HANGITA de CARLO GOLDONI

„Mirandolina:

Ehei, ce mi-a fost dat să aud?! Excelenţa-sa domnul marchiz Secetă ar vrea să se însoare cu mine? Numai
că nu-i de ajuns să vrea dumnealui să se-nsoare cu mine! Ar mai trebui ceva: să vreau şi eu! Îmi place
friptura, dar cu aburul care iese din ea n-am ce face. Dacă m-aş fi măritat cu toţi cei care m-au cerut,
ehei! aş fi avut o droaie de bărbaţi! Toţi câţi poposesc la hanul ăsta, toţi se îndrăgostesc de mine, toţi îmi
fac ochi dulci! Şi câţi nu-mi cer să mă mărit de îndată cu ei! Şi acest domn cavaler, necioplit ca un urs, să
fie aşa de mojic cu mine? Din câţi clienţi au trecut prin hanul meu, dumnealui e singurul care n-a încercat
să-mi facă curte. Nu spun ca toţi, aşa, dintr-o dată, să se îndrăgostească de mine, dar nici să mă
dispreţuiască aşa cum a făcut dumnealui, căci asta mă face să mor de necaz! E duşmanul femeilor? Nu le
poate suferi? Sărman nebun! Pesemne că n-a dat încă peste o femeie care să ştie cum să-l ia. Dar o să
dea… o să dea! Şi cine ştie dacă n-a şi dat? Tocmai cu de-alde ăştia îmi place să am de-a face. Iar de cei
ce se ţin de capul meu mă plictisesc tare repede. Nobleţea nu-i de mine. La bani ţin, şi nu prea. Ce-mi
place mie cel mai mult e să mă văd servită, dorită, adorată. Asta-i slăbiciunea mea, şi asta-i slăbiciunea
aproape a tuturor femeilor. Nici prin gând nu-mi trece să mă mărit; n-am nevoie de stăpân; îmi duc viaţa
cinstit şi mă bucur de libertatea mea. Stau de vorbă cu toţi, dar nu mă îndrăgostesc de nici unul. Vreau
să-mi bat joc de toţi caraghioşii de îndrăgostiţi plângăreţi şi vreau să mă slujesc de toate vicleşugurile ca
să înving, să înmoi şi să cuceresc inimile cele sălbatice, împietrite şi duşmănoase faţă de noi, femeile,
care suntem cel mai minunat lucru din câte le-a zămislit maica noastră natura!”