Stoica Paula-Elena

Anul I, Facultatea de Litere, Oradea

Română-Engleză

Mijloace de realizare a comicului în comediile caragialiene

Ion Luca Caragiale s-a născut la 30 ianuarie 1852, în satul Haimanale, județul Prahova,
România. În Ploiești a terminat clasele primare, după care s-a mutat în casa lui Hagi Ilie,
vânzătorul de lumânări al bisericii din Sfântul Gheorghe. În Ploiești a trăit nemijlocit Revoluția
de la 8 august 1870, o revoluție care a durat doar câteva ore și a avut multe episoade comice. Îl
întâlnim la București, ca tânăr de nici 20 de ani; locuiește într-o casă în care se mutase un actor
care a fost pentru o vară directorul teatrului. În această perioadă face cunoștință cu poetul
Eminescu, care era sufleor, ceea ce urma să devină și Caragiale.
În anul 1871 a devenit sufleor; a avut de realizat o mulțime de adaptări și traduceri care
se regăseau în repertoriul directorului de teatru Pascaly. Ca urmare a activității sale jurnalistice și
literare, ajunge în cercurile literare ale reviste Convorbiri literare, organul societății Junimea.
Membrii Junimii erau cei mai renumiți scriitori ai tinerei Românii: Eminescu, Alecsandri,
Creangă, I. Negruzzi, Conta, Vasile Pogor, Naum, Carp, Th. Rosetti s.a. Caragiale s-a alăturat
asociației în anul 1878.
Este interesant cum descrie un biograf o astfel de seară la Junimea: „Caragiale anima cu
spiritul său serile Junimii, care atunci erau la apogeu. Dacă cineva citea ceva, o poezie sau un
produs literar, Cargiale își rezerva dreptul să îl critice (spre bucuria galeriei). Dacă lucrarea era
slabă sau mediocră, el trebuia neapărat să o ironizeze și se pricepea de minune să provoace salve
de râs. Pentru a-și îndeplini cum se cuvine această datorie, depunea uneori mari strădanii și făcea
cu adevărat dovada unei verve extraordinare, a unui spirit incitant, aducea bon mots, amintiri
literare din cărți și vădea o fantezie umoristică rară. Uneori ajungea în mijlocul unui gând sau al
unei fraze, din care cei mai mulți credeau că nu va ieși bine. Dar el trecea prin ea, ca un cavaler
medieval cu lancea ridicată prin fața ochilor dușmanilor”.1
Această însemnare merită amintită, deoarece din ea reiese o însușire care este
caracteristică pentru toate scrierile sale. Acest foc de artificii spiritual, acest joc nemaiatins cu
seriozitatea și ridicolul, l-a practicat și în satirele sale sociale și așa a descris și personajele sale,
care au devenit tipologice.
În revista asociației, și-a publicat cele mai bune piese de teatru, care de atunci au rămas
miezul tare al literaturii române. În anul 1879, au apărut O noapte furtunoasă, apoi Conul
Leonida față cu reațiunea (1880), O scrisoare pierdută (1884), D-ale carnavalului (1885) și
Năpasta (1890).
Arta lui Caragiale se bazează, în mare măsură, pe reconsiderarea genurilor „umile”, pe o
anume „democrație”, în spiritul culturii populare și chiar a kitsch-ului productiv, prin simularea
lipsei de adâncime, decanonizare, apelul la ceea ce se considera, în general, paraliteratura: schițe
ușoare, cronici, snoave, povești, s.a. La Caragiale primează palpitul vorbei, oralitatea; textele au
1
Petrașcu, în Literatura și arta românească II, pp. 672-84

