CHIRIŢA ÎN PROVINŢIE, DE VASILE ALECSANDRI (COMENTARIU LITERAR, REZUMAT LITERAR)

Vasile Alecsandri, personalitate marcantă a paşoptismului, se simte dator să contribuie la construirea politică, morală
şi intelectuală a Principatelor Române şi consideră că spectacolul teatral atrage publicul mult mai uşor decât lectura,
deoarece transmite mesajul în chip nemijlocit şi poate fi astfel un mijloc eficient de îndreptare a moravurilor
societăţii şi de împlinire a idealurilor naţionale şi democratice ale epocii.

În cei 46 de ani în care a scris piese de teatr

u, adică între 1840, când s-a jucat Farmazonul din Hârlău şi 1886, când a fost definitivată drama Ovidiu, a abordat
cele mai variate specii dramatice: cântecele comice, farse, vodeviluri, feerii, operete, comedii, drame etc.

Ciclul de comedii cunoscut sub numele Chiriţele este alcătuit din patru piese: Chiriţa în Iaşi sau Două fete ş-o
neneacă (1850), Chiriţa în provinţie (1852), Cucoana Chiriţa în voiaj (1863), subintitulată „cânticel comic” şi Chiriţa în
balon.

Comedia Chiriţa în Iaşi, subintitulată de Vasile Alecsandri Două fete ş-o neneacă (1850) are ca temă demascarea
parvenitismului şi a snobismului coanei Chiriţa, sosită la Iaşi, din provincie, ca să-şi mărite cele două fete, Aristiţa şi
Calipsiţa, cu nişte bărbaţi mai de soi decât cei locali, care erau „groşi în ceafă şi morocănoi”.

În capitala Moldovei ea este escrocată de doi şarlatani, cu nume sugestive, Bondici şi Pungescu. Aceştia ştiu să
profite de snobismul şi de structura ei de provincială parvenită şi sunt gata să devină mult-râvniţii gineri, dar sunt
demascaţi Ia timp şi arestaţi de serdarul Cuculeţ. Grigori Bârzoi soseşte şi el la Iaşi, ca să-şi recupereze nevasta şi pe
cele două fiice care umblau după „cai pe păreţi” şi astfel piesa are un final fericit.

Comedia Chiriţa în provinţie, de Vasile Alecsandri, este continuarea Chiriţei în Iaşi, din care cauză fusese intitulată,
iniţial, Înturnarea cucoanei Chiriţa, şi a avut premiera în mai 1852.

Piesa, denumită de dramaturg „comedie cu cântice”, este structurată în două acte, fiecare dintre ele fiind alcătuit din
mai multe scene. Personajele piesei, numite de către autor persoane, sunt menţionate cu numele şi statutul social
pe care îl are fiecare în cadrul comediei. Perspectiva spaţială este reală şi deschisă, fiind precizată de către autor, „la
moşia Bârzoieni” şi „într-un târg din ţinut”, iar timpul în care se petrec întâmplările este plasat în prima jumătate a
secolului al XIX-lea.

Relaţiile temporale sunt în cea mai mare parte cronologice, adică prezentate în ordinea derulării evenimentelor, iar
în câteva situaţii perspectiva temporală este discontinuă, remarcându-se alternanţa temporală a întâmplărilor, prin
flashback.

Semnificaţia titlului

Chiriţa în provinţie ilustrează statutul real al eroinei principale, acela de provincială, sugerând în acelaşi timp
parvenitismul şi snobismul ei de a respinge cu toată forţa această situaţie pe care o consideră degradantă şi
străduindu-se să impună în provincie moda orăşenească de la Iaşi ori Paris.

Tema

Chiriţa în provinţie este o comedie realistă de moravuri sociale, ilustrând contrastul dintre esenţă şi aparenţă prin
care sunt construite personajele aparţinând micii boierimi rurale, care, inculte, vulgare şi corupte, vor să pară
aristocraţi cultivaţi şi emancipaţi.

Conflictul dramatic este reprezentat de încrâncenarea cu care Chiriţa se împotriveşte, din motive meschine şi
răutăcioase, căsătoriei dintre Luluţa şi Leonaş, doi tineri care se iubesc şi care triumfa în finalul comediei.

