"Insist asupra faptului ca La Strada nu este nici mostra de film neorealist si nici o forma a vechii povesti

romantioase de dinainte de razboi. Si asta pentru ca eu consider ca trebuie sa recunoastem fara rezerve
la ce grad de intensitate poate acest film obsedant sa insemne o tranzitie in ceea ce priveste modul in
care cinematografia italiana oglindeste spiritul si suferinta individului." - Bosley Crowther - 1967

La Strada al lui Federico Fellini, unul dintre cele mai frumoase filme facute vreodata, este o pelicula care
nu a fost difuzata niciodata dupa 1989 de vreun post TV romanesc, exceptand TVR Cultural, anul acesta.
De altfel, motivele de a vorbi despre opera lui Fellini nu prea au existat in ultimii ani, dupa excelentul
ciclu difuzat de Pro TV la inceputuri, filmele sale fiind foarte rare la TV. La Strada este practic filmul care l-
a impus pe regizorul Fellini; pina atunci semnase doar comediile Seicul alb si I Vitelloni, deci, in 1954,
Fellini se afla la inceputul unei lungi serii de filme magnifice si unice (caz rar, opera compusa aproape in
totalitate din capodopere). Pentru cele doua roluri principale, Zampano si Gelsomina, Fellini i-a ales pe
celebrul actor american Anthony Quinn si pe propria sotie, Giulietta Masina, cea care i-a ramas devotata
pana la sfirsitul vietii. Peste trei ani, Fellini o va folosi din nou pe Giulietta Masina, in alt film
impresionant, Noptile Cabiriei, iar ulterior, in 1965, o va mai distribui in Giulietta si spiritele, de un impact
mai scazut. Nu exista cuvinte pentru a descrie felul in care joaca aceasta minune numita Giulietta Masina
in cele doua filme, La Strada si Noptile Cabiriei. Filmele trebuie doar vazute pentru a va simti coplesiti de
puterea artei de cea mai inalta valoare. In ceea ce priveste La Strada, nu va lasati derutati de incadrarea
filmului ca opera a curentului neorealist. Filmul este in primul rind un film de Fellini, nu are nicio legatura
cu dogmele teoretice si cu ideologia acestei miscari culturale italiene si, desi se refera la doua fiinte
"umilite si obidite", are in plus o poezie si o frumusete care lipsesc celorlalte opere neorealiste (cu
exceptia catorva filme ale lui De Sica). Pe Fellini nu-l intereseaza existenta dificila a muncitorimii italiene
imediat postbelice, nu are de altfel nici un angajament ideologic, ci doar sa spuna o poveste despre
sentimente si despre neintelegerea dintre doua fiinte umane. Sensibila si naiva Gelsomina il iubeste de
fapt pe asprul Zampano, circar ambulant caruia i-a fost vanduta drept asistenta de catre familia ei saraca,
dar acesta nu isi va depasi niciodata comportamentul brutal, pentru a face pasul necesar apropierii de
fiinta care-l urmeaza precum un animal credincios. Este o poveste universala, care va sensibiliza oricind
pe (aproape) oricine, nu se incadreaza in limitele stramte in care au lucrat majoritatea regizorilor italieni
din acea vreme (de altfel Visconti si Antonioni abandoneaza imediat corabia care lua apa a filmului social,
recte politic, pentru a-si gasi fiecare vocea proprie atit de inconfundabila, chiar si De Sica si Rossellini se
indeparteaza de linia stricta a curentului). Pe de alta parte, in La Strada Fellini este deja Fellini, anumite
secvente poetice si halucinatorii configurand stilul sau unic, care se va numi in istoria culturii drept
"fellinian".

Punct culminant al carierei lui Fellini, apariţia filmului "La strada" a impus numele regizorului italian în
istoria cinematografiei. Trista poveste a circarului musculos Zampanò (Anthony Quinn) şi a naivei şi
inocentei Gelsomina (Giulietta Masina) aduce chiar şi astăzi lacrimi în ochii privitorilor, fiind un adevărat
poem cinematografic al dragostei şi suferinţei.
Filmul este format dintr-o serie de întâmplări care-i apropie tot mai mult pe cei doi protagonişti, mai ales
pe plan sufletesc decât pe plan fizic deoarece egoistul Zampanò respinge dragostea Gelsominei. Legătura
care se creează între cele două personaje devine în timp una simbiotică, ambele personaje ajungând să
se completeze reciproc în ciuda caracterelor complet opuse ale protagoniştilor. Fragilitatea, sensibilitatea
şi bunătatea Gelsominei se ciocneşte cu asprimea şi brutalitatea circarului, care s-a obişnuit să-şi
ascundă sentimentele, considerându-le slăbiciuni pe care un bărbat puternic precum el nu ar trebui să le
aibă. Adevăratele sentimente ies la iveală în final, atunci când spectatorii înţeleg cât de puternică era
legătura între Zampanò şi Gelsomina.

Secvenţele alb-negru ale peliculei sunt încărcate cu emoţii puternice. Frământările sufleteşti ale lui
Zampanò sunt redate viguros de Anthony Quinn (probabil în cel mai bun rol al carierei sale), în timp ce
fragila Gelsomina beneficiază de interpretarea plină de expresivitate a Giuliettei Masina, ale cărei
grimase îi aseamănă personajul cu "micul vagabond" al lui Charlie Chaplin. Prin acest rol, Masina se
dovedeşte a fi o adevărată artistă ce stăpâneşte arta interpretativă până în cele mai mici detalii. "La
strada" impresionează şi răscoleşte sufletele spectatorilor, înfiorându-i chiar şi pe cei mai tari sufleteşte.
Un film despre dorinţa de libertate a omului şi despre imposibilitatea de a fi fericit de unul singur.