Slugă la doi stăpâni

(Carlo Goldoni)

„Slugă la doi stăpâni”, o comedie de intrigă în trei acte, de Carlo Goldoni (titlul original ”Il servitore di
due padroni”), a avut prima reprezentație în anul 1746 - la Teatro San Samuele din Veneția - și se află
în topul celor mai bune comedii care s-au scris vreodată.

Spre deosebire de toţi ceilalţi autori dramatici ai epocii, Goldoni s-a aplecat spre situaţiile obişnuite ale
vieţii, situaţii ce au putut pune în lumină caractere, iar măştile şi costumele de bâlci au fost înlocuite cu
fizionomii.

Personajele din „Slugă la doi stăpâi” sunt derivate din caracterele utilizate în Commedia dell'arte.

Astfel, Truffaldino Battochio – este inspirat din Arlecchino.

Pantalone Dei Bisognosi – este inspirit din Pantalone.

Smeraldina – este inspirată din Colombina

Clarice – este inspirată din Isabella.

Piesa începe prin prezentarea Beatricei, care a călătorit la Veneția deghizată ca fratele ei mort în
căutarea celui care l-a ucis, Florindo, cel care este, de asemenea, iubitul ei. Fratele ei i-a interzis
să se căsătorească cu Florindo și a murit de spada acestuia apărând onoarea surorii sale. Beatrice
se deghizează ca Federigo, (fratele ei mort) astfel încât să poate colecta bani de zestre de la
Pantalone, tatăl Claricei, logodnica fratelui ei. Ea vrea să folosească acești bani pentru a-l scăpa
pe iubitului ei de pedeapsa legii și astfel, în cele din urmă, să se căsătorească cu el. Crezând că
fratele lui Beatrice este mort, Clarice s-a îndrăgostit de un alt bărbat, Silvio, iar cei doi s-au
logodit. Interesat în păstrarea aparențelor, Pantalone încearcă să ascundă existența fiecăruia de
celălalt.

Personajul principal al acestei piese de teatru este Truffaldino, care inițial se angajează ca sluga
lui Beatrice (despre care crede că e Federigo), dar apoi, ca să-și astâmpere foamea, se angajează
ca servitor și al lui Florindo, de aici rezultând o serie de încurcături comice (cei doi neștiind unul
de altul și nici faptul că au același servitor),pe care, până la final, tot el le va descurca.

Carlo Goldoni a fost un inovator, creatorul teatrului clasic italian. Goldoni a reformat comedia,
înlăturând miraculosul, declamația, măștile tradiționale și punând accentul pe personaje, pe
explorarea caracterelor acestora și a psihologicului.

In piesa „Slugă la doi stăpâni”- subiectul amintește stilul Commediei dell’Arte; sunt folosite
aceleași procedee: travestiul, repetiția, personajul Truffaldino,tipologia servitorului istet,
inventiv, descurcăreț. Se observă si deosebiri: personajele deși au aceleasi
denumiri(Pantalone,Doctorul sau Truffaldino), sunt create cu multa grijă ,pentru a se
individualiza.Este una din cele mai jucate piese ale lui Goldoni.

Goldoni reformează comedia dinăuntrul specificului ei popular, în tradiţia italiană, şi nu încercând să o

înlocuiască pur şi simplu cu formele comediei culte, erudite, desprinse eventual din alt spaţiu cultural
european (francez sau englez, de exemplu). La Veneţia, eliminarea completă a tradiţiei populare care se
cristalizase în commedia dell’arte ar fi fost sortită eşecului.

„Reforma era mai importantă decât părea; deoarece, privind în special comedia, ea avea la bază un
principiu universal al artei, adică naturalul în artă, în opoziţie cu maniera şi cu convenţionalul. […]
Reforma lui Goldoni era în fond reabilitarea cuvântului, repunerea literaturii la locul ei, cu însemnătatea
pe care o avea; ea însemna literatura nouă.” (Francesco de Sanctis, Istoria literaturii italiene)

Opera lui Goldoni poate fi considerată prin urmare un veritabil eveniment social. Stendhal spunea că „în
realitate un scriitor trebuie să plimbe o oglindă de-a lungul potecilor”, adică să oglindească în arta
literară, realitatea. Caracterele sunt înfăţişate la Goldoni direct, aspru. Chiar în piese construite pe
structura commediei dell’arte şi care folosesc încă aceleaşi nume de personaje, tipurile umane şi intriga
se îndepărtează progresiv de vechile tipare. Personajele sunt în majoritate burghezi ridicoli care nu mai
poartă vreo mască.

„Slugă la doi stăpâni”, este totuși o fidelă întruchipare a commediei dell’arte venită, paradoxal , de la
cel care avea să-i cânte decis prohodul. Dar în schematismul piesei observaţia realistă îşi face deja loc.

În obişnuitul cuvânt către cititor (Il autore a chi legge) din ediţia Paperini, dramaturgul doreşte să
precizeze că piesa nu este o comedie „de caracter, dacă nu doriţi să consideraţi că Truffaldino reprezintă
el însuşi un caracter, înfăţişându-ne servitorul prostănac şi viclean în acelaşi timp; prostănac, adică,
atunci când acţionează pe neaşteptate, fără să se gândească, dar foarte priceput când interesul şi
răutatea îl călăuzesc, întruchipând cu adevărat caracterul servitorului grosolan.” Seduşi de rafinamentul
jocului actoricesc de astăzi şi de nuanţele dialogului goldonian pe care interpreţii le valorifică din plin,
fără îndoială că noi nu mai resimţim în masca lui Truffaldino grosolănia tradiţională a lui Zanni. În Slugă
la doi stăpâni, echivocul asigură de altfel farmecul desfăşurării scenice şi cu cât interpretul lui Truffaldino
va şti să exploateze ambiguitatea situaţiilor şi să accentueze momentele de derută pe care personajul le
surmontează cu o vervă surprinzătoare şi de mare efect la public, cu atât va fi încununat de succes. Nu
studiul de caracter contează, chiar dacă el nu este cu totul absent din această piesă în trei acte care
surâde cu bunăvoinţă convenţiior commediei dell’arte. Truffaldino al lui Goldoni are o mobilitate
extraordinară, o spontaneitate cuceritoare, care îi asigură succesul în jocul dublu pe care îl face şi care
este net superioară vechilor înscenări prin aspectul ei cât se poate de natural.