1
o viață palpitantă, la cele mai înalte tensiuni, în ritm viguros, care creează dramatism al paginii
scrise.
Caracterizarea ideii comice la Caragiale este inadaptarea socială, de care omul devine
responsabil, se reduce în ultima analiză la nepregătirea lui intelectuală pentru viață. Prostia
omenească, atunci când mărturisește responsabilitatea purtătorului ei, stă la baza oricărei
plăsmuiri comice. Prostia însă prin definiție nu este comică, ea devine așa atunci când purtătorul
ei are convingerea înrădăcinată că ceea ce alții văd la el ca prostie, el o socotește iscusință.
Caragiale se adresează în creațiile sale comice prostiei nude, el construiește niște proști a căror
responsabilitate este cât se poate de categorică.
Consacrarea comică însă nu este o idee comică eliberată de contingetele practice, fiindcă
practica socială își exercită în aceste forme cristalizate, o apreciere instinctivă care poate fi
rizibilă, dar nu este comică, adică nu a devenit încă o apreciere conștientă pe calea artei, a
caracterizării artisitce. Caragiale însă nu rămâne aici, el utilizează aceasta numai ca material.
În general, comicul dramatic este alcătuit din comicul mișcării, comicul limbajului,
comicul situației și comicul caracterelor. Când toate aceste elemente sunt contopite în așa fel
încât nu se pot disocia în mod natural, avem ceea ce se numește comicul integral. La Caragiale
nu se pot disocia diferitele elemente amintite, fiindcă așa de complet este realizată contopirea lor,
încât studierea lor în parte ar fi aproape imposibilă.
O SCRISOARE PIERDUTĂ
Tema o reprezintă degradarea vieții social-politice și private prin surprinderea unei bătălii
electorale. Titlul ilustrează obiectul de șantaj în jurul căruia gravitează personajele și pe care toți
și-o doresc; poate fi considerat suprapersonaj. Articolul nehotărât „O” ilustrează repetabilitatea
întâmplării, acțiunii, existând mai multe scrisori: cea de la Tipătescu la Zoe, cea cu care vine
Dandanache și cea pe care vor să o trimită Farfuridi și Brânzovenescu anonimă la centru.
Zoe, soția lui Zaharia Trahanache - un important personaj politic al partidului aflat la
putere - pierde, din neglijență, o scrisorică de amor care-i fusese adresată de Ștefan Tipătescu,
prefectul județului. Scrisoarea este găsita de Cetățeanul turmentat și sustrasă de la acesta de către
Nae Cațavencu, adversarul politic al celor de mai înainte, care amenință cu publicarea ei dacă nu
va fi susținut în alegeri. Tipătescu și Zoe vor să-l determine pe Cațavencu să le înapoieze
documentul compromițător făcându-i diferite promisiuni, dar acesta nu vrea decât alegerea lui ca
deputat. După ce Farfuridi și Cațavencu își rostesc discursurile electorale, are loc o încăierare
între cele două tabere, pusă la cale de Trahanache și Pristanda, polițistul orașului, în care
Cațavencu pierde scrisoarea ce va fi găsită tot de Cetățeanul turmentat care, de data aceasta, o
duce lui Zoe. Pierzând arma șantajului și fiind prins și cu o poliță falsificată, Nae Cațavencu e
obligat să conducă festivitățile în cinstea noului ales propus de centru: Agamemnon Dandanache.
Astfel, totul se termină într-o atmosferă de sărbătoare și de veselie unanimă, în sunetele muzicii.

2
 Tipuri de comic în opera „O scrisoare pierdută”: comicul de nume: Zaharia Trahanache
care presupune zahariseală, plus trahana care este un aluat, ușor de modelat; Cațavencu, nume ce
vine de la cață (mahalagioaică) și cațaveică, haină cu două fețe; Pristanda este numele unui joc
popular, pasul pe loc; Dandanache aduce către boacănă; Farfuridi și Brânzovenescu sunt nume cu
aluzii culinare; comicul de limbaj care include ticuri verbale, greșeli de vocabular, truisme, de
exemplu: „renumerație (remunerație) ”, „cioclopedica (enciclopedica)”, „o societate fără
printțipuri, va să zică că nu le are”, „bampir (vampir)”, „ Industria română e sublimă, e
admirabilă, dar lipsește cu desăvârșire”; comicul de situație ce reiese din împrejurările
surprinzătoare în care sunt puse personajele precum: numărarea steagurilor, pierderea succesivă a
scrisorii, intrările în scenă a personajului turmentat; comicul de moravuri care are în vedere
corupția în viața politică, infidelitatea față de familie (Zoe având o relație amoroasă cu Ștefan
Tipătescu), șantajul (Nae Cațavencu care o șantajează pe Zoe cu scrisoarea de amor), farsa
electorală; comicul de intenție ce reiese din atitudinea implicită a autorului față de personaje,
fapte, întamplări; comicul de caracter care evidențiază diferența dintre esență și aparență, dintre
ceea ce vor să fie personajele și cine sunt cu adevărat, de exemplu: Zoe-adulterina, Tipătescu-
amorezul, Ghiță – slugarnicul.
Înțelegem din aceste tipuri de comic că autorul spune un adevăr despre lumea în care ne
desfășurăm zilnic activitățile. Chiar dacă aceste comedii ale lui I.L.Caragiale sunt scrise în
această manieră, totuși realizăm că sub aceste glume există adevăruri care poate daca ar fi fost
spuse direct, ar fi deranjat. De aceea autorul încearcă prin comedie să spună lucrurile esențiale
despre viața coruptă din politică, despre viața de familie, ca totuși oamenii să își dea seama de
fapt în ce lume trăiesc.
O NOAPTE FURTUNOASĂ
Jupân Dumitrache Titirică Inimă Rea, cherestigiu și căpitan în garda civică, trăiește în
deplină înțelegere cu consoarta sa, Veta. În București, viața de mahala nu le prea oferă distracții.
Când și când se mai duc la diferite piese de teatru a unor actori germani, la hotelul Iunion, deși
nu pricep nimic din ceea ce se vorbește acolo. La una dintre reprezentații, aceștia sunt însoțiți de
sora Vetei, Zița, o tânără divorțată. Un „necunoscut” se apropie de doamne, făcându-l pe Jupân
Dumitrache gelos, deoarece acesta ținea foarte mult la onoarea de familist. A doua oară,
căpitanul nu le mai duce la hotelul Iunion. Vetei îi convine, deoarece are un amant, Chiriac,
sergent în garda civilă, care e gelos când ea merge la teatru, însă Zița este revoltată pentru că este
în secret îndrăgostită de acest „necunoscut”. Ea primește o scrisoare de dragoste de la stimabilul,
spunându-i că vrea să se vadă.
Zița a acceptat, dar neștiind drumul, necunoscutul cu numele de Rică Venturiano se
rătăcește și ajunge acasă la Veta, de unde tocmai plecase amantul său. Soțul acesteia venea acasă
din tura de noapte, în timp ea se pregătește de culcare. Deodată, în semiîntunericul odăii, vede pe
cineva la picioarele ei, declârandu-și dragostea. Veta începe să râdă, înțelegând că Rică a încurcat
casele și îi dă și lui de înțeles lucrul acesta. Tânărul se ridică încurcat, însă prea târziu, deoarece

