Lucian Pintilie – Terminus Paradis

Terminus Paradis, o coproducţie România–Franţa (Studioul de Creaţie

Cinematografică al Ministerului Culturii – MK 2 Paris) 1998, reluând motive
şi idei din filmele precedente, ne apare ca o sinteză având o construcţie
impecabilă şi o finalizare la un nivel estetic superior, deschizând, totodată, noi
perspective. Scenariul îl semnează Pintilie împreună cu Răsvan Popescu (a
colaborat cu acesta şi la filmul Prea târziu, 1996) şi cu Radu Aldulescu.
Perioada istorică evocată ne este familiară, cea de după „evenimentele” din
decembrie 1989 din acest „est sălbatic”. Un univers al periferiei, nu doar din
punct de vedere geografic, ci mai ales al unei periferii morale, spirituale, al
incertitudinii şi instabilităţii, al confuziei, al lipsei de orizont, al lui „orice este
posibil”. Prin forţa expresivă, un univers uşor de recunoscut în condiţii
similare sau identice, oricând şi oriunde. Acest univers, ca un edificiu al
deriziunii, capătă contur din interior, printr-o succesiune de secvenţe, variante
ale întregului, pe de o parte aşteptate ca o consecinţă a înfăţişării întregului, pe
de altă parte surprinzătoare prin ineditul lor. Apare şi aici imaginea de sugestie
dantescă a unui infern uman, dar acesta, ca şi în Balanţa, este un Infern din
care se poate înfiripa Paradisul.