Piesa, structurată în două acte, are ca temă satirizarea parvenitismului şi a snobismului epocii, a stâlcirii limbii
române, precum şi demascarea abuzurilor şi corupţiei din Administraţia statului. In textul piesei sunt presărate
cuplete pe care le cântă, în anumite momente, personajele comediei, cu scopul de a accentua o situaţie, o trăsătură
caracterială sau un aspect social şi care conferă comediei dinamism şi veselie.
Acţiunea

Acţiunea comediei se petrece după evenimentele revoluţiei de la 1848, când mica boierime era dornică de parvenire,
străduindu-se din răsputeri să se comporte la Bârzoieni după moda de la Iaşi şi Paris.

Actul I

Actul I se petrece la moşia Chiriţei din Bârzoieni. Începutul piesei ilustrează ridicolul inovaţiilor mondene înfăptuite Ia
Bârzoieni sub îndrumările Chiriţei, care îşi măritase cele două fete şi acum se ocupa de educaţia mezinului, Guliţă, de
14 ani. Prost şi răsfăţat, el ia lecţii de franceză cu „monsiu Şarlă”, nume sugestiv în limba română pentru trăsătura
dominantă a personajului, aceea de „şarlatan”, de „leneş”, provenind, fără îndoială din franţuzescul Charles.

Chiriţa are scopuri precise: să-şi vadă soţul ispravnic şi pe Guliţă căsătorit cu Luluţa, pupila ei, care era orfană dar
moştenitoarea unei importante averi. Ea este convinsă că i se cuvine o răsplată pentru spaima pe care o trăise în
timpul Revoluţiei de la 1848, „Dumnezău ştie câte-am pătimit la 48...”.

Asemenea lui Agamiţă Dandanache din mai târzia comedie a lui Caragiale, femeia socoteşte că, pentru aceste
„merite”, trebuie ca Bârzoi să ajungă ispravnic: „Doară şi el are drituri (drepturi)... ca patriot... c-a pătimit... Nu-i vezi,
acu, care de care are pretenţii să între în slujbă... sub cuvânt că i-o fost frică la 48?... Helbet! (las’pe mine!) dacă-i pe-
aceea... apoi şi noi avem temeiuri... Adă-ţi aminte ce groază-l apucasă pe Bârzoi... că striga şi pin somn c-o venit
zavera...”.

Chiriţa, avidă să se comporte după moda de la Iaşi, fumează, călăreşte în costum de amazoană, deşi „hurducă şî
gloaba asta, că m-o apucat de vro şapte ori sughiţu păn-acu...”. De altfel, întreaga viaţă a Chiriţei se derulează sub
comanda modei, deviza după care se conduce constituie un laitmotiv în piesă: „d-apoi dă!... dacă-i moda...”, „dacă-i
moda... şi dacă-mi place...”.

Cu toate că este nerăbdătoare să afle veşti de la soţul ei, plecat la Iaşi să obţină un post de ispravnic (dregător care
răspundea de îndeplinirea poruncilor domneşti, conducător al unui judeţ sau ţinut), ea refuză să citească „răvaşul”
pentru că nu este adus”după modă” şi-i pretinde argatului Ion să pună pe „talger” un „şărvet” şi „răvaşu pe şărvet”.

Bietul ţăran nu înţelege „protocolul” şi aşază răvaşul şi şervetul sub tavă, spre indignarea Chiriţei. În biletul trimis,
Grigore Bârzoi îi spune că „s-a isprăvnicit” şi o cheamă degrabă pe Chiriţa în târg „cu toată gospodăria şi cu tot
neamul”, atrăgându-i atenţia să nu uite „curcanul cel bătrân” pe care o să-l pună „în slujbă”. Chiriţa este fericită că a
ajuns isprăvniceasă „cu jăndari la poartă şi-n coadă!” şi visează să „dureze” un voiaj la Paris, în „ţara nemţească”.

Luluţa, o tânără de 15 ani, rămasă orfană în urmă cu trei ani, se afla în grija cucoanei Chiriţa, care intenţionează să o
mărite cu Guliţă, deoarece fata „are zăstre bună”. Ea este însă îndrăgostită de Leonaş, un prieten din copilărie, tânăr
inteligent şi cinstit, cu un acut simţ al umorului, care ştie să îmbine judecata sănătoasă cu gluma bufonă. Leonaş
soseşte la Bârzoieni tocmai în iureşul provocat de Guliţă, care încălecase fără voia „nineacăi” şi tot satul, în frunte cu
ea, alerga să-l prindă. Băiatul suferă o teribilă „trântition” şi, după ce-şi revine din spaimă, Chiriţa îl alungă pe Leonaş,
care însă o previne: „de azi înainte te aşteaptă la toate şotiile din partea mea”.

