundamentale:
La început este anxios, nu realizează foarte bine situația în care se află; solicită cât mai
multe informații despre boală sa de la medicul curant cât și de la cadrele medii care se ocupă
de el. I s-au monitorizat funcțiile vitale și au fost notate în foaia de temperatură.
I s-a aplicat tratamentul de urgență prescris de catre medicul de garda, este oxigenat și
supravegheat pana la ameliorarea situației. Se pregătește pacientul pentru intervenție
chirurgicală (osteosinteză cu tije centromedulare).
Îngrijirile de nursing au dus la ameliorarea stării generale și la o evoluție favorabilă locală
și generală.
Se externează în data de 20.04.2023 în stare ameliorată cu recomandările:
 Să continue tratamentul prescris la domiciliu: anticoagulant, antiinflamatorii,
vitaminoterapie;
 Să revină la control după 7 zile în policlinică pentru evaluare locală a plăgii operatorii,
scoaterea firelor și evaluare radiologică.
 Se recomandă să respecte regimul igienico-dietetic impus și adecvat bolii sale.
 Se mobilizează respectând indicațiile medicului, cu ajutorul cîrjelor fără sprijin.
 Se va evita efortul fizic pentru protejarea segmentului fracturat.
 Sistarea consumului de alcool și fumatului pe toată durata tratamentului.

58
 3.2. FIȘA TEHNICĂ

TEHNICA PANSAMENTULUI

DEFINIȚIE
 Pansamentul chirurgical este actul prin care se realizează şi se menţine asepsia unei
plăgi, în scopul cicatrizării ei. În sensul mai larg, pansamentul reprezintă totalitatea
mijolcelor şi metodelor, care realizează protecţia unui ţesut sau organ de acţiunea
agresivă a diverşilor agenţi.

OBIECTIVE
 Favorizarea vindecării rănilor;
 Prevenirea infecţiei;
 Aprecierea procesului de vindecare;
 Protecţia plăgii împotriva factorilor mecanici.

PREGĂTIREA MATERIALELOR
 Materialele se aleg în funcţie de tipul de pansament (protector, absorbant, compresiv,
ocluziv, umed);
 Tava medicală/cărucior pentru tratamente, măsuţa pentru pansamente;
 Trusa cu instrumente sterile: pense hemostatice, pense anatomice, foarfeci
chirurgicale, stilete butonate, sonde canelate;
 Comprese sterile;
 Tuburi de dren sterile;
 Mănuşi sterile;
 Ochelari de protecţie, mască;
 Muşama, aleză;
 Soluţii antiseptice pentru tegumente si pentru plaga:.Apa oxigenata, Alcool sanitar,
Tinctura de iod, Betadina, Cloramina, Rivanol, Albastru de metilen;
 Soluţii degresante: benzină iodată, eter;
 Medicamente: pulberi, unguente;
 Materiale pentru fixare: feşi de tifon, benzi adezive, plasă adezivă, soluţie adezivă, ace
de siguranţă;

59
 Tăviţa renală;
PREGĂTIREA PACIENTULUI
a) PSIHICĂ
 se informează pacientul asupra necesităţii efectuării pansamentului explicându-i modul
de desfăşurarea al procedurii;
 se obţine consimţământul.
b) FIZICĂ
 se poziţionează pacientul în funcţie de segmentul ce trebuie pansat;
 se alege poziţia de decubit pentru a evita lipotimia;
 se asigură intimitatea pacientului, dacă este cazul.

