Moromeții De Marin Preda

Anticipat și pregătit de alte scrieri ale lui Marin Preda (nuvela „Întâlnirea din pământuri” și
povestirile „Dimineață de iarnă” și „O adunare liniștită”). Romanul „Moromeții” aduce în fața cititorilor,
pe parcursul a 1000 de pagini aproape, povestea unei familii de țărani din Câmpia Dunării care se
confruntă de-a lungul a 25 de ani cu o adâncă și simbolică destrămare.
Cartea este alcătuită din două volume, apărute la o distanță de 12 ani, unul de celălalt.
Volumul I, apărut în anul 1955, își începe acțiunea la câțiva ani înaintea celui de-al Doilea Război
Mondial, când „se pare că timpul avea cu oamenii nesfârșită răbdare.”, viața se scurgea fără conflicte
majore.
În spațiul epic al lui Marin Preda, funcția timpului este paradoxală, căci el nu va mai avea răbdare și
va produce schimbări drastice care vor pune în cumpănă destinul milenar al țărănimii.
Primele pagini ale cărții sunt construite în concordanță cu timpul sugerat : relatarea este calmă, lentă,
cu exces de amănunte, pe fiecare gest și replică, descriind scene simple, obișnuite, din viața țăranilor.
Întâmplările petrecute într-o sâmbătă seara la întoarcerea de la câmp, până duminică noaptea, ocupă
un sfert din volumul întâi.
Totul se desfășoară după un tipic,nimic nu e spontan, parcă asistăm la un ceremonial. Moromeții sunt
strânși în jurul unei mese mici, rotunde : Ilie Moromete, tatăl, este dominant, temut și ascultat; el se află
în fruntea mesei, pe pragul dintre două încăperi. Frații mai mari – Nilă, Achim și Paraschiv – sunt așezați
pe partea dinspre exterior a mesei, parcă pregătiți să plece. Fetele – Ilinca și Tita – , ca și Niculae, fiul cel
mic, și Catrina, soția lui Moromete, se află pe partea opusă a mesei. Această poziție la masă, autoritatea
paternă, atitudinea centrifugă a fiilor în jurul tatălui, opoziția fii/mamă, precum și locul neglijabil al lui
Niculae, ca și încordarea dintre frați, denotă o stare de criză latentă.
De asemenea, scena mesei este importantă deoarece de prezintă structura străveche a familiei
țărănești.
Forța cărții, însă, stă în adâncimea ei psihologică : aspectele automatice, stereotipe, ascund analiza
sufletului protagoniștilor.
Romanul are două planuri :
- planul interior este cel misterios și durabil, ne prezintă frământările sufletului personajului
principal, Ilie Moromete, și este planul din care țâșnește drama.
- planul exterior reprezintă o monografie a satului românesc de la acea vreme.
Gospodăria Moromeților pare solidă. Grija lui Ilie este să o păstreze așa. Pentru prima dată în
literatura română, țăranul nu mai are ca grijă fundamentală posesiunea pământului, ci păstrarea acestuia.
Ilie Moromete are două loturi, al său și al Catrinei, are și copii care să le muncească dar proprietatea
intră în declin, din cauză că Moromete nu înțelege pericolul veșnicelor sale datorii amânate.
În primele capitole nu aflăm despre această problemă, căci Marin Preda nu își începe povestirea de la
început, ci de la un punct oarecare din viața Moromeților.
După lunga descriere a întoarcerii familiei acasă de la lucru, Preda își îndreaptă atenția către viața
satului. El narează evenimente obișnuite, pe care le dilatează prin insistență :
- un drum spre fierărie, cu secerile pe umăr
- o adunare în poiană
- tăierea unui salcâm
- plata unor impozite
- călușul
- hora
Faptul banal este transformat prin talentul autorului în fapt cu semnificație ascunsă, cu relief
neașteptat și tulburător, ca și cum ne-am afla în fața unor adevărate ritualuri.
În relație cu satul, personalitatea lui Ion Moromete se dezvăluie pregnant, confirmând trăsăturile care
îl așează deasupra celorlalți și pe care, în cadrul familiei, doar le intuiserăm.
Eroul se conturează prin suma detaliilor, adunate din diverse gesturi : cum merge spre mijlocul
satului, cum se așează, cum iese în drum, cum vibrează în fața obiectelor și oamenilor.
 El contemplă totul cu voluptate și retransmite semenilor săi, prin darul excepțional al vorbirii, pe care
îl posedă, dar și prin plăcerea de a vorbi.
Scena care îl definește profund, sintetizând poziția în fața colectivității, este, desigur, cea petrecută în
poiana fierăriei lui Iocan, unde țăranii se adună să discute, îmbrăcați de sărbătoare.
Toți îl simpatizau dar îl și respectau pe Moromete, pentru umorul său, pentru sociabilitatea,
inteligența, ironia și fantezia sa. Dar Moromete este și ascuns, disimulat, îi „pândește” pe interlocutori și
se distrează, în sine, pe seama prostiei, a îngâmfării, a limbajului acestora.
