În amintirea Paulinei – povestire dramatică –

(de Adolfo Bioy Casares)

Am iubit-o dintotdeauna pe Paulina. În una din primele mele amintiri, Paulina și cu
mine stăm ascunși sub o boltă de lauri, într-o grădină cu doi lei de piatră. Totul a
fost o dulce obișnuință, care ne-a făcut să așteptăm viitoarea noastră căsătorie ca pe
ceva firesc și sigur. Dar nu ne purtam ca niște logodnici. Între noi dăinuia o
prietenie nevinovată, ca între copii... Nu îndrăzneam să joc rolul de îndrăgostit.
Totuși... Ce mult o iubeam!... Ei îi plăcea, cel mai mult, să-mi invit prietenii la cină
și să pregătească ea, totul. În seara în care l-am invitat pe Montero, care era deja un
scriitor foarte cunoscut, Paulina a fost și mai exuberantă decât de obicei... I-a arătat
casa, s-a retras cu el în grădină... În zilele care-au urmat, n-a mai trecut pe la mine,
așa că, după o săptămână, am sunat-o și-am invitat-o să-mi facă o vizită. De cum
am văzut-o, am simțit că s-a schimbat. Când i-am spus asta, a început o explicație
confuză:
- Încă din acea primă seară, ne-am îndrăgostit, la nebunie. E foarte gelos. I-am
jurat că nu te voi mai vedea.
N-am reușit să-mi dau seama dacă glumea sau vorbea serios. Totuși, atunci m-am
simțit, pentru prima oară, departe de Paulina. Totul era așa de absurd. Nu exista
nicio altă persoană care să se potrivească mai puțin cu Paulina, decât Montero. Mă
copleșise tristețea, eram gelos. În ziua următoare, am primit vestea că mi se oferise
o bursă la o universitate din Londra, așa că am început pregătirile de plecare și nu
m-am mai gândit atât de mult la cele întâmplate cu Pulina. Spre surprinderea mea,
în seara dinaintea plecării, Paulina mi-a făcut o vizită. Când am văzut-o, m-am
îndrăgostit din nou, de ea. Nu mi-a spus că venise la mine pe-ascuns, dar am simțit
asta, foarte clar, și am îmbrățișat-o, plin de recunoștință.
Crezând, poate, că făptuise astfel o trădare, s-a îndepărtat repede de mine și mi-a
spus cu o emoție foarte neașteptată în glas:
- Adio, iubitule. Într-un fel, te voi iubi întotdeauna, mai mult decât pe oricare altul.
Când am urmărit-o, de la fereastră, am văzut un bărbat tupilat în grădina din fața
casei. N-a durat mult până mi-am dat seama că era Montero.
După ce m-am întors din Anglia, am simțit că trebuie s-o văd neapărat pe Paulina.
Am sunat la părinții ei, dar n-a răspuns nimeni. Am căutat numărul lui Montero în
cartea de telefon, dar nu l-am găsit. În cele din urmă, m-am dus la unul dintre
prietenii mei, care îl știa bine pe Montero, și l-am întrebat unde locuiește acesta.
- Montero e închis, mi-a spus el. A văzut-o pe Paulina când a ieșit de la tine, în
seara dinaintea plecării tale la Londra, a acostat-o, a obligat-o să intre într-o mașină
pe care o închiriase, au hoinărit toată noaptea și, în zori, a ucis-o într-un hotel de
lângă lacuri.
 Am crezut că-mi pierd cunoștința și mă prăvălesc într-o prăpastie neașteptată. Nu
știu cum am ajuns acasă, după aceea, dar în noaptea aia am visat-o pe Paulina. Mi-a
spus că toată povestea ei cu Montero a fost o eroare cumplită și că adevărul îl
reprezentam doar noi. Ah, nicicând nu ne iubisem atât, ca în acel vis. Nicicând nu
am fost atât de aproape. S-a reîntors din moarte, pentru a desăvârși destinul ei.
Destinul nostru. Eu am fost gelos, m-am îndoit, dar ea a venit din moarte, spre a mă
iubi.