Lucian Pintilie – Niki Ardelean, colonel în rezervă

Cu Niki Ardelean, colonel în rezervă (Niki et Flo), Franţa/România, 2003, Lucian Pintilie
propune o operă de excepţie, de o remarcabilă rigoare componistică şi ritmică, sub forma unei
metafore, folosind valorosul scenariu semnat de Cristi Puiu şi Răzvan Rădulescu. Cele două
personaje principale, Niki Ardelean (Victor Rebengiuc) şi Florian Tufaru (Răzvan Vasilescu),
în universul cărora se conturează povestea, apar progresiv ca prezenţe simbolice,
emblematice. Nicolae Ardelean, în vârstă de aproximativ 70 de ani, este un fost ofiţer de
artilerie în armata română, adept al liniei naţionaliste a fostei puteri, după cum reiese din
discuţiile cu Florian Tufaru, ajuns acum în rezervă, cu gradul de colonel. Aparţinând
straturilor superioare ale clasei de mijloc şi urmărit de propriile-i tabieturi şi automatisme,
colonelul Nicolae Ardelean este modelul de pater familias demn, politicos, corect, ordonat, în
spiritul condiţiei sale de militar, care a dus o viaţă decentă în mijlocul unei familii nu mai
puţin onorabile. Căsătorit cu Puşa (Coca Bloos), pensionară, croitoreasă la domiciliu, şi tată a
doi copii, Angela (Dorina Chiriac), absolventă a Academiei de Studii Economice, şi Mihai
(Marius Gălea), ofiţer cu înclinaţii muzicale, Colonelul Nicolae Ardelean, care întâmpină
orice împrejurare semnificativă în uniforma de ofiţer superior al armatei române (simbol al
respectului şi autorităţii de care s-a bucurat cândva), este expus în ipostaza uşor desuetă şi
patetică a individului tradiţionalist, patriot, priceput gospodar, vecin de nădejde şi cetăţean
ireproşabil. În această calitate, Colonelul poate fi inclus printre acei membri ai societăţii care
şi-au asumat asigurarea continuităţii neamului şi a tradiţiei. La polul opus, al modernităţii, se
află Florian Tufaru, împreună cu soţia sa, Doina (Micaela Caracaş), locuind în vecinătatea
familiei Ardelean, cu care, de altfel, au iniţiat o alianţă prin căsătoria copiilor. Florian Tufaru
este la antipodul vecinului său. Zgomotos şi lejer, îi place să se amestece în orice, lăsând
impresia că se pricepe la toate. Evident, nu a avut răbdarea să cultive o profesie anume. Acum
confecţionează cărţi poştale cu zodii şi mărţişoare, face comerţ cu discuri, casete şi CD-uri,
este îndrăgostit de achiziţiile tehnicii moderne, începând cu automobilul pe care îl lustruieşte
neîncetat şi sfârşind cu camera video de care nu se desparte aproape niciodată. Impulsiv şi
pătimaş când se află în companie, discută cu aprindere despre orice, impunându-şi punctele de
vedere sprijinite pe cărţi de profil sau de popularitate. Neastâmpărat, vioi, nelegat vreodată de
un program fix, aleargă de colo-colo preocupat să pună mereu câte ceva la punct. Florian
Tufaru este paradigma omului modern, dominat de spirit pragmatic. Cele două personaje-
cheie sunt rude prin alianţă, Eugen (Şerban Pavlu), absolvent al Institutului Politehnic din
Bucureşti, în prezent tehnoredactor la o revistă, fiind căsătorit cu Angela, ceea ce explică
prezenţa aproape zilnică a lui Florian Tufaru la locuinţa colonelului Nicolae Ardelean.
Trecutul lor, diferenţele de caracter şi temperament, de educaţie şi preocupări, de mentalitate
influenţează direct şi sensibil relaţiile şi raporturile dintre cei doi.

