Luchino Visconti - Rocco și frații săi

Mihaela Mustățea1

Rocco și frații săi (1960) reprezintă, fără îndoială, cel mai contestat și cenzurat film al
regizorului italian Luchino Visconti, marcând revenirea marelui regizor la valorile
cinematografiei neorealiste. Ideea centrală din care s-a născut filmul este conflictul nerezolvat
dintre Nordul și Sudul Italiei, în contextul boom-ului economic, de la începutul anilor ‘60 ai
secolului trecut. Fără această “chestiune sudică”, citită în cheie ideologică, însuși regizorul
recunoștea că narațiunea noastră nu ar fi fost nimic altceva decât relatarea unei simple povești
în centrul căreia s-ar fi aflat o dramă pasională.
Acțiunea este construită în jurul unei femei văduve cu cinci copii, familia Parondi,
venită la Milano dintr-o regiune extrem de săracă a Italiei, în plină reconstrucție postbelică. În
ostilitatea realității milaneze, toți încearcă să-și facă un rost, Vincenzo, Simone, Rocco, Ciro
și Luca, cinci personaje ale căror destine rupte din mediul lor de origine încearcă să se
redefinească într-un context nou și necunoscut. După cum spunea însuși autorul, Rocco și
frații săi prezintă povestea Rosariei, o femeie din Lucania, energică, puternică, încăpățânată,
mamă a cinci copii care sunt pentru ea ca “cele cinci degete ale mâinii”, afirmație care ne dă
ideea acestei diversități și, în același timp, a acestei unități de “clan.” Visconti reia și aici
tema pasiunii amoroase, dar mai ales puterea ei distructivă, așa cum fusese, de altfel, tratată
deja în filmele Obsesia din 1943 și Simțul din 1954.
Actrița franceză Annie Giradot a interpretat-o pe Nadia, frumoasa prostituată de care
s-au îndrăgostit cei doi fraţi, Rocco (interpretat de foarte tânărul şi atrăgătorul Alain Delon) şi
Simone (Renato Salvatori). Stăpânit de furie şi gelozie, Simone ajunge să o ucidă pe Nadia,
fosta lui iubită, care acum îl prefera pe Rocco. Scena în care Simone o violează pe Nadia,
chiar în faţa lui Rocco, a fost aspru criticată, Visconti fiind acuzat că a împins aceste limite
până la imoralitate. Visconti s-a apărat spunând că ar trebui să se facă o distincție clară între
erotism și pornografie: “nu poate fi catalogată drept pornografie nimic care, cu îndrăzneală și
fără prejudecăți, arată realitatea în față,” mărturisea regizorul. Critica filmului a vizat, în
primă instanță, aceste secvențe de violență și bine-cunoscuta scenă de viol, cea din urmă fiind
considerată “obscenă” și mult prea explicită pentru a putea fi redată, la acea vreme, pe marele

1
Cercetător și lector la Facultatea de Istorie, Universitatea din București, doctor în Istorie cu teza Italia și
construcția europeană. Politica externă italiană în primul deceniu postbelic (1945-1955). Ariile de interes sunt
domeniul Relațiilor Internaționale și cel al Istoriei Contemporane Universale.

1
ecran. În realitate însă, conținutul și mesajul politic “de stânga” au fost cele care au atras
reacția imediată a autorităților.
Pe 6 octombrie 1960, filmul a fost prezentat în cadrul Festivalului de film de la
Veneția. Au existat o serie de presiuni politice pentru ca filmului să nu i se acorde marele
premiu al Festivalului, Leul de Aur, obținând în final Leul de Argint, provocând reacția de
indignare a publicului prezent și a regizorului însuși, care a abandonat ceremonia de
premiere.
Încă o dată, un film semnat de Visconti devenea așa-numitul casus belli, divizând nu
doar critica de film, ci și scena politică a Italiei postbelice. Regizorul Luchino Visconti a fost
dat în judecată, achitat în 1966, iar pentru ca filmul să poată rula în cinematografe, au fost
tăiate șase minute din film cu scenele controversate, precum și impunerea interdicției ca
filmul să nu fie vizionat de minorii sub 16 ani. Abia în anul 2015, în cadrul Festivalului de la
Cannes, producția integrală a lui Visconti a fost prezentată publicului larg, având cele 178 de
minute originale, rămânând însă valabilă interdicția aplicată minorilor.
Trebuie amintit faptul că filmul apărea într-o perioadă de pline transformări sociale,
într-o societate în care dinamica economică era pe cale să provoace o adevărată dezintegrare
a societății rurale, concomitent cu consolidarea societății urbane, în care lipsa moralei
creștine, a valorilor tradiționale și dizolvarea familiei patriarhale erau deja prezente. Prima
mare migrație economică din secolul XX a generat o mutație antropologică de amploare, și
anume trecerea de la societatea rurală arhaică, încă impregnată cu o mentalitate profund
religioasă, la societatea industrială, modernă.
Regizorul milanez a dorit să prezinte o altă față a miracolului economic, și anume cea
a milioanelor de italieni sudici care construiau bunăstarea postbelică italiană, dar care nu
reușeau să se integreze în realitatea urbană, rece, alienată, sumbră și respingătoare, nu
înțelegeau noul mers al lucrurilor, fiind forțați de sărăcie să-și abandoneze pământurile. În
acest sens, este emblematică scena finală a filmului, cea a dialogului dintre Ciro și Luca în
care fratele mai mare îi mărturisește micuțului Luca speranțele într-o lume mai bună, în care
nimeni să nu fie obligat să-și abandoneze pământul în căutare de “pâine și dreptate.”
S-a spus că Rocco și frații săi ar putea reprezenta continuarea filmului Pământul se
cutremură (La terra trema-1948). Înfrângerea lui Valastro, personajul principal este văzută ca
fiind momentul de cotitură în societatea tradițională care avea să deschidă calea marilor
valuri ale migrației interne. Nu este deloc surprinzătoare această remarcă, de vreme ce
scenariul original al filmului din 1948 includea o astfel de urmare, niciodată însă nu a fost

