Sunteți pe pagina 1din 3

PUIU

Îi vorbesc deseori Ioanei despre Puiu, verișorul meu mort de


acum zece ani și înmormântat la Balcic; gândul la el mi-a devenit o
obsesie, și de câte ori am vreo conversație funebră, îl dau ca exemplu.
Puiu fusese un băiețaș drăguț, cu anumită virilitate în aspectul lui,
inteligent, pricepând orice cu ușurință, curios să afle lucruri noi. Uneori
părinții săi îl aduceau la țară, unde eram și eu, și atunci aveam prilejul
să-l cunosc mai bine. I-am făcut jucării, am alergat împreună, și seara,
înainte de culcare, stam amândoi apropiați, tolăniți pe un pat într-o
cameră în care aprinsesem lumina, și-i povesteam fapte din istorie și
întâmplări celebre. Din mitologie îi explicam tot ce știam, și Puiu, cu
toate că n-avea decât cinci ani, era perfect în curent cu frumusețea
Elenei și ambiția celor trei zeițe ca să fie considerate fiecare cea mai
frumoasă, cu alegerea lui Paris, fiu de rege și bun crescător de gâște,
și apoi cu întreg războiul în toate amănuntele, cu vitejiile fiecăruia
dintre eroi.
Îndată după războiul mare, mamă-sa a plecat cu el la Balcic
pentru cura de vară. Balcicul pe atunci nu devenise popular, probabil
că trebuie să fi fost minunat că nu începuse modernizarea hidoasă, și-
mi aduc aminte că mama lui Puiu, înainte de a pleca, căuta pretutindeni
un om care să-i poată da vreo relație asupra târgului, dacă se găsește
acolo de dormit sau de mâncat, și numai gustul de a-și permite un mic
curaj romanțios a făcut-o să plece înainte de a putea ști ceva mai exact.
De la Balcic am primit scrisori din care aflam că locul este superb, dar
încă prea incomod și ai impresia că n-a ajuns civilizația deloc. Totuși,
marea priia admirabil lui Puiu. Apoi deodată: „Puiu e puțin bolnav”. Și
după o zi: „Nu știu ce să fac cu Puiu!”. Și după altă zi: „Puiu e bolnav
rău”. Timp de două săptămâni mamă-sa s-a zbătut în toate neliniștile,
văzând pe băiat tot mai pierdut, ajutată doar de un singur doctor de
acolo, mediocru. Băiatul avea meningită și doctorul îl trata de
pneumonie. Când, în sfârșit, a venit un doctor de la București, injecția
n-a putut să-i mai fie de nici un ajutor. Puiu își pierduse pe rând auzul,
văzul, dar inteligența și-a păstrat-o până la urmă și seriozitatea
trăsăturilor lui delicate. Punea uneori câte o întrebare de copil deștept,
fără legătură cu durerile lui, și minuna pe toți cum, după atâtea chinuri,
curiozitatea îi rămăsese nealterată. Cu puțin înainte de a muri, după
ce câteva zile nu mai dăduse alt semn de viață decât o respirație
inegală, a întrebat: „Mamă, ce însemnează «evident»?”. La
înmormântare n-au fost decât câteva rude, dar cortegiul de la hotelul
„Carpați”, unde locuise, până la cimitir, de-a lungul mării, a devenit
imens. Toți copiii de turci, buni camarazi cu Puiu, se țineau
deznădăjduiți după cosciug. Impresia acestei înmormântări a unui copil
creștin urmat de turcii mititei, printre dealurile pustii, trebuie să fi fost
extraordinară. Locuitorii din Balcic, după atâția ani, mai pot să
povestească amănunte, căci și pentru ei pe atunci spectacolul fusese
unic, și dacă mai târziu atâtea întâmplări ale vizitatorilor mulți —
deveniți oameni buni de exploatat - nu mai impresionau deosebit,
păstraseră în sufletul lor imagina copilului român, ciudat, pe străzile
Balcicului.
Am simțit moartea lui Puiu destul de puțin atunci. Aveam vești
dese la București, toate rele, dar nu mă turburau, poate pentru că nu
credeam în moartea lui Puiu sau că distanța până la Balcic era prea
mare ca să sesizez eu însumi dezagregarea unui om, sau că atunci
aveam alte preocupări (cu toate că subiectele tragice mi-au fost
totdeauna familiare).
După două zile, când mama lui Puiu m-a găsit luându-mi masa
și povestind ceva vecinului, râzând din toată inima, la chipul ei
prăpădit, deodată am început să plâng cu hohote, îmbrățișând-o.
De ce am râs înainte? De ce am plâns mai târziu? Se pot da o
sută de explicații, unele cu scuze și altele împotriva mea, și e greu de
ales cauza precisă a stărilor mele sufletești. Am plâns din remușcare
pentru că fusesem surprins râzând? Voisem, printr-o puternică