EFECTUAREA PANSAMENTULUI
Toaleta și dezinfecția tegumentelor din jurul plăgii:
 Se spală mâinile și se pun mănuși sterile;
 La recomandarea medicului, se combate durerea;
 Dacă plaga a mai fost pansată se desface pansamentul cu multă blândețe pentru a nu
produce dureri prin dezlipire brutală. Dacă este necesar se îmbibă cu apă oxigenată
pentru a fi desprins mai ușor;
 În cazul în care există pansament pe plagă fixat cu adeziv, cu tamponul îmbibat în
soluție degresantă se tamponează marginile compresei care acoperă vechiul
pansament, în felul acesta se va dezlipi mult mai ușor;
 După îndepartarea vechiului pansament se examinează plaga și tegumentele din jurul
plăgii;
 Dacă este nevoie se rade din jurul plăgii pilozitatea până la o distanță de 6 cm de
marginea plăgii și se spală tegumentele din jurul plăgii cu apă și săpun folosind
comprese sterile;
 Se spală din nou mâinile, se dezinfectează și se pun mănuși sterile;
 Se dezinfectează tegumentul cu o soluţie antiseptică (începând dinspre plagă spre
periferie în cazul plagilor neinfectate și dinspre periferie spre plaga în cazul plagilor
infectate, schimbând frecvent tamponul).
Tratarea plăgii
 Se acţionează în funcţie de recomandarea medicului, de natura şi evoluţia plăgii;
 În cazul plăgilor aseptice, plaga se dezinfectează printr-o singură ştergere cu tamponul
îmbibat în betadina;

60
 Plăgile infectate, secretante, nesuturate se aseptizează prin spălări cu soluţii antiseptic.
Plaga trebuie să fie cât mai curată, fără secreții și sfaceluri;
 La indicația medicului se pot introduce în plagă antibiotic, conform antibiogramei;
 Se dezinfectează din nou tegumentul din jurul plăgii cu tinctură de iod și apoi cu
alcool sau betadină;
Acoperirea (protecţia) plăgii
 Se aplică comprese sterile care să depăşească marginile plăgii cu 1-2 cm;
 Compresele vor fi manevrate astfel încât să nu se atingă cu mâinile suprafețele ce vin
în contact cu plaga;
 La plăgile care secretă, se acoperă compresele cu strat nu prea gros de vată pentru a nu
permite stagnarea secreţiilor în contact cu tegumentul, favorizând iritaţia şi macerarea.
Fixarea pansamentului
 Se alege o metodă de fixare adecvată regiunii prin înfăşare sau cu substanţe adezive;
 Se poate realiza cu leucoplast sau cu benzi adezive de tip “galfix” sau prin înfășare în
funcție de regiunea unde se află plaga, de întinderea ei și de eventualele ei complicații
 Se verifică pansamentul pentru a nu jena circulaţia de întoarcere sau dacă asigură
repausul în cazul în care este limitată mişcarea:

ÎNGRIJIREA PACIENTULUI
 Se aşează pacientul în poziţie comodă şi punând regiunea lezată în repaus;
 Se observă faciesul şi comportamentul la durere;
 Se observă aspectul tegumentelor pentru ca pansamentul să nu jeneze circulaţia.

REORGANIZAREA LOCULUI DE MUNCĂ

 Se colectează deşeurile cu potenţial infecţios (comprese, mănuşi, tuburi de dren, feşi)
în recipiente speciale;
 Se curăţă instrumentele şi se pregătesc pentru sterilizare;
 Se dezbracă mănuşile și se spală mâinile.

NOTAREA PROCEDURII
 Se notează tipul de pansament, aspectul şi evoluţia plăgii data, ora
 Se notează informaţiile care trebuie transmise în legătură cu pansamentele următoare

61
 EVALUAREA EFICACITĂŢII PROCEDURII
a) Rezultate aşteptate:
 Pacientul nu acuză durere ;
 Pansamentul este bine fixat şi curat;
 Plaga este în curs de vindecare.
b) Rezultate nedorite:
 Pacientul acuză durere, tegumentele sunt roşii, edemaţiate, plaga secretă / Se anunţă
medicul şi se efectuează îngrijirile recomandate;
 Tegumentele îşi schimbă culoarea, pot apare furnicături / Pansamentul este prea strâns.
Se reface bandajul ;
 Pansamentul se umezeşte din cauza secreţiilor / Se aplică un strat protector şi
absorbant de vată, se monteaza tub de dren la recomandarea medicului sau sub
supravegherea acestuia, se schimbă pansamentul de câte ori este nevoie.

