Vasile Alecsandri, personalitate marcantă a paşoptismului, se simte dator să
contribuie la construirea politică, morală şi intelectuală a Principatelor Române şi consideră că spectacolul teatral atrage publicul mult mai uşor decât lectura, deoarece transmite mesajul în chip nemijlocit şi poate fi astfel un mijloc eficient de îndreptare a moravurilor societăţii şi de împlinire a idealurilor naţionale şi democratice ale epocii. Ciclul de comedii cunoscut sub numele Chiriţele este alcătuit din patru piese: Chiriţa în Iaşi sau Două fete ş-o neneacă (1850), Chiriţa în provinţie (1852), Cucoana Chiriţa în voiaj (1863), subintitulată „cânticel comic” şi Chiriţa în balon (1874).
Comedia Chiriţa în provinţie, de Vasile Alecsandri, este continuarea Chiriţei în
Iaşi, din care cauză fusese intitulată, iniţial, Înturnarea cucoanei Chiriţa, şi a avut premiera în mai 1852. Piesa, denumită de dramaturg „comedie cu cântice”, este structurată în două acte, fiecare dintre ele fiind alcătuit din mai multe scene. Personajele piesei, numite de către autor persoane, sunt menţionate cu numele şi statutul social pe care îl are fiecare în cadrul comediei. Perspectiva spaţială este reală şi deschisă, fiind precizată de către autor, „la moşia Bârzoieni” şi „într-un târg din ţinut”, iar timpul în care se petrec întâmplările este plasat în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Relaţiile temporale sunt în cea mai mare parte cronologice, adică prezentate în ordinea derulării evenimentelor, iar în câteva situaţii perspectiva temporală este discontinuă, remarcându-se alternanţa temporală a întâmplărilor, prin flashback. Titlul comediei „Chiriţa în provinţie” ilustrează statutul real al eroinei principale, acela de provincială, sugerând în acelaşi timp parvenitismul şi snobismul ei de a respinge cu toată forţa această situaţie pe care o consideră degradantă şi străduindu-se să impună în provincie moda orăşenească de la Iaşi ori Paris. Tema: Chiriţa în provinţie este o comedie realistă de moravuri sociale, ilustrând contrastul dintre esenţă şi aparenţă prin care sunt construite personajele aparţinând micii boierimi rurale, care, inculte, vulgare şi corupte, vor să pară aristocraţi cultivaţi şi emancipaţi. Comedia are ca temă satirizarea parvenitismului şi a snobismului epocii, a stâlcirii limbii române, precum şi demascarea abuzurilor şi corupţiei din Administraţia statului. Conflictul dramatic este reprezentat de încrâncenarea cu care Chiriţa se împotriveşte, din motive meschine şi răutăcioase, căsătoriei dintre Luluţa şi Leonaş, doi tineri care se iubesc şi care triumfă în finalul comediei. Acţiunea comediei se petrece după evenimentele revoluţiei de la 1848, când mica boierime era dornică de parvenire, străduindu-se din răsputeri să se comporte la Bârzoieni după moda de la Iaşi şi Paris. Finalul piesei evidenţiază o idee de natură filozofică, aceea a lumii ca teatru, în care oamenii sunt actori: „Apoi... nu ştii că lumea-i un teatru plin de comedieni?” (Leonaş), idee reiterată prin cupletele care se cântă de către toţi cei prezenţi pe scenă, în timp ce „Cortina cade”. Comedia are, aşadar, un final fericit, binele triumfă, iar pedepsirea binemeritată a personajelor negative nu atinge forme atât de grave