Semnificativă în acest sens, este scena cu agenții fiscali, veniți să încaseze foncirea, pe lângă care
Moromete trece ca și când ei n-ar exista, strigă la soția sa, apoi la Paraschiv, deși știa bine că niciunul nu
este acolo, apoi se întoarce către agenți și le strigă „n-am”.
Cu calm, le cere acestora o țigară și tot cu calm, ia chitanța, repetând că nu are.
Moromete pare, poate, și sucit, cu toane, imprevizibil, închis. Este un personaj derutant. Față de
copii, pare rece și înstrăinat, dar din reacțiile sale se înțelege că își iubește copiii și le vrea binele,
cenzurându-și, doar, înduioșarea.
Ilustrativă este scena care prezintă serbarea școlară a lui Niculae : Ilie își însoțește fiul, este mândru
de nu își încape în piele, când copilul urcă pe scenă să își spună poezia, tatăl îi face semne și îi dă sfaturi
de la distanță, pentru ca apoi – copleșit de emoții – Niculae să facă o criză de friguri. Este momentul în
care se vede toată grija, dragostea și teama pe care un tată adevărat le poate simți pentru copilul său –
Moromete aleargă către copilul său.
Ilie Moromete crede în comunicare. Speră că oamenii îl înțeleg sau cel puțin familia îl înțelege. El se
miră când vede că este greșit interpretat.
Prăbușirea familiei sale se va petrece tocmai din cauză că fiii îi ignoră planurile și au alte gânduri
decât tatăl – unele mai realiste.
Dealtfel, conflictul romanului „Moromeții” se constituie din modurile diferite ale tatălui și, respectiv,
ale fiilor săi mai mari de a înțelege lumea și viața. Este vorba, în esență, despre conflictul între generații,
desfășurat pe fundalul unor schimbări fundamentale în societate.
Momentul culminant al conflictului va surveni în ziua în care fiii cei mari se hotărăsc să plece.
Pentru Moromete pământul înseamnă demnitate socială și umană, bucuria de a fi liber, șansa de a se
gândi și la altceva decât la ziua de mâine. El este un spirit contemplativ, fără a fi, însă, inactiv. Pentru el
viața este un miracol iar omul nu trebuie să fie robul acțiunii. Ilie Moromete acționează, dar în sensul
iluziilor, pe care și le-a făcut despre viață. El este convins că modul cel mai bun de viață este cel
tradițional, dar convingerea lui este în contradicție cu epoca în care trăiește – epocă grăbită și avidă de
schimbare.
În satul liniștit, patriarhal, în care odinioară „timpul avea răbdare”, se petrec schimbări violente,
intervin alt tip de relații. Pământul nu mai înseamnă mare lucru. Acum banul devine important. Dar,
pentru Moromete, banul este un atac brutal la adresa credinței sale că omul, dacă are pământ și copii,
poate privi liniștit la viitor.
Fiii cei mari, oameni ai vremurilor lor, înțeleg altfel viața și problemele ei. De aceea, pe fundalul urii
față de mamă și surori vitrege, hotărăsc separarea averii și fuga la oraș.
Moromete – dându-și seama că va ieși rău – îi dă voie lui Achim să plece la București cu oile, ca să
aducă toamna bani, și din acest motiv, Niculae speră că va fi trimis și el la școală.
Gestul tatălui se dovedește a fi în zadar, căci fiii cei mari se arată disprețuitori iar Ilie se înfurie și
izbucnește, bătându-i cu parul pe Paraschiv și pe Nilă, scenă care arată disperarea și neputința lui.
Paraschiv și Nilă fug, luând și caii din grajd, iar Moromete se va vedea obligat să vândă o parte din
pământ, adică să facă ceva exact împotriva convingerilor sale.
Volumul I se termină prin schimbarea ritmului de trecere a timpului : acesta nu va mai fi nici
răbdător, nici tolerant, „nu mai avea răbdare”.
Ilie Moromete este incapabil să priceapă și să accepte. Experiența tragică pe care o trăiește îi
modifică psihologia. El cade într-o muțenie – simbol al dispariției – se înstrăinează de ceea ce era el
însuși anterior. Într-un târziu își înțelege drama, înțelege că lumea se schimbă, că satul poate exista și fără
el. Această înțelegere îl face pe Ilie Moromete un personaj superior.
Acțiunea volumului I se sfârșește cu puțin înainte de începerea celui de-al Doilea Război Mondial, cu
fuga fiilor lui Moromete și cu decepția acestuia, înșelat în așteptările sale.
Marin Preda aduce, prin „Moromeții”, o schimbare în literatura română. Până la el, țăranul era văzut
doar în existența lui perfect adaptată la mediu. Acum, el este scos din stereotipia știută și constrâns să
mediteze la adevărata sa condiție.