Năpasta

( I. L. Caragiale)
Drama in doua acte „Năpasta”, de I. L. Caragiale a fost publicată în
revista „Convorbiri literare (1890).
Acțiunea piesei se petrece într-un sat de munte, unde, în jurul mesei de
lemn, pe care ardea o lampă cu petrol, Anca si Dragomir ascultau știrea
pe care Gheorghe, învătătorul satului, tocmai o citea din gazetă: nebunul
de la ocnă dispăruse și se credea că a căzut în ocna cea veche, părăsită
cu mulți ani în urmă. Acesta fusese condamnat la douazeci de ani de
ocnă, pentru un omor.

Dumitru a fost găsit mort în pădure, iar Ion, pădurarul, i-a luat din
buzunar tutunul, amnarul și luleaua.

Pe cămașa pădurarului fuseseră urme de sânge și cum alte probe nu

existaseră, Ion a fost condamnat, deși susținuse că nu era vinovat.

Deoarece fusese bătut crunt și supus unui tratament inuman, Ion a

înnebunit, dar era un nebun pașnic, în afara perioadelor în care era
stăpânit de mania persecuției..

Cele scrise în gazetă îl pun pe ganduri pe Dragomir. Anca

supraveghează atent fiecare mișcare a bărbatului ei. Acesta devenise din
ce în ce mai tulburat. Dacă în primii ani de căsnicie Dragomir o încuraja
pe Anca in pomenirea răposatului Dumitru, primul ei soț, acum, orice
cuvânt despre el il făcea mai nervos.

Bănuiala că nu Ion i-a omorat soțul, ci Dragomir, a făcut-o pe Ana să

accepte căsătoria cu acesta din urmă. Nu voia cu nici un preț ca
Dragomir să rămână nepedepsit. L-a urmărit îndeaproape nouă ani, i-a
studiat fiecare gest și cu cât trecea vremea, omul ei devenea tot mai
agitat. Simpla rostire a numelui fostului ei soț îl tulbura. Visele urâte si
coșmarurile nu-i mai dau pace. Mergea tot mai des la cârciuma Popii, de
unde se întorcea în fiecare seară beat.

Dragomir aătepta să se împlinească zece ani de la săvârșirea omorului și

așa cum cerea legea, se putea preda și era iertat de pedeapsă. Un singur
an mai avea, dar nu mai putea îndura.

Gheorghe, învățatorul satului, o iubea pe Anca si nu întelegea de ce

femeia mai stă cu bărbatul ei care devenea, pe zi ce trecea, și mai de
nesuportat. În zadar încerca învătătorul să-i spună că fără ea nu mai
poate sta în sat, Anca croia mai departe planuri.
Când Gheorghe mărturisește că o iubește pe Anca, aceasta îl îmbie să-i ucidă
soțul, când se întoarce beat, de la cârciuma la care plecase iar, furios că Anca
tot pomenise de fostul ei soț. După ce pleacă Gheorghe, un nebun, Ion, îi cere
Ancăi să-l găzduiască. Realizând că este omul acuzat de moartea primului ei
soț, Anca-l ascunde. Între timp, Gheorghe se întoarce să-i spună că Dragomir
vrea să plece-n lume și Anca-l ascunde și pe el. Dragomir se întoarce acasă
beat și vorbește cu Anca despre mariajul lor, după care se duce să se culce.

Anca devine din ce în ce mai convinsă că Dragomir l-a omorât pe

Dumitru și urcă cu barda la el în dormitor să-l omoare, dar acesta se
trezește. Ion fuge și Anca pleacă să-l găsească, dar acesta se întoarce în
casă când e ea plecată. Dragomir îl convinge să plece împreună în lume,
dar Anca se întoarce și-i oprește. Ion se sperie din nou și se ucide din
greșeală. La un semn al Ancăi, Gheorghe cheamă sătenii și Anca îi
înscenează lui Dragomir suicidul lui Ion. Înainte ca sătenii să-l ia, Anca-i
șoptește că aceasta e răzbunare pentru uciderea primului ei soț.
Scena III din actul II, avându-i laolalta pe Anca, Dragomir si Ion, reprezintă cheia
piesei; ea dezvăluie misterul crimei. Anca nu mai ezită să-l numească pe Dragomir
ucigașul bărbatului ei; în fața probelor, acesta îăi pierde puterea de a se împotrivi
acuzației, iar Ion, eliberat în fine de vreun dubiu cu privire la nevinovația sa, îsi
redobîndește energia primară de țăran, îndreptând-o furios asupra „cânelui", în
locul căruia a făcut atâția ani de ocnă. Scena semnifică marele moment al
adevărului, cu o Ancă inflexibilă în chemarea ei răzbunătoare, cu un Dragomir
prăbușit, gata să renunțe la jocul minciunii („mi-am stins puterile") și cu un Ion
amenințător ca un nebun.