Chirița în provinție

de Vasile Alecsandri

Comedia "Chirita in prontie" de Vasile Alecsandri este continuarea "Chiritei in Iasi", din

care cauza fusese intitulata, initial, "inturnarea cucoanei Chirita", si a avut premiera in mai 1852.
Piesa, denumita de dramaturg "comedie cu cantice", este structurata in doua acte, fiecare dintre
ele fiind alcatuit din mai multe scene." Personajele piesei, numite de catre autor "persoane", sunt
mentionate cu numele si statutul social pe care il are fiecare in cadrul comediei. Perspectiva
spatiala este reala si deschisa, fiind precizata de catre autor, "Ia mosia Barzoieni" si "intr-un targ
din tinut", iar timpul in care se petrec intamplarile este plasat in prima jumatate a secolului al
XlX-lea. Relatiile temporale sunt in cea mai mare parte cronologice, adica prezentate in ordinea
derularii evenimentelor, iar in cateva situatii perspectiva temporala este discontinua, remarcandu-
se alternanta temporala a intamplarilor, prin flashback.
Comedia este realista prin spiritul critic, prin faptul ca eroii, conflictul, subiectul sunt luate din
viata sociala. Chirita este tipul arivistului, Barzoi este tipul ispravnicului abuziv, Leonas este
tipul tanarului inteligent.

Vasile Alecsandri, realizeaza un ciclu de comedii avand acest personaj: Chirita la lasi, Chirita in
voiaj, Chirita in balon. Aceste comedii au pregatit drumul pentru I. L. Caragiale.

Semnificaţia titlului
Chiriţa în provinţie ilustrează statutul real al eroinei principale, acela de provincială, sugerând în
acelaşi timp parvenitismul şi snobismul ei de a respinge cu toată forţa această situaţie pe care o
consideră degradantă şi străduindu-se să impună în provincie moda orăşenească de la Iaşi ori
Paris.
 
Tema
Chiriţa în provinţie este o comedie realistă de moravuri sociale, ilustrând contrastul dintre esenţă
şi aparenţă prin care sunt construite personajele aparţinând micii boierimi rurale, care, inculte,
vulgare şi corupte, vor să pară aristocraţi cultivaţi şi emancipaţi.
 
Conflictul dramatic este reprezentat de încrâncenarea cu care Chiriţa se împotriveşte, din motive
meschine şi răutăcioase, căsătoriei dintre Luluţa şi Leonaş, doi tineri care se iubesc şi care
triumfa în finalul comediei.
 
Piesa, structurată în două acte, are ca temă satirizarea parvenitismului şi a snobismului epocii, a
stâlcirii limbii române, precum şi demascarea abuzurilor şi corupţiei din Administraţia statului.
In textul piesei sunt presărate cuplete pe care le cântă, în anumite momente, personajele
comediei, cu scopul de a accentua o situaţie, o trăsătură caracterială sau un aspect social şi care
conferă comediei dinamism şi veselie.
 
Acţiunea
Acţiunea comediei se petrece după evenimentele revoluţiei de la 1848, când mica boierime era
dornică de parvenire, străduindu-se din răsputeri să se comporte la Bârzoieni după moda de la
Iaşi şi Paris.
 
Actul I
Actul I se petrece la moşia Chiriţei din Bârzoieni. Începutul piesei ilustrează ridicolul inovaţiilor
mondene înfăptuite Ia Bârzoieni sub îndrumările Chiriţei, care îşi măritase cele două fete şi acum
se ocupa de educaţia mezinului, Guliţă, de 14 ani. Prost şi răsfăţat, el ia lecţii de franceză cu
„monsiu Şarlă”, nume sugestiv în limba română pentru trăsătura dominantă a personajului, aceea
de „şarlatan”, de „leneş”, provenind, fără îndoială din franţuzescul Charles.
 