încât să producă nenorociri ori să împiedice împăcarea finală. Comicul este creat prin contrastul dintre estenţă şi aparenţă, adică situaţiile stau cu totul altfel decât vor să pară, iar personajelea, Chiriţa în special, se străduiesc să se comporte diferit faţă de felul lor de a fi şi a gândi. Principalul mod de realizare a comicului în această piesă este quiproquoul (se pronunţă cviprocvo), adică încurcătura comică produsă de faptul că un personaj este luat drept altul. Sursele comicului în piesa Chiriţa în provinţie sunt variate, Alecsandri apelând la comicul de situaţie, comicul de caracter, comicul de nume şi comicul de limbaj. Situaţiile comice sunt numeroase: apariţia pe scenă a Chiriţei călare şi efortul servitorilor de o da jos de pe cal; travestirile lui Leonaş; nebunia prefăcută a Luluţei; vinderea perpetuă a curcanului etc. Comicul de limbaj reiese, în principal, din stâlcirea limbii române şi a limbii franceze prin: - calchierea expresiilor româneşti (traducerea cuvânt cu cuvânt a expresiilor din limba română în franceză, rezultând o înşiruire de cuvinte care nu formează o expresie în franceză şi, deci, nu are sens”): „boire un cigare” (a bea o ţigară), „un tambour d’instruction” (tobă de carte), „pour des fleurs de coucou” (de flori de cuc), „donner de l’argent pour du miel” (să dai bani pe miere) - amestecul ridicol de cuvinte franţuzeşti cu expresii argotice în acelaşi enunţ: „O! non te tem... că sunt vurtos” (Şarl); „est-ce que vous etes... mulţămit de Guliţă?”; „j’aprendre tout seulette le francais... pre legea mea”; - deformarea cuvintelor franţuzeşti prin pronunţare românizată, barbarisme: „furculision”, „fripturision”, „învârtision”; - expresiile populare şi regionalisme, cuvinte de argou şi jargon: „Mai tras-ai în cărţi, cumnăţâco?”; „Da’ aşa s-aduce răvaşul, măi oblojâltule?”, „bată-te cucu, mangosâtule!”; - pronunţia greşită a neologismelor: „Şăde toată zaua pe tandur (divan), la tauletă (toaletă) şi din blanmajăle (din fr. blanc-manger), din bulionuri, din garnituri nemţăşti nu mă slăbeşte...”; - confuzii lingvistice: „Ils sont de minune... cigeres de Halvanne”, adică ţigări de halva, în loc de Havane, „Am să-i durez ş-un voiaj la Paris”, însemnând că intenţionează să întreprindă o călătorie la Paris.
Comicul de nume se manifestă prin diminutivele Leonaş, Luluţa, Guliţă sau
prin deformarea numelor unor personaje, cum este „monsiu Şarlă”, în loc de „monsieur Charles”. Pompiliu Marcea afirma că personajele au fost totuşi salvate de scandaluri şi de a fi demascate pentru tare morale condamnabile în societate. La un moment dat, Chiriţa a fost în pericol de a-şi pierde „onoarea de familistă”, dar Alecsandri dirijează firul situaţiilor astfel încât femeia este salvată de a deveni adulterină. De altfel, „happy-endul cu Bârzoi şi Chiriţa nuni, prin constrângere e adevărat, ai lui Leonaş şi Luluţei e semnificativ pentru caracterul umoristic şi mai puţin satiric al piesei, pentru caracterul idilic al lumii lui Alecsandri”. Actul I se petrece la moşia Chiriţei din Bârzoieni. Începutul piesei ilustrează ridicolul inovaţiilor mondene înfăptuite Ia Bârzoieni sub îndrumările Chiriţei, care îşi măritase cele două fete şi acum se ocupa de educaţia mezinului, Guliţă, de 14 