Chiriţa în provinţie

Vasile Alecsandri, personalitate marcantă a paşoptismului, se simte dator să

contribuie la construirea politică, morală şi intelectuală a Principatelor Române şi
consideră că spectacolul teatral atrage publicul mult mai uşor decât lectura, deoarece
transmite mesajul în chip nemijlocit şi poate fi astfel un mijloc eficient de îndreptare a
moravurilor societăţii şi de împlinire a idealurilor naţionale şi democratice ale epocii.
Ciclul de comedii cunoscut sub numele Chiriţele este alcătuit din patru piese:
Chiriţa în Iaşi sau Două fete ş-o neneacă (1850), Chiriţa în provinţie (1852), Cucoana
Chiriţa în voiaj (1863), subintitulată „cânticel comic” şi Chiriţa în balon (1874).

Comedia Chiriţa în provinţie, de Vasile Alecsandri, este continuarea Chiriţei în

Iaşi, din care cauză fusese intitulată, iniţial, Înturnarea cucoanei Chiriţa, şi a avut
premiera în mai 1852.
Piesa, denumită de dramaturg „comedie cu cântice”, este structurată în două
acte, fiecare dintre ele fiind alcătuit din mai multe scene.
Personajele piesei, numite de către autor persoane, sunt menţionate cu numele
şi statutul social pe care îl are fiecare în cadrul comediei.
Perspectiva spaţială este reală şi deschisă, fiind precizată de către autor, „la
moşia Bârzoieni” şi „într-un târg din ţinut”, iar timpul în care se petrec întâmplările
este plasat în prima jumătate a secolului al XIX-lea.
Relaţiile temporale sunt în cea mai mare parte cronologice, adică prezentate în
ordinea derulării evenimentelor, iar în câteva situaţii perspectiva temporală este
discontinuă, remarcându-se alternanţa temporală a întâmplărilor, prin flashback.
Titlul comediei „Chiriţa în provinţie” ilustrează statutul real al eroinei
principale, acela de provincială, sugerând în acelaşi timp parvenitismul şi snobismul ei
de a respinge cu toată forţa această situaţie pe care o consideră degradantă şi
străduindu-se să impună în provincie moda orăşenească de la Iaşi ori Paris.
Tema: Chiriţa în provinţie este o comedie realistă de moravuri sociale, ilustrând
contrastul dintre esenţă şi aparenţă prin care sunt construite personajele aparţinând
micii boierimi rurale, care, inculte, vulgare şi corupte, vor să pară aristocraţi cultivaţi şi
emancipaţi. Comedia are ca temă satirizarea parvenitismului şi a snobismului epocii, a
stâlcirii limbii române, precum şi demascarea abuzurilor şi corupţiei din Administraţia
statului.
Conflictul dramatic este reprezentat de încrâncenarea cu care Chiriţa se
împotriveşte, din motive meschine şi răutăcioase, căsătoriei dintre Luluţa şi Leonaş,
doi tineri care se iubesc şi care triumfă în finalul comediei.
Acţiunea comediei se petrece după evenimentele revoluţiei de la 1848, când
mica boierime era dornică de parvenire, străduindu-se din răsputeri să se comporte la
Bârzoieni după moda de la Iaşi şi Paris.
Finalul piesei evidenţiază o idee de natură filozofică, aceea a lumii ca teatru, în
care oamenii sunt actori: „Apoi... nu ştii că lumea-i un teatru plin de comedieni?”
(Leonaş), idee reiterată prin cupletele care se cântă de către toţi cei prezenţi pe scenă,
în timp ce „Cortina cade”. Comedia are, aşadar, un final fericit, binele triumfă, iar
pedepsirea binemeritată a personajelor negative nu atinge forme atât de grave încât să
producă nenorociri ori să împiedice împăcarea finală.
