Caracterizarea Chiriţei Bârzoi

CONCEPTELE 1) – 6)
Încadrarea personajului: personaj principal, eponim, plat, ea reprezintă tipologia adulterinei
ridicole, este femeia cochetă care umblă cu maniere occidentale pe care vrea sa le introducă
forţat într-o provincie.
Caracterizarea directă: în primul rând, de către narator, prin didascalii (“cu entuziasm”,
“furioasă”, “cu nerăbdare”,etc), se autocaracterizează („CHIRIŢA: Nu de-aceea... că şi eu îs
uşurică ca o pană; dar apoi... să sar în braţele unui cavaler... nu ştiu de se cuvine?...”)şi îşi
menţionează vârsta, Leonaş ironizând-o: “LEONAŞ (mânios): Ian ascultă, Bârzoaio,
ainoroccăeşti de cândPapură-Vodă... c-apoi.../CHIRIŢA: Minciunispui... cătocmaiieri am
împlinit 35 de ani./ŞARL (în parte): Oh! elleest bonne celle la./LEONAŞ: 35 fărămiercuri,
fărăvinerişifărăsâmbete.”.
În acelaşi timp, Leonaş îi face 2 portete atunci când se deghizează în ofiţer: unul fals –
“Ah, Chiriţo, scumpăzână,/De-acumeşti a mea stăpână.”, şiunul real – “Vai!
băborniţăbătrână,/Bine căte-am pus la mână.”.
Este caracterizată şi de soţul ei, domnul Bârzoi: “BÂRZOI: Şicândar fi numaiatâta... d-
apoi de-acole... cheltuieli, nu şagă... pemobilinouă cu lastic... petrăsuri de cele cu fundu la
pământ... pestraie cu fir la slugi... pelampe de cele cu apă... pefleacuri... capele... rochii cu
jiletce... cuşmejidoveşti de ascunsmâinileiarna... conţerturi de strânstalia... Cine le
maipoateînşira?... Da-ilipsă de păsăriînogradă... da-icămarapustie... aş!...ce-
ipasăcucoanei!... când o cauţi... unde-o găseşti?! laşandramandra.”, “: Dar... cea care
vinderochiişicapele... SărmanăChiriţă! ainnebunit la bătrâneţe, fata mea!”.
Caracterizarea indirectă:
Prin nume: numele ei evidenţiază dorinţa ei de parvenire şi de a impune cu de-a sila obiceiuri
occidentale. Diminutivul “-iţa” sugerează aerele de femeie tânără şi cochetă şi o opune lui
Bârzoi, al cărui nume este format dintr-un augment şi este total opus ei, el fiind un
tradiţionalist desăvârşit.
Prin fapte: încă de la bun început observăm nedreptatea personajului: îi consideră vinovaţi pe
ţărani şi nu pe fiul său, Guliţă, care omorâse un viţel şi se abătuse în calea uneia dintre fiicele
ţăranilor. Ea vrea să impună maniere occidentale într-o zonă de provincie, iar prin insistenţele
ei cade în ridicol (de exemplu, scena cu răvaşul: “CHIRIŢA: Şidupăce-
ipuneşervetupetalgerşirăvaşupeşervet... să mi-l prezentezifrumos... aiauzit?” sau scena în care
îl îmbracă pe Bârzoi: “BÂRZOI: Apoidă!... de când m-aiscos din minte ca
sămăschimoseştiînstariestrâmte, pun câtedouăceasuripânămă-mbrac...
şiianpriveşteceseamăn... cu bumbiiiştimari?... Parcă-s un negustor de farfurii.”),
demonstrând false pretenţii, ştiind că acel contrast dintre esenţă şi aparenţă este evident.
Moto-ul ei este clar următorul: “Dacă asta-imoda…”, şi spune acelaşi lucru chiar şi atunci
când vine vorba de fumat. Ea îşi urmează de fapt interesele materiale: intenţionează să-l
căsătorească pe Guliţă cu Luluţa numai pentru zestrea ei. La final, ea primeşte un paşaport de
la Şarl în care are trecut titlul de “baroană”, ceea ce demonstrează din nou falsele ei pretenţii.
Chiriţa cade de 3 ori în capcanele lui Leonaş, de unde ne dăm seama că nu este un personaj
prea inteligent. Ea doreşte cel mai mult, încă de la bun început, să ajungă isprăvnicească:
“CHIRIŢA: Ah! cumnăţică, sămăfacisprăvniceasă!...alta nu dorescpelume!... Isprăvniceasă
cu jăndari la poartăşi-n coadă.”.
În relaţia cu celelalte personaje: cu domnul Şarl, Chiriţa cochetează: “CHIRIŢA
(cochetând): Înbraţele d-tale, monsiuŞarlă?... Eştifoartegalant... însămă tem...”. Pe Guliţă nu
îl iubeşte cu adevărat, ci este vorba de o iubire formală: ea face toată dramatizarea de la scena
în care fiul ei cade de pe cal doar pentru a da bine în ochii oamenilor (“CHIRIŢA (bocind):
Guliţamamei!... Guguliţanineacăi... cât era el de frumuşel... cât era de sprintinel, ş-acumiată-
l ţeapăn... bujoraşumamei... l-am pierdut!...”). Ea intenţionează să-l căsătorească cu Luluţa,
pe care o consideră nebună (deşi ea doar disimulează nebunia pentru a nu se căsători cu
Guliţă), pentru bani. Când vine vorba de Leonaş, la început îl urăşte când acesta râde de
dramatizarea cucoanei, însă mai târziu, când acesta se îmbracă în ofiţer şi cochetează cu ea,
Chiriţa e în stare să-şi uite totalmente statutul (de soţie şi de mamă), îşi uită vîrsta (Leonaş e
doar un puşti) şi se comportă ca o adolescentă, ridiculizând situaţia. Leonaş o tratează cu
cruzime (îşi bate joc de ea tot timpul – în faţă îi spune cuvinte de amor–„LEONAŞ: Să te văd...
şi când ai şti!... când ai pricepe zguduiturile inimii mele!... Ştii?... parcă se tot cutremură
pământul!”, publicului o ironizează – „LEONAŞ (fără a să mişca din loc, în parte): Du-te la
Bender, rusalie.”).
Cu Bârzoi – se evidenţiază discrepanţa dintre 2 mentalităţi, una influenţată de gândirea
fanariotă (el) iar cealaltă de gândirea occidentalizată. Vasile Alecsandri ironizează ambele
mentalităţi, însă mai mult pare ironizat Bârzoi, el rămânând captiv în gândirea sa. În Chiriţa,
Vasile Alecsandri admiră orientarea spre Occident. Însă metodele Chiriţei nu sunt corecte,
forţând aceste obiceiuri în societate cu scopul de a epata foarte mult.
Prin limbaj: se observă parvenirea prin utilizarea exagerată a jargonului (franţuzisme:
“CHIRIŢA: C’est-à-dire: de flori de cuc... nousdisonscommeça...”), de fiecare dată
amestecând cele două limbi, franceza şi româna (“CHIRIŢA: Dedans... înăuntru... nous
disonscommeçaenmoldave”). Face calcullingvistic (“CHIRIŢA: C’estqu’ilesttrès...
zburdatic... mais avec le temps je sui sure qu’ildeviendra un tambour d’ instruction.” – tobă
de carte) şi utilizează greşit neologisme (de exemplu, în loc de „ipocrită” se numeşte
“ipohondră”), ba chiar le deformează (în loc de “menajează-mă” spune “menajariseşte-mă”)
şi, cel mai şocant, dovedeşte o totală incultură confundând Parisul cu Ţara Nemţească.