Act Venetian

Relatie Pietro-Alta Camil Petrescu

pietro/celino

Act venetian (1919) este o drama de idei ce are ca tema conditia

intelectualului aflat Intr-un proces de autocunoastere, In urma
experientei In dragoste.

Opera se incadreaza in genul dramatic prin caracterul fictiv, prin faptul

ca este scrisa pentru a fi pusa in scena, prin preferinta pentru monolog si
dialog ca modalitati de expunere. Textul este structurat in acte, tablouri
si scene, iar indicatiile scenice sunt singurele interventii ale autorului.
Naratorul lipseste, iar evenimentele evolueaza direct pe scena in fata
spectatorilor. De asemenea, opera este o drama prin conflictul ce
evidentiaza complexitatea vietii reale si a psihologiei personajului
principal, prin continutul grav si prin crearea unor situatii care reliefeaza
aspecte credibile ale vietii.

Subiectul dramatic se desfasoara pe parcursul a trei acte, pe fundalul a

doua tablouri: palatul in stil renascentist al lui Pietro Gralla (primul si
ultimul act) si “chioscul” de pe mare (Actul II). El este construit gradat,
schema dramei constand in succesiunea revelatiilor din constiinta
personajelor, ce mentine tensiunea scenica si are drept consecinta
evolutia protagonistilor, dinamica lor interioara, faptul ca situatia finala
nu se suprapune celei initiale, ca In comedie, unde conflictul se rezolva
printr-o solutie de compromis..

Evidentierea relatiilor initiale dintre cele doua personaje

Personajele piesei sunt putin numeroase (Pietro, Alta, Cellino, Nicola,

Fania, Elmo), iar protagonistii sunt caracterizati mai ales prin modalitati
indirecte, ceea ce este specific operelor dramatice. Cu exceptia
didascaliilor din care extragem portretele facute direct de narator,
trasaturile de caracter rezulta din dialoguri, fapte, etalarea unor conceptii
si crearea unor antiteze.

Conflictul dramatic principal are ca sursa confruntarea lui Pietro,

protagonistul, cu Cellino, antagonist. Confruntarea nu are resorturi
sociale, ci pune fata in fata doua sisteme axilogice (de valori) complet
opuse. Dialogul se poarta pe marginea a doua realitati: cea politica,
strategica, militara, pe de o parte, si cea erotica, pe de alta parte. Pietro
apare ca un ambitios luptator pentru onoarea Venetiei, ajuns conducator
al flotei prin propriile merite, spirit patriotic preocupat de soarta
republicii. La polul opus, Cellino nu-si cunoaste fregata, nu a participat
la nicio lupta si nu a calatorit pe mare decat ca pasager, dar isi
recompenseaza periodic capitanii, dovedind lipsa de constiinta de
cetatean, superficialite si iresponsabilitate.
Conflictul interior al lui Pietro Gralla evidentiaza spiritul hipersensibil,
hiperanalitic si problematizant al personajului care are revelatia
caracterului utopic, idealist al propriului sistem de valori. “Nu tu m-ai
inselat, eu m-am inselat” este fraza ce sintetizeaza principala schimbare
a capitanului, care intelege ca realitatea infirma conceptia lui absolutista.
Dintr-un intelectual inadaptat social, Gralla va deveni un individ care
gaseste in interior resursele pentru a-si depasi criza, in asa fel incat desi
este invins prin tradarea Altei, ramane un invingator prin puterea de
regenerare; aceasta il diferentiaza de eroii din alte piese
camilpetresciene, care prefera sinuciderea in momentul anularii
idealurilor (Gelu Ruscanu din Jocul ielelor).

Viteazul conducator de flota, ajuns la acest statut prin merite proprii,

dupa parcurgerea mai multor etape, are in fata nu urmasul unor strabuni
eroi Inscrisi In Cartea de aur a Venetiei, ci “lepadatura” nedemna de
originea nobila a predecesorilor sai. Dispretul lui Gralla se manifesta
fara menajamente: “ratoi gatit”, “ramasita unui neam ilustru”, “tanar
putred” sunt adresari directe ale superiorului fata de Cellino.

Atitudinea ferma a lui Pietro si detasarea sa de moravurile Venetiei

justifica refuzul lui de a urma vestimentatia epocii, spre deosebire de
Cellino, care este fidel “veacului de rafinament” parizian prin peruca,
pomadarea fetei si prin alegerea pretioasa a hainelor, semn al aparentei
luate drept esenta.

Relevarea trasaturilor celor doua personaje prin raportare la scene

Raportul protagonist-antagonist dintre cei doi se evidentiaza mai ales In
scenele IV-VI din primul act, In dialogul declansat de sosirea marchizei
de Caratesta, cumnata dogelui, al carei sigisbei este Cellino. Personajele
au viziuni contrastante nu numai asupra conditiei de strateg, ci si asupra
iubirii, caci cautatorului de absolut In dragoste care este Pietro i se
opune aventurierul Cellino. Pentru acesta din urma, efemeritatea
aventurii si numarul cat mai mare de cuceriri, implicand aspectul carnal
al iubirii, reprezinta un modus vivendi, In timp ce Gralla are o conceptie
exclusivista asupra dragostei (“dragosea e preferinta exclusiva sau nu
mai e nimic”), preferand o relatie durabila, profunda (“daca n-ai vazut o
femeie care iubeste, atunci n-ai vazut niciodata o femeie frumoasa”),
intelectualizata si esentializata (“O femeie nu e numai trupul ei, fiindca
orice femeie are o frumusete nemarginita…”), caci femeia este
considerata o monada (concept preluat din filozofia lui Leibnitz care
desemneaza “punctul care reflecta In el toata existenta universului”,
asemeni unei “picaturi de roua In care se rasrfange tot ce exista” sau
unei “frunze de stejar In care e toata padurea”).