 Comicul este creat prin contrastul dintre estenţă şi aparenţă, adică situaţiile stau
cu totul altfel decât vor să pară, iar personajelea, Chiriţa în special, se străduiesc să se
comporte diferit faţă de felul lor de a fi şi a gândi. Principalul mod de realizare a
comicului în această piesă este quiproquoul (se pronunţă cviprocvo), adică încurcătura
comică produsă de faptul că un personaj este luat drept altul.
Sursele comicului în piesa Chiriţa în provinţie sunt variate, Alecsandri apelând la
comicul de situaţie, comicul de caracter, comicul de nume şi comicul de limbaj.
Situaţiile comice sunt numeroase: apariţia pe scenă a Chiriţei călare şi efortul
servitorilor de o da jos de pe cal; travestirile lui Leonaş; nebunia prefăcută a Luluţei;
vinderea perpetuă a curcanului etc.
Comicul de limbaj reiese, în principal, din stâlcirea limbii române şi a limbii
franceze prin:
- calchierea expresiilor româneşti (traducerea cuvânt cu cuvânt a expresiilor
din limba română în franceză, rezultând o înşiruire de cuvinte care nu
formează o expresie în franceză şi, deci, nu are sens”): „boire un cigare” (a
bea o ţigară), „un tambour d’instruction” (tobă de carte), „pour des fleurs de
coucou” (de flori de cuc), „donner de l’argent pour du miel” (să dai bani pe
miere)
- amestecul ridicol de cuvinte franţuzeşti cu expresii argotice în acelaşi enunţ:
„O! non te tem... că sunt vurtos” (Şarl); „est-ce que vous etes... mulţămit de
Guliţă?”; „j’aprendre tout seulette le francais... pre legea mea”;
- deformarea cuvintelor franţuzeşti prin pronunţare românizată, barbarisme:
„furculision”, „fripturision”, „învârtision”;
- expresiile populare şi regionalisme, cuvinte de argou şi jargon: „Mai tras-ai
în cărţi, cumnăţâco?”; „Da’ aşa s-aduce răvaşul, măi oblojâltule?”, „bată-te
cucu, mangosâtule!”;
- pronunţia greşită a neologismelor: „Şăde toată zaua pe tandur (divan), la
tauletă (toaletă) şi din blanmajăle (din fr. blanc-manger), din bulionuri, din
garnituri nemţăşti nu mă slăbeşte...”;
- confuzii lingvistice: „Ils sont de minune... cigeres de Halvanne”, adică ţigări
de halva, în loc de Havane, „Am să-i durez ş-un voiaj la Paris”, însemnând
că intenţionează să întreprindă o călătorie la Paris.

Comicul de nume se manifestă prin diminutivele Leonaş, Luluţa, Guliţă sau

prin deformarea numelor unor personaje, cum este „monsiu Şarlă”, în loc de
„monsieur Charles”.
Pompiliu Marcea afirma că personajele au fost totuşi salvate de scandaluri şi de
a fi demascate pentru tare morale condamnabile în societate. La un moment dat,
Chiriţa a fost în pericol de a-şi pierde „onoarea de familistă”, dar Alecsandri dirijează
firul situaţiilor astfel încât femeia este salvată de a deveni adulterină. De altfel,
„happy-endul cu Bârzoi şi Chiriţa nuni, prin constrângere e adevărat, ai lui Leonaş şi
Luluţei e semnificativ pentru caracterul umoristic şi mai puţin satiric al piesei, pentru
caracterul idilic al lumii lui Alecsandri”.
 Actul I se petrece la moşia Chiriţei din Bârzoieni. Începutul piesei ilustrează
ridicolul inovaţiilor mondene înfăptuite Ia Bârzoieni sub îndrumările Chiriţei, care îşi
măritase cele două fete şi acum se ocupa de educaţia mezinului, Guliţă, de 14 ani.
Prost şi răsfăţat, el ia lecţii de franceză cu „monsiu Şarlă”, nume sugestiv în limba
română pentru trăsătura dominantă a personajului, aceea de „şarlatan”, de „leneş”,
provenind, fără îndoială din franţuzescul Charles.