62
 CONCLUZII

Viaţa şi munca oamenilor se desfăşoară în epoca actuală în condiţiile unui accentuat

progres tehnic şi ştiinţific, ceea ce înseamnă o creştere a gradului de mecanizare şi
automanizare, în toate domeniile industiei.
Datorită creşterii morbidităţii prin boli traumatice şi a efectelor lor asupra capacităţii
de muncă, afecţiunile traumatice ale aparatului locomotor prezintă o importanţă deosebită în
medicina actuală.
Diverse accidente se soldează cu traumatisme, în care fracturile la nivelul membrului
superior sunt deosebit de frecvente. Fracturile necesită mobilizări în aparat gipsat, atele sau
intervenţii chirurgicale, pentru fixarea fragmentelor osoase. Durata de imobilizare depinde de
vârstă şi starea bolnavului, de tipul de fractură, de grosimea osului fracturat şi de deplasarea
lui.
Competenţa cadrelor sanitare, pusă în valoare de o bună organizare şi dotare, impune
din partea medicilor şi a cadrelor medii o temeinică pregătire şi perfecţionare prin cunoaşterea
teoretică şi practică a întregului arsenal terapeutic.
În spiritul acestei responsabilităţi, în lucrarea de faţă am căutat elucidarea procesului de
nursing în cazul pacientului cu fracture ale membrului superior.
Rolul asistentei medicale în îngrijirea acestor categorii de pacienţi este primordial. De
cunoştinţele profesionale acumulate, de conştiinciozitatea cu care lucrează şi de ataşamentul
pe care asistenta medicală îl are faţă de pacient depinde în mare măsură vindecarea acestuia.
Educaţia pentru sănătate trebuie să fie o preocupare de maximă importanţă a medicinii
omului sănătos care constă în dezvoltarea nivelului de cultură sanitară al diferitelor grupuri de
populaţie, precum şi mijloacelor şi procedeelor educativ-sanitare necesare formării unui
comportament sanogenic.

63
 BIBLIOGRAFIE

1. Antonescu D.M., Patologia aparatului locomotor, Editura Medicală, Bucureşti, 2006;

2. Moldoveanu M, Niculescu M, Ortopedie și traumatologie pentru asistenți medicali,
Editura ALL, București,2014;
3. Mărgean, C, Manual de nursing, vol. I, II, III, Editura All Educational, București, 2012;
4. Niculescu M, Moldoveanu M, Ortopedie și Traumatologie pentu asistenții medicali,
Editura All, București, 2014;
5. Niculescu Cezar Th., Cârmaciu Radu, Voiculescu Bogdan, Anatomia şi fiziologia omului:
compendiu, Editura „Corint”, Bucureşti, 2009;
6. Papilian V, Anatomia Omului -Aparatul Locomotor, Editura „All”, Bucureşti, 1993;
7. Stamatin S, Marin I, Pulbere P. Traumatologie şi ortopedie, Editura Universitas, Chişinău,
1993;
8. Titircă L, Breviar de explorări funţionale şi de îngrijiri speciale acordate bolnavului ,
Editura Viaţa medicală, Bucureşti, 1997;
9. Titircă L, Îngrijiri speciale acordate pacienţilor de către asistenţii medical’, Editura Viaţa
Medicală Românească, 2013;
10. Titircă L, Tehnici de evaluare şi îngrijiri acordate de asistenţii medicali, Editura Viaţa
Medicală Românească, 2013;
11. Tomoroaia G, traumatologie osteoarticulară, Editura Universitară ,, Iuliu Hațieganu,, Cluj-
Napoca, 2008;
12. Zaharia C, Viorel Ranga, V.Panaitescu, Al.Ispas, Anatomia omului, Membrele, Editura
Cerma, București, 2002.

64