Finalul actului I înfăţişează plecarea triumfală spre isprăvnicie a Chiriţei, care ţine în braţe curcanul cel bătrân, fiind
însoţită de Guliţă, Luluţa şi „monsiu Şarlă”, cu toţii urmaţi de jandarmii „cu săbiile scoase”. Este un entuziasm
general, Chiriţa exclamă cu avânt: „nous lavons le baril... spălăm putina [...] Nous disons comme 9a en moldave”.

Actul II

Acţiunea actului al II-lea se desfăşoară în salonul Chiriţei dintr-un „târg din ţinut”, unde ea aplică şi impune mai abitir
moda. Bârzoi se plânge că-l strâng hainele pe care nevastă-sa îl obligă să le poarte, este necăjit că ea nu mai vrea să
facă dulceţuri şi cozonac, nu mai catadicseşte să se ocupe de gospodărie. Bârzoi este nemulţumit şi de cheltuielile
fără măsură pe care le face nevasta pe numeroase rochii şi straie cu fir.

Indiferentă la reproşurile soţului, Chiriţa este preocupată de petrecerea pe care o organizează în cinstea logodnei
dintre Luluţa şi Guliţă, cu toate că băiatul este prea tânăr iar fata „are toane de nebunie” şi „îi cam lipsâtă”, însă nu-şi
permite să piardă „zăstrea Luluţăi de la mână”. Totodată, este nerăbdătoare să plece la Paris, gândindu-se cu
satisfacţie anticipată la efectul „ce-oi să fac la Paris ca isprăvniceasă”.
Reapare Leonaş care, ca să se răzbune pentru că fusese alungat şi ca să fie aproape de Luluţa, se deghizează în ofiţer,
purtând nişte „musteţi mincinoase”. Prin quiproquo (cviprocvo - situaţie comică prin care un personaj este
confundat cu altul, rezultând o serie de încurcături), se distinge comportamentul ridicol al eroinei, care îl ia pe
„ofiţerul” Leonaş drept un admirator înfocat.

El îi face curte Chintei şi-i cere portretul ca dovadă a iubirii ce i-o poartă, ameninţând-o că se împuşcă dacă-l refuză,
dar pistolul cu care o sperie este de ciocolată. Guliţă îl surprinde pe Leonaş sărutând-o pe Luluţa şi-l provoacă la duel,
spre disperarea Chiriţei care-l recunoaşte pe „curtezan” şi-l alungă din nou. Pentru a scăpa de logodna cu Gulită,
Luluţa se preface nebună, tremură şi dă continuu din cap, vorbeşte incoerent şi devine agresivă cu Guliţă: „Vină-
ncoace să te muşc... să te mănânc”.

Leonaş apare travestit în „bricicar” (brişcar, vizitiu) şi vine în audienţă la ispravnic însă fără plocon, de aceea argatul
Ion îi „vinde” curcanul cel bătrân, pe care tânărul să-l lase la isprăvnicie. Curcanul fusese vândut „de 57 de ori pe la
împricinaţi, şi o slujit până-acum de 57 de ori ca peşcheş”, ori de câte ori petiţionarul venea Ia Bârzoi cu mâinile
goale. Recomandându-se Piciu bricicariul, Leonaş este recunoscut de Chiriţa, dar curajos şi cinstit, tânărul ameninţă
cu demascarea faptelor de corupţie, lovindu-i peste picioare cu biciuşca.

Musafirii sosiţi cu prilejul logodnei dintre Guliţă şi Luluţa sărbătoresc totodată şi paşaportul Chiriţei, care-i fusese
adus de „monsiu Şarlă” de la Iaşi şi în care ea declarase titlul de „baroană”, justificându-şi minciuna prin acelaşi
slogan: „De ce nu?... dacă-i moda?”. Deghizat pentru a treia oară, Leonaş se dă drept actriţă şi sora acestuia. Luluţa
se preface nebună şi, în criză fiind, doreşte să se mărite cu actriţa, „că de nu... nebunesc!...”.

Şarl îi sfătuieşte să n-o contrazică şi s-o logodească pe Luluţa cu „madama”, apoi fac schimb de inele. Leonaş îşi
dezvăluie identitatea, îl anunţă pe Bârzoi că a fost numit ispravnic în locul său şi-i prezintă acestuia demiterea din
funcţie. Chiriţa se întristează că pierde „bunătate de zăstre”, dar şantajată de Leonaş că arată portretul lui Bârzoi,
este de acord cu căsătoria celor doi tineri, ba, mai mult acceptă să fie nuni mari la nuntă.