Chiriţa are scopuri precise: să-şi vadă soţul ispravnic şi pe Guliţă căsătorit cu
Luluţa, pupila ei, care era orfană dar moştenitoarea unei importante averi. Ea este
convinsă că i se cuvine o răsplată pentru spaima pe care o trăise în timpul Revoluţiei
de la 1848, „Dumnezău ştie câte-am pătimit la 48...”.
Asemenea lui Agamiţă Dandanache din mai târzia comedie a lui Caragiale,
femeia socoteşte că, pentru aceste „merite”, trebuie ca Bârzoi să ajungă ispravnic:
„Doară şi el are drituri (drepturi)... ca patriot... c-a pătimit... Nu-i vezi, acu, care de
care are pretenţii să între în slujbă... sub cuvânt că i-o fost frică la 48?... Helbet! (las’pe
mine!) dacă-i pe-aceea... apoi şi noi avem temeiuri... Adă-ţi aminte ce groază-l apucasă
pe Bârzoi... că striga şi pin somn c-o venit zavera...”.
Chiriţa, avidă să se comporte după moda de la Iaşi, fumează, călăreşte în
costum de amazoană, deşi „hurducă şî gloaba asta, că m-o apucat de vro şapte ori
sughiţu păn-acu...”. De altfel, întreaga viaţă a Chiriţei se derulează sub comanda
modei, deviza după care se conduce constituie un laitmotiv în piesă: „d-apoi dă!...
dacă-i moda...”, „dacă-i moda... şi dacă-mi place...”.
Cu toate că este nerăbdătoare să afle veşti de la soţul ei, plecat la Iaşi să obţină
un post de ispravnic (dregător care răspundea de îndeplinirea poruncilor domneşti,
conducător al unui judeţ sau ţinut), ea refuză să citească „răvaşul” pentru că nu este
adus”după modă” şi-i pretinde argatului Ion să pună pe „talger” un „şărvet” şi „răvaşu
pe şărvet”.
Bietul ţăran nu înţelege „protocolul” şi aşază răvaşul şi şervetul sub tavă, spre
indignarea Chiriţei. În biletul trimis, Grigore Bârzoi îi spune că „s-a isprăvnicit” şi o
cheamă degrabă pe Chiriţa în târg „cu toată gospodăria şi cu tot neamul”, atrăgându-i
atenţia să nu uite „curcanul cel bătrân” pe care o să-l pună „în slujbă”. Chiriţa este
fericită că a ajuns isprăvniceasă „cu jăndari la poartă şi-n coadă!” şi visează să
„dureze” un voiaj la Paris, în „ţara nemţească”.
Luluţa, o tânără de 15 ani, rămasă orfană în urmă cu trei ani, se afla în grija
cucoanei Chiriţa, care intenţionează să o mărite cu Guliţă, deoarece fata „are zăstre
bună”. Ea este însă îndrăgostită de Leonaş, un prieten din copilărie, tânăr inteligent şi
cinstit, cu un acut simţ al umorului, care ştie să îmbine judecata sănătoasă cu gluma
bufonă. Leonaş soseşte la Bârzoieni tocmai în iureşul provocat de Guliţă, care
încălecase fără voia „nineacăi” şi tot satul, în frunte cu ea, alerga să-l prindă. Băiatul
suferă o teribilă „trântition” şi, după ce-şi revine din spaimă, Chiriţa îl alungă pe
Leonaş, care însă o previne: „de azi înainte te aşteaptă la toate şotiile din partea mea”.
Finalul actului I înfăţişează plecarea triumfală spre isprăvnicie a Chiriţei, care
ţine în braţe curcanul cel bătrân, fiind însoţită de Guliţă, Luluţa şi „monsiu Şarlă”, cu
toţii urmaţi de jandarmii „cu săbiile scoase”. Este un entuziasm general, Chiriţa
exclamă cu avânt: „nous lavons le baril... spălăm putina [...] Nous disons comme 9a en
moldave”.