ani. Prost şi răsfăţat, el ia lecţii de franceză cu „monsiu Şarlă”, nume sugestiv în limba română pentru trăsătura dominantă a personajului, aceea de „şarlatan”, de „leneş”, provenind, fără îndoială din franţuzescul Charles. Chiriţa are scopuri precise: să-şi vadă soţul ispravnic şi pe Guliţă căsătorit cu Luluţa, pupila ei, care era orfană dar moştenitoarea unei importante averi. Ea este convinsă că i se cuvine o răsplată pentru spaima pe care o trăise în timpul Revoluţiei de la 1848, „Dumnezău ştie câte-am pătimit la 48...”. Asemenea lui Agamiţă Dandanache din mai târzia comedie a lui Caragiale, femeia socoteşte că, pentru aceste „merite”, trebuie ca Bârzoi să ajungă ispravnic: „Doară şi el are drituri (drepturi)... ca patriot... c-a pătimit... Nu-i vezi, acu, care de care are pretenţii să între în slujbă... sub cuvânt că i-o fost frică la 48?... Helbet! (las’pe mine!) dacă-i pe-aceea... apoi şi noi avem temeiuri... Adă-ţi aminte ce groază-l apucasă pe Bârzoi... că striga şi pin somn c-o venit zavera...”. Chiriţa, avidă să se comporte după moda de la Iaşi, fumează, călăreşte în costum de amazoană, deşi „hurducă şî gloaba asta, că m-o apucat de vro şapte ori sughiţu păn-acu...”. De altfel, întreaga viaţă a Chiriţei se derulează sub comanda modei, deviza după care se conduce constituie un laitmotiv în piesă: „d-apoi dă!... dacă-i moda...”, „dacă-i moda... şi dacă-mi place...”. Cu toate că este nerăbdătoare să afle veşti de la soţul ei, plecat la Iaşi să obţină un post de ispravnic (dregător care răspundea de îndeplinirea poruncilor domneşti, conducător al unui judeţ sau ţinut), ea refuză să citească „răvaşul” pentru că nu este adus”după modă” şi-i pretinde argatului Ion să pună pe „talger” un „şărvet” şi „răvaşu pe şărvet”. Bietul ţăran nu înţelege „protocolul” şi aşază răvaşul şi şervetul sub tavă, spre indignarea Chiriţei. În biletul trimis, Grigore Bârzoi îi spune că „s-a isprăvnicit” şi o cheamă degrabă pe Chiriţa în târg „cu toată gospodăria şi cu tot neamul”, atrăgându-i atenţia să nu uite „curcanul cel bătrân” pe care o să-l pună „în slujbă”. Chiriţa este fericită că a ajuns isprăvniceasă „cu jăndari la poartă şi-n coadă!” şi visează să „dureze” un voiaj la Paris, în „ţara nemţească”. Luluţa, o tânără de 15 ani, rămasă orfană în urmă cu trei ani, se afla în grija cucoanei Chiriţa, care intenţionează să o mărite cu Guliţă, deoarece fata „are zăstre bună”. Ea este însă îndrăgostită de Leonaş, un prieten din copilărie, tânăr inteligent şi cinstit, cu un acut simţ al umorului, care ştie să îmbine judecata sănătoasă cu gluma bufonă. Leonaş soseşte la Bârzoieni tocmai în iureşul provocat de Guliţă, care încălecase fără voia „nineacăi” şi tot satul, în frunte cu ea, alerga să-l prindă. Băiatul suferă o teribilă „trântition” şi, după ce-şi revine din spaimă, Chiriţa îl alungă pe Leonaş, care însă o previne: „de azi înainte te aşteaptă la toate şotiile din partea mea”. Finalul actului I înfăţişează plecarea triumfală spre isprăvnicie a Chiriţei, care ţine în braţe curcanul cel bătrân, fiind însoţită de Guliţă, Luluţa şi „monsiu Şarlă”, cu toţii urmaţi de jandarmii „cu săbiile scoase”. Este un entuziasm general, Chiriţa exclamă cu avânt: „nous lavons le baril... spălăm putina [...] Nous