2
filmată. Acțiunea s-ar fi desfășurat în Lucania (Basilicata), acolo unde ar fi trebuit să fie
prezentată înmormântarea soțului Rosariei și locul de plecare a noilor noastre personaje.
Povestea filmului începe cu sosirea la Milano a unui tren “al soarelui”, cum erau
numite garniturile de tren care aduceau noi muncitori sudici în orașele din nord-vestul Italiei,
punând sub lupa cineastului unul dintre cele mai mari fenomene sociale din Italia postbelică,
cel al emigrării în masă a italienilor sudici spre marile orașe industriale din nord. Cele două
localități nu sunt alese întâmplător, orașul Milano a absorbit în timpul miracolului economic
un număr impresionant de muncitori sudici, în timp ce Lucania a fost regiunea italiană care
avea să sufere în urma acestor transferuri demografice masive.
Așa cum s-a întâmplat adesea în cinematograful și teatrul lui Visconti, și în acest caz,
în afară de actrița de origine greacă Katina Paxinou și Paolo Stoppa, regizorul a folosit actori
puțin cunoscuți publicului larg, precum Alain Delon, în rolul personajului Rocco, complet
necunoscut atunci în Italia, sau Renato Salvatori, interpretul lui Simone, într-unul dintre
primele sale roluri dramatice, Anna Girardot în rolul prostituatei Nadia, și pe atunci tânăra
Claudia Cardinale.
În 1979, la trei ani de la moartea lui Visconti, a avut loc prima difuzare televizată a
filmului, fiind tăiate alte zece minute din film, cu mențiunea ca acesta să nu fie vizionat de
minorii sub 14 ani. Cum spuneam, versiunea integrală a filmului a fost practic indisponibilă
mai bine de 50 de ani, până în 2015, atunci când, datorită interesului regizorului Martin
Scorsese, mare admirator al cinematografului lui Visconti și cel al Societății cinematografice
din Bologna, aveau să fie descoperite negativele tăiate și reintegrarea lor în filmul restaurat
integral, în format digital.
Inspirat parțial de colecția de nuvele a lui Giovanni Testori, Il ponte della Ghisolfa
(1958), Rocco și frații săi se laudă de fapt cu multiple inspirații literare, de la I Malavoglia a
lui Verga din care Visconti s-a inspirat pentru La terra trema, la Iosif și frații săi a lui Thomas
Mann, la Idiotul lui Dostoievski, al cărui protagonist amintește psihologia naivă și supusă a
lui Rocco, până la atmosfera din O privire de pe punte de Arthur Miller. Totodată, sursele
filmului nu sunt doat literare, ci și ideologice și sociale. Gândirea lui Antonio Gramsci despre
uniunea dintre țăranii din Sud și muncitorii din Nord, reflectarea a tot ceea ce a trăit Carlo
Levi în exilul său din timpul regimului fascist, în sudul sărac al Italiei (Hristos s-a oprit la
Eboli - 1945), Rocco și frații săi este mai presus de toate o melodramă puternică, poate cea
mai puternică dintre creațiile lui Visconti. Fiind o critică la adresa miracolului economic,
filmul readuce în prim plan chestiunea integrării noilor meridionali veniți în orașele din nord,
și mai cu seamă faptul că boom-ul economic ce avea să vină nu va aduce doar bunăstare

3
economică și progres tehnologic, ci și o nouă scară a valorilor morale. Tema avea să fie
reluată, mulți ani mai târziu, de regizorul Gianni Amelio în filmul Cosi ridevano (Iubire de
frate 1998), fiind marele câștigător al Festivalului de film de la Veneția, recuperând astfel
ceea ce îi fusese negat peliculei lui Visconti.