 Acţiunea actului al II-lea se desfăşoară în salonul Chiriţei dintr-un „târg din
ţinut”, unde ea aplică şi impune mai abitir moda. Bârzoi se plânge că-l strâng hainele
pe care nevastă-sa îl obligă să le poarte, este necăjit că ea nu mai vrea să facă dulceţuri
şi cozonac, nu mai catadicseşte să se ocupe de gospodărie. Bârzoi este nemulţumit şi
de cheltuielile fără măsură pe care le face nevasta pe numeroase rochii şi straie cu fir.
Indiferentă la reproşurile soţului, Chiriţa este preocupată de petrecerea pe care o
organizează în cinstea logodnei dintre Luluţa şi Guliţă, cu toate că băiatul este prea
tânăr iar fata „are toane de nebunie” şi „îi cam lipsâtă”, însă nu-şi permite să piardă
„zăstrea Luluţăi de la mână”. Totodată, este nerăbdătoare să plece la Paris, gândindu-
se cu satisfacţie anticipată la efectul „ce-oi să fac la Paris ca isprăvniceasă”.
Reapare Leonaş care, ca să se răzbune pentru că fusese alungat şi ca să fie
aproape de Luluţa, se deghizează în ofiţer, purtând nişte „musteţi mincinoase”. Prin
quiproquo (cviprocvo - situaţie comică prin care un personaj este confundat cu altul,
rezultând o serie de încurcături), se distinge comportamentul ridicol al eroinei, care îl
ia pe „ofiţerul” Leonaş drept un admirator înfocat.
El îi face curte Chintei şi-i cere portretul ca dovadă a iubirii ce i-o poartă,
ameninţând-o că se împuşcă dacă-l refuză, dar pistolul cu care o sperie este de
ciocolată. Guliţă îl surprinde pe Leonaş sărutând-o pe Luluţa şi-l provoacă la duel, spre
disperarea Chiriţei care-l recunoaşte pe „curtezan” şi-l alungă din nou. Pentru a scăpa
de logodna cu Gulită, Luluţa se preface nebună, tremură şi dă continuu din cap,
vorbeşte incoerent şi devine agresivă cu Guliţă: „Vină-ncoace să te muşc... să te
mănânc”.
Leonaş apare travestit în „bricicar” (brişcar, vizitiu) şi vine în audienţă la
ispravnic însă fără plocon, de aceea argatul Ion îi „vinde” curcanul cel bătrân, pe care
tânărul să-l lase la isprăvnicie. Curcanul fusese vândut „de 57 de ori pe la împricinaţi,
şi o slujit până-acum de 57 de ori ca peşcheş”, ori de câte ori petiţionarul venea Ia
Bârzoi cu mâinile goale. Recomandându-se Piciu bricicariul, Leonaş este recunoscut
de Chiriţa, dar curajos şi cinstit, tânărul ameninţă cu demascarea faptelor de corupţie,
lovindu-i peste picioare cu biciuşca.
Musafirii sosiţi cu prilejul logodnei dintre Guliţă şi Luluţa sărbătoresc totodată
şi paşaportul Chiriţei, care-i fusese adus de „monsiu Şarlă” de la Iaşi şi în care ea
declarase titlul de „baroană”, justificându-şi minciuna prin acelaşi slogan: „De ce
nu?... dacă-i moda?”. Deghizat pentru a treia oară, Leonaş se dă drept actriţă şi sora
acestuia. Luluţa se preface nebună şi, în criză fiind, doreşte să se mărite cu actriţa, „că
de nu... nebunesc!...”.
Şarl îi sfătuieşte să n-o contrazică şi s-o logodească pe Luluţa cu „madama”,
apoi fac schimb de inele. Leonaş îşi dezvăluie identitatea, îl anunţă pe Bârzoi că a fost
numit ispravnic în locul său şi-i prezintă acestuia demiterea din funcţie. Chiriţa se
întristează că pierde „bunătate de zăstre”, dar şantajată de Leonaş că arată portretul lui
Bârzoi, este de acord cu căsătoria celor doi tineri, ba, mai mult acceptă să fie nuni mari
la nuntă.