Chiriţa are scopuri precise: să-şi vadă soţul ispravnic şi pe Guliţă căsătorit cu Luluţa, pupila ei,
care era orfană dar moştenitoarea unei importante averi. Ea este convinsă că i se cuvine o
răsplată pentru spaima pe care o trăise în timpul Revoluţiei de la 1848, „Dumnezău ştie câte-am
pătimit la 48...”.
Asemenea lui Agamiţă Dandanache din mai târzia comedie a lui Caragiale, femeia socoteşte că,
pentru aceste „merite”, trebuie ca Bârzoi să ajungă ispravnic: „Doară şi el are drituri (drepturi)...
ca patriot... c-a pătimit... Nu-i vezi, acu, care de care are pretenţii să între în slujbă... sub cuvânt
că i-o fost frică la 48?... Helbet! (las’pe mine!) dacă-i pe-aceea... apoi şi noi avem temeiuri...
Adă-ţi aminte ce groază-l apucasă pe Bârzoi... că striga şi pin somn c-o venit zavera...”.
Chiriţa, avidă să se comporte după moda de la Iaşi, fumează, călăreşte în costum de amazoană,
deşi „hurducă şî gloaba asta, că m-o apucat de vro şapte ori sughiţu păn-acu...”. De altfel,
întreaga viaţă a Chiriţei se derulează sub comanda modei, deviza după care se conduce constituie
un laitmotiv în piesă: „d-apoi dă!... dacă-i moda...”, „dacă-i moda... şi dacă-mi place...”.
Cu toate că este nerăbdătoare să afle veşti de la soţul ei, plecat la Iaşi să obţină un post de
ispravnic (dregător care răspundea de îndeplinirea poruncilor domneşti, conducător al unui judeţ
sau ţinut), ea refuză să citească „răvaşul” pentru că nu este adus”după modă” şi-i pretinde
argatului Ion să pună pe „talger” un „şărvet” şi „răvaşu pe şărvet”.
 
Bietul ţăran nu înţelege „protocolul” şi aşază răvaşul şi şervetul sub tavă, spre indignarea
Chiriţei. În biletul trimis, Grigore Bârzoi îi spune că „s-a isprăvnicit” şi o cheamă degrabă pe
Chiriţa în târg „cu toată gospodăria şi cu tot neamul”, atrăgându-i atenţia să nu uite „curcanul cel
bătrân” pe care o să-l pună „în slujbă”. Chiriţa este fericită că a ajuns isprăvniceasă „cu jăndari la
poartă şi-n coadă!” şi visează să „dureze” un voiaj la Paris, în „ţara nemţească”.
Luluţa, o tânără de 15 ani, rămasă orfană în urmă cu trei ani, se afla în grija cucoanei Chiriţa,
care intenţionează să o mărite cu Guliţă, deoarece fata „are zăstre bună”. Ea este însă îndrăgostită
de Leonaş, un prieten din copilărie, tânăr inteligent şi cinstit, cu un acut simţ al umorului, care
ştie să îmbine judecata sănătoasă cu gluma bufonă. Leonaş soseşte la Bârzoieni tocmai în iureşul
provocat de Guliţă, care încălecase fără voia „nineacăi” şi tot satul, în frunte cu ea, alerga să-l
prindă. Băiatul suferă o teribilă „trântition” şi, după ce-şi revine din spaimă, Chiriţa îl alungă pe
Leonaş, care însă o previne: „de azi înainte te aşteaptă la toate şotiile din partea mea”.
Finalul actului I înfăţişează plecarea triumfală spre isprăvnicie a Chiriţei, care ţine în braţe
curcanul cel bătrân, fiind însoţită de Guliţă, Luluţa şi „monsiu Şarlă”, cu toţii urmaţi de jandarmii
„cu săbiile scoase”. Este un entuziasm general, Chiriţa exclamă cu avânt: „nous lavons le baril...
spălăm putina [...] Nous disons comme 9a en moldave”.
 
