Monolog - KATHARINA

din IMBLANZIREA SCORPIEI de W. Shakespeare

Insenineaza-ti fata incruntata Si nu privi atat de suparata

La cel ce e stapanul tau pe viata !
Intocmai cum campia o ingheata un ger naprasnic, frumusetea ta se ofileste iute , de
esti rea !
Nu e frumos, sa stii, si nu-ti sta bine femeie manioasa , asa , ca tine !
E-ntocmai ca fantana , tulburata, din care scoti o apa necurata ,
Din care nimeni n-ar voi sa bea , chiar daca setea l-ar cutremura !
Barbatul ti-e stapan si pazitor ! Ti-e rege , cel mai bun ocrotitor !
De tine are grija neincetat : Cu trupul lui mereu te-a aparat .
Munceste pe uscat ca si pe mare Pe gheata , pe furtuni ingrozitoare
Pe cand tu stai acasa , la caldura Si-ti ingrijesti molatica faptura
Fiind crutata de orisice necaz, Caci pentru tine , sotu-i vesnic treaz .
El nu iti cere-n schimbul ocrotirii decat sa-l tii sub aripa iubirii ...
Priviri duioase, vesnic-ascultare ... putina plata, datorie mare !
Asa, pentru barbatul ei , sotia sa-si faca, se cuvine, datoria,
Ca un vasal pe langa suzeran, caci numai el o apara de-alean !
Nevasta atunci cand e cicalitoare ,ursuza,acra si galcevitoare ,
Natanga , artagoasa si posaca si niciodata n-ar voi sa faca
Tot ceea ce barbatul ei ii cere E-o razvratita fara de putere
Pornita impotriva celui care Din partea ei asteapta ascultare .
Ma rusinez cand unele femei se razboiesc si fara de temei
cu sotii lor, pe care ii infrunta , de multe ori chiar intr-o lupta crunta ,
in loc sa faca pace . Si sa stie ca datoresc iubire, modestie si multa intelegere , mereu !
Cum pot sa ceara ,pentru Dumnezeu , sa carmuiasca ele casnicia ,
Crezand ca-si fac intr-astfel datoria ? Sa fie pe barbatii lor stapane,
Chiar cand ajung urate si batrane ?Cand trebuie s-asculte, sa iubeasca,
Si pe barbatii lor sa-i ingrijeasca. Ni-s trupurile slabe, vlaguite , asa au fost din fire
faurite, si nu putem din greu sa ne trudim in fapte grele sa ne ostenim .
Deci, cum suntem becisnice din fire Ne vom rascumpara doar prin iubire ! Caci , fara
soti suntem copii in fasa.
Si mintea mea a fost candva trufasa Si inima ma indeamna mereu
Sa fac candva, prapad in jurul meu . Eram pe toata lumea suparata
Si vesnic, cate-o vorba piperata obisnuiam sa spun .
Pe drept cuvant, acuma vad si eu ca sunt doar vorbe-n vant !
Ca lanciile noastre , manuite, sunt niste biete trestii pricajite .
Ca vanjosia noastra e un basm pe care-l vad acuma cu sarcasm .
Si cand puternice am vrea sa fim , oricat am vrea, tot slabe ne trezim ! Lasati atunci
trufia la o parte , caci de barbati trufia ne desparte!
Si mainile, duioase si supuse , in slujba lor pe veci sa fie puse ...
Si sotul meu, indata ce ar vrea, in mana lui mi-as pune mana mea !