Lucian 

 Pintilie – Reconstituirea
Realizat în alb/negru, Reconstituirea (1969), după povestirea lui
Horia Pătraşcu, cu premiera în ziua de 5 ianuarie 1970, la Bucureşti, a fost  interzis
după numai trei zile de spectacole.
Este primul film, ca operă de artă, care în ton ironic, maliţios, cinic, ne
introduce în infernul românesc, moral şi spiritual, în labirintul băşcăliei, variantă
specific românească şi degradată a spiritului balcanic. Pretextul fiind reconstituirea
în scopuri ipocrit educative a unui delict minor de către procuratură, miliţie, cu
sprijinul unei echipe de cineaşti,
Lucian Pintilie propune, în fond, o incursiune în subconştientul românesc
colectiv, pe care o realizează cu acelaşi simţ al concretului, al notaţiei minuţioase, al
personajelor, al confruntărilor afective, comportamentale, de mentalitate. Astfel,
întreg procesul reconstituirii, într-o ambianţă de băşcălie, de neseriozitate, te
tembelism, se transformă, printr-o seducţie nefastă din străfundurile firii, într-un fapt
monstruos, într-o crimă.
Cei doi prieteni, Vuică şi Ripu – cele mai inspirate partituri actoriceşti ale lui
George Mihăiţă şi Vladimir Găitan – sugerează fraţii biblici Cain şi Abel. Finalul,
admirabil, cu acei anonimi veniţi duminica să se recreeze la un meci de fotbal, la
consumul unei sticle cu bere şi al unei sărăcăcioase gustări, începând să înţeleagă că
cel ucis, aparent din eroare, simbolizează pieirea unor valori – puritatea, naivitatea,
generozitatea lor, a noastră, au aspectul unui cor de tragedie antică. Construit ca un
reportaj, ca un film documentar, ca un film-anchetă, ca un film-dosar de existenţă,
ca un film-fapt de cronică, Reconstituirea, prin valoarea lui estetică, este o epopee, o
frescă a infernului moral şi spiritual românesc. Un film cu o densă suprapunere de
straturi, cu multiple sensuri şi semnificaţii filosofice.
Sub alt aspect, acest film sugerează un ceremonial de pregătire şi de înfăptuire
a unei acţiuni abominabile, o crimă faţă de aproapele nostru, faţă de noi înşine, un
ceremonial urzit în subconştientul colectiv şi finalizat ca o scuză sub forma unui
accident, a unei erori. Filmul are şi un ascuns aer mioritic, dacă acceptăm
că Mioriţa are şi o încărcătură semantică negativă.
Sunt de reţinut şi interpretările de excepţie ale celorlalţi actori:
George Constantin, Emil Botta, Ernest Maftei, Ileana Popovici, Ştefan Moisescu –
cele mai valoroase din întreaga lor carieră cinematografică.
Filmul a fost redifuzat de-abia în 1990. Creat într-o stare de libertate
interioară, Reconstituirea, ca şi piesa Revizorul, este un act de conştiinţă.
Dar filmul este remarcabil şi prin limbajul aluziv, insinuant. Intervenţia
miliţianului, în momentul reconstituirii scenei violente de la bar, este o aluzie
persiflantă la esenţa „realismului socialist”: „Ai spart păharul, spargi păharul. Ai
spart sifonul, spargi sifonul. Să fie ca-n viaţă. Să faceţi cum spunem noi”.
 
prof. Mircea Dumitrescu