Actul II
Acţiunea actului al II-lea se desfăşoară în salonul Chiriţei dintr-un „târg din ţinut”, unde ea aplică
şi impune mai abitir moda. Bârzoi se plânge că-l strâng hainele pe care nevastă-sa îl obligă să le
poarte, este necăjit că ea nu mai vrea să facă dulceţuri şi cozonac, nu mai catadicseşte să se
ocupe de gospodărie. Bârzoi este nemulţumit şi de cheltuielile fără măsură pe care le face
nevasta pe numeroase rochii şi straie cu fir.
Indiferentă la reproşurile soţului, Chiriţa este preocupată de petrecerea pe care o organizează în
cinstea logodnei dintre Luluţa şi Guliţă, cu toate că băiatul este prea tânăr iar fata „are toane de
nebunie” şi „îi cam lipsâtă”, însă nu-şi permite să piardă „zăstrea Luluţăi de la mână”. Totodată,
este nerăbdătoare să plece la Paris, gândindu-se cu satisfacţie anticipată la efectul „ce-oi să fac la
Paris ca isprăvniceasă”.
Reapare Leonaş care, ca să se răzbune pentru că fusese alungat şi ca să fie aproape de Luluţa, se
deghizează în ofiţer, purtând nişte „musteţi mincinoase”. Prin quiproquo (cviprocvo - situaţie
comică prin care un personaj este confundat cu altul, rezultând o serie de încurcături), se distinge
comportamentul ridicol al eroinei, care îl ia pe „ofiţerul” Leonaş drept un admirator înfocat.
El îi face curte Chintei şi-i cere portretul ca dovadă a iubirii ce i-o poartă, ameninţând-o că se
împuşcă dacă-l refuză, dar pistolul cu care o sperie este de ciocolată. Guliţă îl surprinde pe
Leonaş sărutând-o pe Luluţa şi-l provoacă la duel, spre disperarea Chiriţei care-l recunoaşte pe
„curtezan” şi-l alungă din nou. Pentru a scăpa de logodna cu Gulită, Luluţa se preface nebună,
tremură şi dă continuu din cap, vorbeşte incoerent şi devine agresivă cu Guliţă: „Vină-ncoace să
te muşc... să te mănânc”.
 
Leonaş apare travestit în „bricicar” (brişcar, vizitiu) şi vine în audienţă la ispravnic însă fără
plocon, de aceea argatul Ion îi „vinde” curcanul cel bătrân, pe care tânărul să-l lase la
isprăvnicie. Curcanul fusese vândut „de 57 de ori pe la împricinaţi, şi o slujit până-acum de 57 de
ori ca peşcheş”, ori de câte ori petiţionarul venea Ia Bârzoi cu mâinile goale. Recomandându-se
Piciu bricicariul, Leonaş este recunoscut de Chiriţa, dar curajos şi cinstit, tânărul ameninţă cu
demascarea faptelor de corupţie, lovindu-i peste picioare cu biciuşca.
Musafirii sosiţi cu prilejul logodnei dintre Guliţă şi Luluţa sărbătoresc totodată şi paşaportul
Chiriţei, care-i fusese adus de „monsiu Şarlă” de la Iaşi şi în care ea declarase titlul de „baroană”,
justificându-şi minciuna prin acelaşi slogan: „De ce nu?... dacă-i moda?”. Deghizat pentru a treia
oară, Leonaş se dă drept actriţă şi sora acestuia. Luluţa se preface nebună şi, în criză fiind,
doreşte să se mărite cu actriţa, „că de nu... nebunesc!...”.
 
Şarl îi sfătuieşte să n-o contrazică şi s-o logodească pe Luluţa cu „madama”, apoi fac schimb de
inele. Leonaş îşi dezvăluie identitatea, îl anunţă pe Bârzoi că a fost numit ispravnic în locul său
şi-i prezintă acestuia demiterea din funcţie. Chiriţa se întristează că pierde „bunătate de zăstre”,
dar şantajată de Leonaş că arată portretul lui Bârzoi, este de acord cu căsătoria celor doi tineri,
ba, mai mult acceptă să fie nuni mari la nuntă.
 

Finalul
Finalul piesei evidenţiază o idee de natură filozofică, aceea a lumii ca teatru, în care oamenii sunt
actori: „Apoi... nu ştii că lumea-i un teatru plin de comedieni?” (Leonaş), idee reiterată prin
cupletele care se cântă de către toţi cei prezenţi pe scenă, în timp ce „Cortina cade”.
Comedia are, aşadar, un final fericit, binele triumfă, iar pedepsirea binemeritată a personajelor
negative nu atinge forme atât de grave încât să producă nenorociri ori să împiedice împăcarea
finală.
Comicul este creat prin contrastul dintre estenţă şi aparenţă, adică situaţiile stau cu totul altfel
decât vor să pară, iar personajele , Chiriţa în special, se străduiesc să se comporte diferit faţă de
felul lor de a fi şi a gândi. Principalul mod de realizare a comicului în această piesă este
quiproquoul (se pronunţă cviprocvo), adică încurcătura comică produsă de faptul că un personaj
este luat drept altul.
 
