Ţiganiada-model de epopee românească

Ion Budai Deleanu

Epopee eroi-comică, Ţiganiada e compusă din două texte introductive (prolog şi Epistolie închinătoare)
şi 12 cânturi, după modelul epopeilor europene, antice şi moderne. Autorul face el însuşi trimiteri la modelele
sale, care include epopeile homerice şi pe Virgiliu, dar şi cele mai importante, texte, eroice şi eroi-comice, ale
epocii moderne: Ariosto şi Tasso, Milton şi Voltaire, Casti şi, desigur, şi altele pe care nu le mai numeşte în
mod explicit. In epopeea sa alternează şi se împletesc un fir eroic propriu-zis, cel referitor la Vlad Ţepeş şi
încercările sale de a scăpa Ţara Românească de sub stăpânirea turcilor, şi unul franc comic şi satiric , care
relatează păţaniile ţiganilor pe care domnitorul îi înzestrase cu bucăţi şi “olaturi” de maşini, în schimbul
participăriilor la rezistenţa antiotomană.
In alcătuirea epopeii sale, Budai-Deleanu valorifică nu numai vaste cunoştinţe privitoare la tradiţia
literară cultă europeană, ci şi numeroase sugestii folclorice faţă de literatura populară orală, atitudinea lui este
dublă: pe de-o parte consideră că ea repezintă un stadiu ce trebuie imediat depăşit, pe de altă parte, ştie şi simte
că în ea există o mină inepuizabilă de posibilităţi şi frumuseţi.
Schema epică este destul de simplă: Vlad Ţepeş ne este înfăţişat în postura de organizator şi în cea de
comandant de oşti, punând la rânduială ţara, încercând să curme tendinţele anarhice ale boierilor ambiţioşi şi
refuzând turcilor supunerea şi plata haraciului; el trebuie să facă faţă mâniei sultanului, care-i trimite un sol cu
un mesaj mincinos de împăcare. Curajul şi ştiinţa militară a voievodului domină până în momentul în care e
compleşit de intrigile unui pretendent la tron, de trădarea boierilor şi retragerea spiritului divin. In paralel,
ţiganii îşi deplasează tabăra spre Spăteni, unde voievodul le-a fixat un teritoriu; între timp Parpanghel,
voievodul cetei, rătăceşte în cautarea iubitei sale Romica, răpită de diavoli; ţiganii se luptă cu o cireadă de boi şi
cred că s-au luptat cu turcii, dar mai ales se sfătuiesc cum ar trebui să-şi organizeze viaţă şi în cele din urmă,
incapabili să se înţeleagă, după o bataie, revin la starea lor pre-socială. Sfinţii şi diavolii au consultări cu privire
la felul cum trebuie să-i ajute pe pământeni, se confruntă într-o bătaie în care recurg la arme specifice şi se
întorc mai apoi la locurile de veci fixate de voinţa divină.
In “Ţiganiada”, poetul traduce într-un limbaj arhaizat, cu cadenţe liturgice, grave, sentimentele
ireversibilei treceri şi nostalgia după timpurile apuse ale credinţei şi eroismului “Ah! Căruntă vechie cinstită! /
Unde-s a tale sânte tocmele? / Ce urgie-acum lumea-ntărâtă / So-înneacă-întru cel noian de rele? / Pierit-au
credinţa cea bătrână! / Ah! Lume întoarsă! Vreme păgână!”.
Pentru Budai-Deleanu arta primeşte o funcţie moralizatoare de memorie a umanităţii. “Eroul” este un
produs al artei care se distanţează de realitate, transformând-o în mit. Coexistenţa eroicului şi a eroicomicului,
adică a perspectivei eroice şi a perspectivei ironice se manifestă în toate planurile Ţiganiadei. Acţiunea
principală urmăreşte prin Vlad imaginea ideală a organizării societăţii umane şi prin ţigani, imaginea aspiraţiei
eşuate spre armonia socială raţională. Acţiunea eroică e dublată de o acţiune vitejească, aventură susţinută în
primul rând de Argineanul, erou baladesc cu un destin de cavaler rătăcitor. Din această optică dualistă este
conceput miraculosul: eterna înfruntare între armonie şi discordie, cosmos şi haos care marchează planul de
profunzime al Ţiganiadei, se degradează ironic în luptele dintre rai suburban şi un iad conceput alegoric, pentru
a deveni în cele din urmă caricatură în relevarea călătoriei extramurdare a lui Parpaghel.
Ca orice epopee comică reclamă şi persiflează o tradiţie literară întemeiată, Ţiganiada se revendică de la
tradiţia literă europeană şi de la tradiţia folclorică locală pe care le parodiază –în plan eroicomic- conform
eposului comic.