Finalul

Finalul piesei evidenţiază o idee de natură filozofică, aceea a lumii ca teatru, în care oamenii sunt actori: „Apoi... nu
ştii că lumea-i un teatru plin de comedieni?” (Leonaş), idee reiterată prin cupletele care se cântă de către toţi cei
prezenţi pe scenă, în timp ce „Cortina cade”.

Comedia are, aşadar, un final fericit, binele triumfă, iar pedepsirea binemeritată a personajelor negative nu atinge
forme atât de grave încât să producă nenorociri ori să împiedice împăcarea finală.

Comicul este creat prin contrastul dintre estenţă şi aparenţă, adică situaţiile stau cu totul altfel decât vor să pară, iar
personajele , Chiriţa în special, se străduiesc să se comporte diferit faţă de felul lor de a fi şi a gândi. Principalul mod
de realizare a comicului în această piesă este quiproquoul (se pronunţă cviprocvo), adică încurcătura comică produsă
de faptul că un personaj este luat drept altul.

Sursele comicului

Sursele comicului în piesa Chiriţa în provinţie sunt variate, Alecsandri apelând la comicul de situaţie, comicul de
caracter, comicul de nume şi comicul de limbaj.

Situaţiile comice

Situaţiile comice sunt numeroase: apariţia pe scenă a Chiriţei călare şi efortul servitorilor de o da jos de pe cal;
travestirile lui Leonaş; nebunia prefăcută a Luluţei; vinderea perpetuă a curcanului etc.

Comicul de limbaj

Comicul de limbaj reiese, în principal, din stâlcirea limbii române şi a limbii franceze prin:

• calchierea expresiilor româneşti (traducerea cuvânt cu cuvânt a expresiilor din limba română în franceză,
rezultând o înşiruire de cuvinte care nu formează o expresie în franceză şi, deci, nu are sens”): „boire un
cigare” (a bea o ţigară), „un tambour d’instruction” (tobă de carte), „pour des fleurs de coucou” (de flori de
cuc), „donner de l’argent pour du miel” (să dai bani pe miere);
 • amestecul ridicol de cuvinte franţuzeşti cu expresii argotice în acelaşi enunţ: „O! non te tem... că sunt
vurtos” (Şarl); „est-ce que vous etes... mulţămit de Guliţă?”; „j’aprendre tout seulette le francais... pre legea
mea”;

• deformarea cuvintelor franţuzeşti prin pronunţare românizată, barbarisme: „furculision”, „fripturision”,

„învârtision”;

• expresiile populare şi regionalisme, cuvinte de argou şi jargon: „Mai tras-ai în cărţi, cumnăţâco?”; „Da’ aşa s-
aduce răvaşul, măi oblojâltule?”, „bată-te cucu, mangosâtule!”;

• pronunţia greşită a neologismelor: „Şăde toată zaua pe tandur (divan), la tauletă (toaletă) şi din blanmajăle
(din fr. blanc-manger), din bulionuri, din garnituri nemţăşti nu mă slăbeşte...”;

• confuzii lingvistice: „Ils sont de minune... cigeres de Halvanne”, adică ţigări de halva, în loc de Havane, „Am
să-i durez ş-un voiaj la Paris”, însemnând că intenţionează să întreprindă o călătorie la Paris.

Comicul de nume

Comicul de nume se manifestă prin diminutivele Leonaş, Luluţa, Guliţă sau prin deformarea numelor unor personaje,
cum este „monsiu Şarlă”, în loc de „monsieur Charles”.

Pompiliu Marcea afirma că personajele au fost totuşi salvate de scandaluri şi de a fi demascate pentru tare morale
condamnabile în societate. La un moment dat, Chiriţa a fost în pericol de a-şi pierde „onoarea de familistă”, dar
Alecsandri dirijează firul situaţiilor astfel încât femeia este salvată de a deveni adulterină. De altfel, „happy-endul cu
Bârzoi şi Chiriţa nuni, prin constrângere e adevărat, ai lui Leonaş şi Luluţei e semnificativ pentru caracterul umoristic
şi mai puţin satiric al piesei, pentru caracterul idilic al lumii lui Alecsandri”.