Ceea ce pare a fi o ordine casnică începe însă să se destrame printr-o pierdere ireparabilă.
Mihai se electrocutează mortal în urma încercării de a schimba o siguranţă, accident produs de
noua maşină se spălat (simbol al moderenităţii). Moartea lui absurdă pare să facă din el o
primă victimă a civilizaţiei moderne care a început să se insinueze parşiv în tradiţionala
familie Ardelean. Pregătirile pentru înmormântare, desfăşurarea ca atare a ritualului încheiat
cu consacrata pomană sunt elocvente pentru înţelesul ascuns al prezenţei lui Florian Tufaru,
care şi de această dată este cel care se pricepe la toate, care deţine adevărul absolut în orice
controversă şi care posedă soluţiile cele mai practice, chiar şi în cele mai neînsemnate treburi,
cum ar fi împachetatul florilor. Mai mult, el filmează întregul ceremonial, subminând
solemnitatea tristului eveniment. Repetarea, la cererea lui, a „scenei” în care se aşează capacul
pe cosciug, pentru a putea filma dintr-un unghi cât mai favorabil, este doar una dintre
numeroasele lui acte aşa-zis profanatoare. Cu timpul, Florian Tufaru se infiltrează din ce în ce
mai insistent în intimitatea familiei Colonelului Nicolae Ardelean, contribuind direct la
destrămarea acesteia. El este cel care stă în spatele obiectivului, instanţa fără chip care
controlează şi monitorizează totul (şi care pătrunde inclusiv în spaţiul intim în care se îmbracă
mireasa). Îi determină pe Eugen şi Angela să părăsească România pentru a se stabili definitiv
în Statele Unite, organizând în stilul său caracteristic plecarea acestora. Mai gravă este însă
ruptura sufletească pe care o provoacă între colonel şi Angela, care nu mai conteneşte să-l
răsfeţe pe socru cu apelativul papa. Ajunşi în America, cei doi îl copleşesc pe Florian Tufaru
cu scrisori şi vederi, uitând aproape cu totul de existenţa colonelului şi a soţiei sale. În fine,
rămaşi singuri, faţă în faţă, Florian Tufaru şi Colonelul Nicolae Ardelean se antrenează în
discuţii (iniţiate de cel dintâi) în domeniile istoriei şi politicii, prilej cu care sobrul,
cumpătatul, şi reflexivul colonel (filoantonescian) este asaltat cu aprecieri categorice care nu
lasă nici un loc de replică. Ce-i drept, ele se întemeiază pe bogate informaţii, partenerul
apelând la surse livreşti destul de (şi cam prea) variate. Se observă însă din toate acestea
intenţia, urmărită cu tenacitate, de a-i zdruncina şi de a-i destrăma colonelului sistemul de
valori, credinţele şi convingerile, reperele sale fundamentale, bine aşezate în devenirea
tradiţiei locale. Aerul constant de superioritate, tonul răstit, gesturile nervoase ale lui „Flo” îl
situează pe colonel într-o permanentă poziţie de inferioritate, având aerul unui şcolar copleşit
de avalanşa de vorbe goale a unui dascăl complexat şi agresiv. Apostrofat pentru ignoranţa
lui, de care voia cu orice preţ să-l convingă, vecinul şi ruda sa prin alianţă se oferă să-i
completeze lacunele, aducându-i teancuri de cărţi care trebuie să-l convingă definitiv că pune
problemele în mod greşit. Adevărata natură a raporturilor ce se stabiliseră între ei reiese şi din
modul în care se adresează unul celuilalt. Pentru Florian Tufaru, colonelul este întotdeauna
„Niki”, în timp ce acesta din urmă nu trece niciodată de „domnule Florian”. Momentul
culminant al acestei intromisiuni, în care „celălalt”, străinul, cucereşte treptat poziţiile de
comandă din propria-ţi casă (situaţia, care frizează absurdul, aminteşte de Servitorul lui
Joseph Losey), este atins o dată cu ofensa de neiertat pe care Flo o formulează la adresa
armatei române şi, implicit, a condiţiei de ofiţer, a tradiţiilor ostăşeşti. Nicolae Ardelean se
vede, astfel, pe punctul de a-şi pierde ultimul lucru care i-a mai rămas intact (după pierderea
copiilor şi după surparea autorităţii în propria-i casă – metaforă a ţării) din propria-i identitate:
trecutul. I s-au luat, aşadar, viitorul (copiii) şi prezentul (autoritatea), iar acum Flo lucrează la
nimicirea trecutului.

De Ziua Armatei Române, Colonelul Nicolae Ardelean se scoală, se bărbiereşte, îşi pune
hainele de ofiţer superior, îşi ia sacoşa de piaţă (care acum adăposteşte un ciocan) şi iese (în
papuci de casă). Traversează, sună la locuinţa cuscrului său, Doina îl invită să intre, se
îndreaptă spre bucătăria în care Florian Tufaru îşi bea, ca de obicei, cafeaua. Scoate ciocanul
din sacoşă şi, fără să spună vreun cuvânt, îi sparge ţeasta cu câteva lovituri puternice, sub
privirile înţepenite ale Doinei. O dată treaba rezolvată, Colonelul Nicolae Ardelean se
întoarce acasă, uşor tulburat, se aşează în bucătărie pe locul lui de la fereastră şi rămâne
împietrit, cu faţa spre eternitate, ca o emblemă. La o lectură epidermică, întâmplarea pare
banală şi poate face obiectul oricărei rubrici de scandal. Sensul este însă unul mult mai adânc
şi, totodată, extrem de actual. Conflictul dintre cele două personaje paradigmatice este
reductibil la disputa dintre tradiţional şi modern. Am asistat la asaltul unei forţe ostile,
malefice care, infiltrându-se, insinuându-se într-un sistem bine constituit de valori, devenite
cu timpul repere morale, de cunoaştere şi de recunoaştere, de credinţă, încearcă să demoleze
edificiul din interior, substituind valorile autohtone cu unele total străine. Gestul lui Nicolae
Ardelean este, aşadar, unul de sancţionare. Tradiţia amendează modernitatea, localul ucide
universalul, autohtonul penalizează alteritatea. Pare un act legic necesar, justiţiar, care îl ridică
de la condiţia de resemnat, de victimă, de anonim, la aceea de erou tragic. Conturarea,
confruntarea şi sondarea a două mentalităţi contradictorii, realizarea unui ritm ascendent prin
acumulare şi, brusc, a unuia descendent, asemenea unei implozii, capacitatea de concentrare şi
esenţializare, propulsarea în exemplar a unui caz banal, printr-o construcţie metaforică,
folosirea unui limbaj aluziv, insinuant, şi convertirea acestuia într-o poezie a ambiguităţii,
imaginea de excepţie şi remarcabilele partituri actoriceşti fac din ultimul film al lui Lucian
Pintilie o contribuţie de calitate la profilarea unui postmodernism în cinematografia română.

Mircea Dumitrescu