3
Jupân Dumitrache, împreună cu Chiriac îl vad și sunt geloși. Rică iese pe fereastră crezând că
schela de lângă îl va ajuta să ajungă la parter. Cei doi bărbați și servitorul îl urmăresc, Zița vine
acasă la Veta și aceasta îi explică ce s-a întâmplat. Rică ajunge din nou în odaie, însă le explică
domnilor neînțelegerea creată, că el dorește de fapt să se căsătorească cu sora Vetei. Încurcătura
s-a datorat faptului că redactorul confundase numărul casei: în loc de 9 trebuia să fie 6. Perechea
de îndrăgostiți își dau mâinile și tout s’arrange.
În această operă a lui I.L.Caragiale, comicul de situație și cel de caracter sunt cele mai
vizibile, iar de asemenea comicul de moravuri este sesizabil. Găsim aici diferite situații
amuzante precum cea în care Jupân Dumitrache îl găsește pe Rică declarându-și dragostea pentru
soția lui, fără să știe de fapt că a fost o neînțelegere și tânărul a greșit casa, sau situația în care
Venturiano aruncă priviri galeșe doamnelor de la teatru, iar Jupân Dumitrache crede că atentează
la onoarea lui de familist și nu se gândeste niciun moment că acesta e de fapt îndrăgostit de Zița.
Comicul de caractere se regăsește în această operă. Vanitatea lui Jupân Dumitrache nu apare ca
un dat înnăscut, ci ca produsul unei evoluții determinate. Hazul personajului vine în mare măsură
din strădania lui de a-și ține rangul, vanitatea acestuia este echivalentul unei ambiții
nesatisfăcute. Veta reprezintă caracterul adulterinei, care se află într-o relație amoroasă cu
Chiriac, omul de încredere a soțului său. Zița ilustrează tipul femeii „civilizate”; comicul
personajului decurge în bună parte din stilul plebeian al manifestărilor sale, o persoană delicată,
care are totuși reacții violente: „Mitocanule, pastramagiule!”. Chiriac și Rică Venturiano
reprezintă tipul amorezului, respectiv al demagogului. Se poate observa și comicul de moravuri,
care scoate în evidență societatea coruptă, infidelitatea față de familie.
În opera „O noapte furtunoasă”, I.L.Caragiale folosește câteva modalități de comic,
creând astfel personaje mândre, neserioase, infidele, pe care le pune în diferite situații cauzând
râsul, dar în realitate, acesta dorește să spună diferitele defecte ale societății care corespund
diferitelor caractere. Această operă este comedia vanităților nesatisfăcute.
În concluzie, comicul este un element esențial în opera lui I.L.Caragiale, care a fost
capabil să creeze personaje și situații amuzante prin intermediul unui stil de scriere inteligent și
bine orchestrat.

4
 Bibliografie
1. Caragiale, Ion, Luca, Teatru, București, Jurnalul Național, 2010, pag. 326-329
2. Petra-Petrescu, Horia, I.L.Caragiale, viața și opera, Cluj-Napoca, Casa Cărții de
Știință, 2014, pag. 163-164
3. Stuțeanu, Scarlat, Încercare critică asupra comicului dramatic la Caragiale,
București, Imprimeria Fundațiunii Culturale Principele Carol, 1924, pag. 35-39
4. Trandafir, Constantin, Efectul Caragiale, București, Vestala, 2002, pag. 177-178,
188-189