sforțare, să acopăr femeii disperate ușurința mea? Sau, abia când am
văzut-o încovoiată, am avut intuiția morții lui Puiu? Clipe importante
din viața mea, căci le reconstituiesc după atâta vreme cu atâta precizie
și freamăt ca și atunci (reții însă uneori exact evenimente neînsemnate
și care ți-au fost totdeauna indiferente, iar altele esențiale în viața ta
se umbresc: capriciul memoriei).
Numai atunci mi-am dat seama că Puiu a fost prietenul meu
mic, pe care l-am îmbrățișat de multe ori și i-am spus povești multe,
că avea ochi minunați, mari și negri, profunzi, și o siluetă de mic lord.
Că e uimitoare moartea lui între turci și mi-au vibrat în toată
ființa cuvintele: „Balcicul este superb!” După un an m-am dus să-l văd,
și orășelul nu-și pierduse mult din pitorescul lui. Perspectivele se
desfășurau în adevăr superbe, și la fiecare cotitură iarăși o surpriză. Și
după ce părăsești ultima casă, printre dealuri galbene și mare, un
cimitir grațios, ascuns de lume, ca să nu-i fie turburată odihna, și,
alături de ușa de intrare, mormântul lui Puiu: o cruce simplă și un gard
de lemn împrejur, totul vopsit în alb. Și m-am simțit legat pentru
totdeauna de acea umbră micuță. Din pricina peisagiului?
Mama lui Puiu a murit și ea, după aceea, curând, iar familia,
cu toate că regreta mult, nu mai avea ocazia să facă un drum atât de
obositor. Am rămas singur să continui cu vizitele, să petrec ore lungi
de emoții lângă mormânt, să observ ca să nu se strice gardul și florile
să fie mereu schimbate. Ioana venise și ea odinioară cu mine lângă
cruce, i-am spus și ei toată povestea și fusese emoționată, dar ce s-a
mai ales din acea emoție după ce și-a început viața ei nouă? Trebuie
acum să-i readuc aminte de Puiu, și ea să fie din nou emoționată?
Umbra băiatului se profilează de câte ori începusem o discuție asupra
rosturilor vieții, adică foarte des. Mortul a devenit pentru mine o
obsesie, e un exemplu real, care îmi demonstrează că neliniștile nu-mi
sunt complect născocite și nu sunt un pretext de a mă sustrage
dominației Ioanei, care cel puțin împotriva acestor gânduri nu poate să
se revolte. Și apoi întreg spectacolul în care Puiu doarme pentru
eternitate e de o nesfârșită poezie, pretext pentru toate nostalgiile, de
a auzi frământările mării și de a-i vedea culorile. Nu pe o imagine
similară a scris Paul Valéry Le cimetière marin? (Pentru mine, prin
mortul de alături, spectacolul devenise mai personal.)
Uneori monologhez îndelung lângă Ioana despre soarta lui
Puiu, de întâmplările lui fantastice, de umbra călătoare. Trec de la un
reproș asupra trecutului Ioanei la Puiu și de la Puiu iarăși la un reproș.
Mortul pe care Ioana nici nu-l cunoscuse face parte acum din esența
legăturii noastre. Dar în timp ce de obicei încercăm să ne împotrivim
unei atmosfere funebre, cu ocazia lui Puiu, Ioana trebuie să-mi
primească emoțiile ca pe ceva indiscutabil. Dragostea noastră are
elemente putrede în ea, căci, afară de trădarea Ioanei, face loc și altor
idei tragice (la care n-aș consimți să renunț deoarece cred că numai
ele fac profunzimea unui om) și chiar unui mort anumit. Poate însă că
în același timp este și primul motiv al durabilității acestei dragoste și
că ea ar înceta odată cu vindecarea la care mereu aspir. În discuțiile
despre Puiu suntem amândoi de acord; mă aprobă în tot ce spun și
găsește în obsesia mea o nouă ocazie să mă laude, căci arăt că nu sunt
superficial și că anumite preocupări sunt constante. Deseori, o simt
fremătând la cele ce spun, sugestionându-se mai mult de emoția mea
și sugerându-mi chiar noi gânduri. Astfel, subiectul a devenit
inepuizabil, căci niciodată nu repetăm nimic.
La fel, marea se zbate mereu, dar niciodată nu repetă același
val, e suficient un strop de apă altfel pus ca să se schimbe sunetele și
scânteile. Dar la capătul unei lungi discuții în care moartea lui Puiu juca
un rol important, ca și cum orice remarcă ar fi fost o aluzie și s-ar fi
potrivit și nouă, Ioana mi-a spus: „Când te gândești că dacă aș fi
moartă, ca Puiu, tu m-ai avea tot timpul în minte! Numai atunci m-ai
iubi!”
M-am înfiorat și am căutat să-i schimb cât mai repede gândul.

S-ar putea să vă placă și