Sursele comicului
Sursele comicului în piesa Chiriţa în provinţie sunt variate, Alecsandri apelând la comicul de
situaţie, comicul de caracter, comicul de nume şi comicul de limbaj.
 
Situaţiile comice
Situaţiile comice sunt numeroase: apariţia pe scenă a Chiriţei călare şi efortul servitorilor de o da
jos de pe cal; travestirile lui Leonaş; nebunia prefăcută a Luluţei; vinderea perpetuă a curcanului
etc.
 
Comicul de limbaj
Comicul de limbaj reiese, în principal, din stâlcirea limbii române şi a limbii franceze prin:

 calchierea expresiilor româneşti (traducerea cuvânt cu cuvânt a expresiilor din limba română
în franceză, rezultând o înşiruire de cuvinte care nu formează o expresie în franceză şi, deci,
nu are sens”): „boire un cigare” (a bea o ţigară), „un tambour d’instruction” (tobă de carte),
„pour des fleurs de coucou” (de flori de cuc), „donner de l’argent pour du miel” (să dai bani
pe miere);
 amestecul ridicol de cuvinte franţuzeşti cu expresii argotice în acelaşi enunţ: „O! non te
tem... că sunt vurtos” (Şarl); „est-ce que vous etes... mulţămit de Guliţă?”; „j’aprendre tout
seulette le francais... pre legea mea”;
 deformarea cuvintelor franţuzeşti prin pronunţare românizată, barbarisme: „furculision”,
„fripturision”, „învârtision”;
 expresiile populare şi regionalisme, cuvinte de argou şi jargon: „Mai tras-ai în cărţi,
cumnăţâco?”; „Da’ aşa s-aduce răvaşul, măi oblojâltule?”, „bată-te cucu, mangosâtule!”;
 pronunţia greşită a neologismelor: „Şăde toată zaua pe tandur (divan), la tauletă (toaletă) şi
din blanmajăle (din fr. blanc-manger), din bulionuri, din garnituri nemţăşti nu mă slăbeşte...”;
 confuzii lingvistice: „Ils sont de minune... cigeres de Halvanne”, adică ţigări de halva, în loc
de Havane, „Am să-i durez ş-un voiaj la Paris”, însemnând că intenţionează să întreprindă o
călătorie la Paris.

 
Comicul de nume
Comicul de nume se manifestă prin diminutivele Leonaş, Luluţa, Guliţă sau prin deformarea
numelor unor personaje, cum este „monsiu Şarlă”, în loc de „monsieur Charles”.
 
Pompiliu Marcea afirma că personajele au fost totuşi salvate de scandaluri şi de a fi demascate
pentru tare morale condamnabile în societate. La un moment dat, Chiriţa a fost în pericol de a-şi
pierde „onoarea de familistă”, dar Alecsandri dirijează firul situaţiilor astfel încât femeia este
salvată de a deveni adulterină. De altfel, „happy-endul cu Bârzoi şi Chiriţa nuni, prin
constrângere e adevărat, ai lui Leonaş şi Luluţei e semnificativ pentru caracterul umoristic şi mai
puţin satiric al piesei, pentru caracterul idilic al lumii lui Alecsandri”.
Comicul este creat prin contrastul dintre estenta si aparenta, adica situatiile stau cu totul altfel
decat vor sa para, iar personajele , Chirita in special, se straduiesc sa se comporte diferit fata de
felul lor de a fi-si a gandi. Principalul mod de realizare a comicului in aceasta piesa este
qinproquoul (se pronunta cprocvo), adica incurcatura comica produsa de faptul ca un personaj
este luat drept altul.
Sursele comicului in piesa "Chirita in prontie" sunt variate, Alecsandri apeland la comicul de
situatie, comicul de caracter, comicul de nume si comicul de limbaj.
Situatiile comice sunt numeroase: aparitia pe scena a Chiritei calare si efortul sertorilor de o da
jos de pe cal; travestirile lui Leonas; nebunia prefacuta a Lulutei; nderea perpetua a curcanului
etc.