disons comme 9a en moldave”. Acţiunea actului al II-lea se desfăşoară în salonul Chiriţei dintr-un „târg din ţinut”, unde ea aplică şi impune mai abitir moda. Bârzoi se plânge că-l strâng hainele pe care nevastă-sa îl obligă să le poarte, este necăjit că ea nu mai vrea să facă dulceţuri şi cozonac, nu mai catadicseşte să se ocupe de gospodărie. Bârzoi este nemulţumit şi de cheltuielile fără măsură pe care le face nevasta pe numeroase rochii şi straie cu fir. Indiferentă la reproşurile soţului, Chiriţa este preocupată de petrecerea pe care o organizează în cinstea logodnei dintre Luluţa şi Guliţă, cu toate că băiatul este prea tânăr iar fata „are toane de nebunie” şi „îi cam lipsâtă”, însă nu-şi permite să piardă „zăstrea Luluţăi de la mână”. Totodată, este nerăbdătoare să plece la Paris, gândindu- se cu satisfacţie anticipată la efectul „ce-oi să fac la Paris ca isprăvniceasă”. Reapare Leonaş care, ca să se răzbune pentru că fusese alungat şi ca să fie aproape de Luluţa, se deghizează în ofiţer, purtând nişte „musteţi mincinoase”. Prin quiproquo (cviprocvo - situaţie comică prin care un personaj este confundat cu altul, rezultând o serie de încurcături), se distinge comportamentul ridicol al eroinei, care îl ia pe „ofiţerul” Leonaş drept un admirator înfocat. El îi face curte Chintei şi-i cere portretul ca dovadă a iubirii ce i-o poartă, ameninţând-o că se împuşcă dacă-l refuză, dar pistolul cu care o sperie este de ciocolată. Guliţă îl surprinde pe Leonaş sărutând-o pe Luluţa şi-l provoacă la duel, spre disperarea Chiriţei care-l recunoaşte pe „curtezan” şi-l alungă din nou. Pentru a scăpa de logodna cu Gulită, Luluţa se preface nebună, tremură şi dă continuu din cap, vorbeşte incoerent şi devine agresivă cu Guliţă: „Vină-ncoace să te muşc... să te mănânc”. Leonaş apare travestit în „bricicar” (brişcar, vizitiu) şi vine în audienţă la ispravnic însă fără plocon, de aceea argatul Ion îi „vinde” curcanul cel bătrân, pe care tânărul să-l lase la isprăvnicie. Curcanul fusese vândut „de 57 de ori pe la împricinaţi, şi o slujit până-acum de 57 de ori ca peşcheş”, ori de câte ori petiţionarul venea Ia Bârzoi cu mâinile goale. Recomandându-se Piciu bricicariul, Leonaş este recunoscut de Chiriţa, dar curajos şi cinstit, tânărul ameninţă cu demascarea faptelor de corupţie, lovindu-i peste picioare cu biciuşca. Musafirii sosiţi cu prilejul logodnei dintre Guliţă şi Luluţa sărbătoresc totodată şi paşaportul Chiriţei, care-i fusese adus de „monsiu Şarlă” de la Iaşi şi în care ea declarase titlul de „baroană”, justificându-şi minciuna prin acelaşi slogan: „De ce nu?... dacă-i moda?”. Deghizat pentru a treia oară, Leonaş se dă drept actriţă şi sora acestuia. Luluţa se preface nebună şi, în criză fiind, doreşte să se mărite cu actriţa, „că de nu... nebunesc!...”. Şarl îi sfătuieşte să n-o contrazică şi s-o logodească pe Luluţa cu „madama”, apoi fac schimb de inele. Leonaş îşi dezvăluie identitatea, îl anunţă pe Bârzoi că a fost numit ispravnic în locul său şi-i prezintă acestuia demiterea din funcţie. Chiriţa se întristează că pierde „bunătate de zăstre”, dar şantajată de Leonaş că arată portretul lui Bârzoi, este de acord cu căsătoria celor doi tineri, ba, mai mult acceptă să fie nuni mari la nuntă.