Dominantă este aici tema cuplului erotic, cu rezonanţe mitologice şi religioase,

temă transformată însă în pretext pentru sensuri şi semnificaţii, pentru sugestii
ce îi depăşesc sfera semantică. Astfel, Norica (de la Eleonora), chelneriţă la
Nea Gili, şi Mitu (de la Dimitrie), inginer care creşte porci, sugerează cuplul
erotic prin care ei, colectivitatea, dar şi întregul neam îşi pot regăsi identitatea,
vor putea renaşte. Păcătuind şi umilindu-se pentru a supravieţui, Norica, în
lumea ei interioară, va rămâne însă pură, îşi păstrează nealterate candoarea şi
generozitatea. Nepotrivirea, discrepanţa, este aici între esenţă şi aparenţă. Este
schema după care au fost construite numeroase variante ale unui asemenea
personaj feminin, impus de romantici, care străbate literatura universală, fiind
preluat şi de arta filmului. Ea, atât de firească şi spontană, cuceritoare prin
francheţe, parcurge, ca într-o tragedie, o cale complexă, de la neînţelegere la
înţelegere. La început cochetează cu viitorul partener, îi face semn că-i nebun,
după care se lasă prinsă în vârtejul unei legături care devine un ideal
existenţial, filtrat printr-o atitudine fatalistă: „N-am mămică, n-am tătic,
şefu’… Da, şefu’… Mitule, mi-e cam frică de tine, Mitule… Eşti sifilitic…
Cum o să facem noi casă împreună?... Calule, abia aştept să te văd dezbrăcat,
calule… Mitule, vreau nuntă cu popă şi vreau un copil. Voiam unul de la tine,
dar nu s-a putut. Asta a fost soarta noastră… Dar când ţi-am spus că n-o ducem
noi multe zile împreună…Tu cu porcii tăi te simţi bine… Gata, fiecare cu
drumul lui. M-am săturat de familie şi de damblagii… Acum înţeleg. Iartă-mă,
Mitule, că te-am nenorocit (spune ea în faţa altarului în timp ce el îl ameninţa
pe preot, cu puşca, să-i cunune, chiar dacă era post şi chiar dacă nu erau
pregătiţi pentru îndeplinirea ritului)… Am venit să-l botez pe acesta mic… Am
fost abătută pân-acum… După tat’su, Mitu Cafanu”. Deşi exprimată într-un
limbaj de periferie, recunoaştem aici solida temelie a unor credinţe şi practici,
a unor aspiraţii şi obiceiuri, a unor concepţii şi viziuni, a unei mentalităţi
tradiţionale. recunoaştem dorinţa de rostuire, de împlinire, de intrare în rândul
lumii. El, Mitu Cafanu, este absolvent al unei facultăţi de electronică, ajuns la
o crescătorie de porci: „Cresc porci. Se câştigă bine… Nu prea se-nghesuie
nimeni la porci… ce să-ţi mai aduci aminte când te-mbeţi ca porcii?... Aşa m-a
repartizat tata. Pe mine la porci, pe tine (este vorba despre fratele său, Nicu) în
America… Porcul e gata să-şi mănânce fratele pentru o bucată de dovleac…
Omul şi porcul… Ştii ce-am învăţat eu? Că omul nu se trage din maimuţă, ci
din porc. Porcul e fratele omului”. Dar este şi o aluzie cinică, sarcastică, la
condiţia noastră postdecembristă. O persiflare a pragmatismului de joasă speţă,
a condiţiei subumane la care sistemul social-politic intolerant, totalitar, precum
şi o conjunctură de prăbuşire morală şi spirituală îl reduc pe individ. Dar şi un
gest de solidaritate cu cei înfrânţi, cu cei disperaţi. Înainte de toate însă, Mitu
este un revoltat care, şi el, parcurge un sinuos drum de la neînţelegere la
înţelegere, de la gesturi şi acte anarhice la asumarea vinei, a responsabilităţii,
la regăsirea demnităţii. Urinează de pe balconul apartamentului de la bloc,
sfidând orice rudiment de educaţie; ţipă, înjură, bruschează („Du-te dracului…
Vă dau foc la toţi”); mimează umilinţa, supunerea (către nea Gili:
„Bogdaproste. O mie de ani pace… Săru’ mâna, nea Gili… Baftă multă”,
pentru ca apoi să-l ia la bătaie cu scaunul); la încorporare are o atitudine de
frondă: reţinem imaginea cu recruţii trecând pe sub ţevile de tun ale tancurilor
– sugestia falusului); distrugerea dughenei lui nea’ Gili cu un tanc luat de la
unitate, superbă secvenţă, care sugerează nu o simplă răfuială, ci gestul necesar
de distrugere a unei mentalităţi, a unei perioade de haos, necesitatea unei
radicalizări; evadarea din unitatea specială de pedepsire a ostaşilor recalcitranţi
sau vinovaţi de grave delicte; ieşirea dintr-un culoar, simbol al Labirintului;
urmărirea şi împuşcarea lui după ce, asemenea unui călugăr budist – imobilizat
în vagonul de vite, semnificând un spaţiu închis – îşi leapădă şapca, îşi scoate
tunica, rămânând în cămaşa albă, a purităţii, şi adoptă tradiţionala poziţie a
celui care meditează aşteptând moartea cu demnă resemnare, într-o stare de
iluminare instantanee (satori). Mitu nu este un egocentric, ci are conştiinţa
propriei valori („Toată lumea mă respectă”); trăieşte un sentiment de
plenitudine, de libertate (în secvenţa de la iarmaroc, cu ei doi dându-se în
lanţuri, ea chiuind, iar el trăgând cu puşca în aer, peste lume). Moartea lui are
semnificaţia unei salvări, a unei eliberări, mai mult, a unei jertfe. Cuplul lor
este unul care prin suferinţă, prin mărturisire şi asumarea păcatului, a vinei,
prin iubire, prin jertfă, se va răscumpăra şi îi va răscumpăra şi pe toţi ceilalţi.
Un cuplu care capătă dimensiuni biblice, sensuri mesianice. Ei vor străbate un
drum al Calvarului, al Golgotei, dar vor găsi calea spre salvare. Conform
logicii tragicului, ei vor parcurge traseul spre înţelegere. Acum înţeleg, va
spune Norica în faţa altarului. Complex este şi drumul lui Mitu, de la revolta
anarhică, la iluminare. Iar Norica, intrată în peisajul tipic românesc – dealul şi
valea (spaţul mioritic prefigurat de Lucian Blaga), în bătaia ritmică a
clopotului, se va îndrepta spre biserică pentru boteza noul născut, sugestia,
poate, a unui nou mesia, o posibilă salvare. Pesimismul negru se converteşte,
astfel, într-o viziune luminoasă, amintind de Andrei Tarkovski, de Tenghiz
Abuladze. Un film incomod în care nimic nu este vulgar, ostentativ, ci,
dimpotrivă, proaspăt, spontan şi firesc: imaginea, montajul, dialogul. Un film
avertisment, anticonvenţional sub toate aspectele, polemic, crud, nemilos,
disperat, de o frenetică poezie, o sinteză între comic şi tragic, grotesc şi sublim,
un film de un negru pesimism şi de un profund optimism. Filmul lui Lucian
Pintilie a obţinut Marele premiu special al juriului, Veneţia, 1998.

Mircea Dumitrescu