Exista o viziune unitara asupra iubirii concepute ca un absolut la

protagonistii operelor lui Camil Petrescu, Intrucat fraze similare cu cele
ale lui Gralla regasim si In romanul Ultima noapte de dragoste, Intaia
noapte de razboi: “Acei ce se iubesc au drept de viata si de moarte unul
asupra celuilalt” sau “O iubire mare e mai curand un proces de
autocunoastere. Trebuie timp si trebuie complicitate pentru formarea ei”.

Formularea unei opinii argumentate despre evolutia relatiilor dintre cele

doua personaje, din perspectiva finalului

Finalul permite o analogie cu romanele lui Hermann Hesse (Narcis si

Gura-de-Aur sau Jocul cu margele de sticla): doua personaje aflate la
Inceput pe pozitii antagonice Isi inverseaza rolurile la sfarsit. Cellino
evolueaza de la statutul de aventurier superficial la cel de Insetat de
cunoastere, alegandu-l pe Gralla drept maestru, iar acesta Intelege ca
poate Invata de la “ratoiul gatit” din Actul I lectia adaptarii la viata
sociala.

Concluzie

Astfel, daca personajele plate ale comediei clasice sunt tipuri umane,
fara e avolua pe parcurs, personajele dramei de idei sunt rotunde prin
complexitate psihologica, prin bogatia substatei interioare, prin evolutia
previzibila si prin schimbarea statutului In final. Act venetian ramane
una dintre cele mai convingatoare realizari dramatice ale lui Camil
Petrescu, justificand pozitia de creator al dramei de idei atribuita
viitorului prozator.

II. Pietro Gralla este personajul central al dramei, este "un barbat ca de
40-45 de ani, inalt, nas puternic, gura mare, nervozitate barbateasca,
impulsiv", cu o privire de otel si o expresie infricosatoare care
paralizeaza pe adversar. Aparent este foarte calm si echilibrat, dar se
ghiceste in el o "fierbere interioara fara egal". Este totdeauna lucid,
"pana si in clipele de febra".. Cu o descendenta obscura, Pietro fusese
sclav, apoi pirate si a urcat in ierarhia sociala pana la rangul professional
de commandant al flotei venetiene si nobiliar de conte.
Alta Gralla este sotia lui Pietro Gralla, fiica unui judecator din
Zara. Aceasta in tinerete s-a indragostit de Marcello Mariani, care o
abandonase atunci cand se plictisise de ea. „Alta, o femeie de o
frumusete nelinisitoare,voinica dar mladioasa,cu miscari senzuale.Are
ochii mari in cearcane vinete, care-i dau un aer de profunda melancolie
cand priveste staruitor,fara sa vorbeasca.” Aceasta fusese „o actrita
frivola,zapacita de glorie, care credea ca le stie pe toate la 25 de ani”,
si ajunsese sa se casatoreasca cu un barbat respectat,un conte care era si
commandant al flotei venetiene.
 III. Evolutia celor doua personaje este inceata,si incepe in
momentul in care cei doi se intalnesc la balul Procuratiei,unde un batran
profesor ii vorbeste Altei de Pietro explicandu-I ca Pietro este „barbatul
cel mai inteligent din aceasta republica”.
Dupa mai multi ani, Alta se reintalneste cu Cellino si realizeaza ca
nu poate uita prima dragoste si il cheama la ea, tocmai ii noaptea in care
sotul sau plecase la lupta Pietro s-a intors pe neasteptate, iar Alta, in
incercarea de a-si salva amantul, il injunghie pe Pietro Gralla cu propriul
sau pumnal. Mai apoi,explicatia pe care i-o da lui Gralla este ca "iubirea
e oarba"
Comportamentul ei este, de asemenea, contradictoriu: Alta fuge
din casa onorabila a tatalui sau pentru un aventurier, apoi paraseste viata
libertina pentru cea sobra si austera alaturi de Pietro, pe care insa il
insala cu Cellino, insa si pe acesta mai intai il respinge ca, in cele din
urma, sa-si injunghie sotul cu pumnalul, pentru ca sa-l scape pe amant.
In drama camilpetresciana se confrunta 2 perceptii despre iubire si
viata.
Pentru Pietro iubirea este un act de constiinta si de cunoastere.el
face dif dintre placerile binecuvantate ale vietii si placerile bicisnice.
Pentru acesta, constiinta ar trebui sa hotarasca ceea ce e de iubit, in timp
ce pt Alta,iubirea este „vraja si betie”.
Scena în care Pietro se desparte de Alta dovedește că idealul său feminin
fusese construit pe baza unei aspirații reale. Pietro știe că a cerut prea
mult de la Alta, dar a sperat că ea se va ridica la nivelul aspirațiilor sale.
Idealul feminin al lui Pietro Gralla este gândit cu luciditate și de aceea
amărăciunea trădării este mai mare: „...femeia aceea era gândită fără
slăbiciuni. Cel puțin aceea pe care am iubit-o eu era fără slăbiciuni. Era
și singura care mă interesa”.