Punctul de convergenţă a eroicului şi comicului într-o viziune unitară asupra universului trebuie conectat
în plan miraculos al operei, adică în raportul pe care Budai-Deleanu îl stabileşte între spaţiul sacru şi spaţiul
profan. La prima impresie, planul miraculos al Ţiganiada apare ca o parodie a miraculosului creştin, apropierea
umanului de transcendenţă este la Budai Deleanu un procedeu de desacralizare, de contemplare irevocabilă a
divinului personalizat de o mentalitate naivă. De la viziunea desacralizată a divinului până la iadul şi raiul lui
1
Paranghel distanţa nu e prea mare. Când cetele îngereşti intervin în bătălie, o fac după un model ironic, adică
înarmaţi cu artilerie cerească, iar când lupta se încinge, arhanghelul Mihail abandonează armele sfinte şi recurge
la palme şi picioare, aplicate Satanei în acompaniamentul unui limbaj colorat pentru un personaj atât de sfânt:
“Nu-i vrednic un tâlhăroi ca tine / Să-mi spurc armele nemuritoare! / Palma-i pentru proşti, de ruşine / …”.
In faţa paradisului burlesc se ridică, în perpetuă rebeliune, iadul, conceput ca o alegere a păcatelor
umanităţii. “Miniştrii” iadului (Velzevut hatmanul, Maman vistiernicul, Asmodeu logofătul de taină, Velfegor
stăpânul credinţelor deşarte) sunt întrupări alegorice ale exceselor care corup natura umană şi întunecă raţiunea.
Dacă Parpanghel se vrea “dătător de lege”, acţiunea sa începe prin crearea unei mitologii ţigăneşti, care
nu este decât o ipostază caricaturală a mitologiei creştine. Călatoria extramurdară a lui Parpanghel parodiază
schema epică a călătoriei de iniţiere. Drumul spre tărâmul revelaţiilor incepe printr-o manieră inedită: azvârlit
de pe cal, eroul cade într-o baltă şi leşină, astfel dobândind accesul la sfera marilor mistere. Traseul iniţiat al lui
Parpanghel continuă cu drumul în paradis “prin văzduhul rar”, spre locul “de unde zodiile răsar, / Trecând prin
nişte locuri pustii,/ Nouă vămi şi nouă punţi înguste”. Il conduce acelaşi ghid (“Ma luă de guler şi dă-o spată”),
îl opreşte Sîn Petru care înainte de a-i permite intrarea în Rai îi cercetează nişte scrisori provenite de la Sîn
Mihai, ceea ce înseamnă că drumul de iniţiere a fost hotărât de cer pentru instruirea neamului ţigănesc. Îl
întâmpină aici strămoşul său Jundadel care îi facilitaeză accesul la viziunea profetică: “Raiul e grădina
desfătată, / Intre cer şi-ntre pământ sădită/ Dă trup pământesc neapropiată,/ Dă minte-omeneasc negândintă.”
Ironizat în preajma cetelor de îngeri şi de sfinţi, degradat până la caricatură în viziunea “dătătorului de legi”,
Parpanghel e departe de a susţine partitura eroică a spaţiului sacru.
Structura tuturor personajelor lui Budai Deleanu este ca a aspiraţiei: eroii sunt însufleţiţi de febra
căutărilor: Becicheric o caută pe Anghelina depărtatei sale tinereţi; chiar Calos “caută” un certificat de bravură
pentru a atrage admiraţia prinţesei Smaranda; Argineanul “caută aventura”; Florescul şi ceilalţi cavaleri eşuaţi
în castelul nălucit au pornit, iniţial, “în căutarea” lui Vlad, adică a perfecţiunii; şi dacă ţiganii, umaninitate
amorfă, nu par atraşi de mirajul nici unei fericiri utopice, ei sunt împinşi pe calea “căutării” propriei lor
demnităţi umane.
In faţa acestor “vânători” se naşte întrebarea: este posibilă sau nu fericirea? Răspunsul autorului
iluminist este cel al al optimistului: fericirea este nu numai posibilă, dar ea alcătuieşte chiar destinul ultim al
umanităţii, deoarece premisele ei esenţiale: raţiunea şi puterea –sunt calităţi pe care natura umană nu le deţine.
Universul comic al Ţiganiadei dă impresia de materialiate deseori agresivă, chiar atunci când e vorba de
raiul Sf.Spiridon sau de paradisul lui Parpanghel. Aceeaşi materialitate extremă a lumii coboară uneori expresia
până la trivialitate, dar ceea ce azi cititorului îi apare ca o degradare a eului literar, a constituit o tradiţie literară
care poate fi recunoscută şi în comediile lui Aristofan, ca şi în acelea ale lui Shakespeare. Trivialul şi gluma
obscenă, enumerate până târziu printre modalităţile comicului, sunt componente aproape obligatorii ale
burlescului. De la antipolul acestui univers greu de materii, poetul schiţează universul aproape abstract, lipsit de
determinări materiale, care e lumea tăcută şi solitară a conştiinţei, lumea lui Vlad.
Ţiganiada se construieşte în jurul unor motive alegorice tradiţionale: motivul drumului spre o ţintă ideală
şi motivul luptei prin care patosul ideal este verificat şi afirmat. Drumul spre “ideal” devine o acţiune alimentată
cu puţin de un elan spătar. In plus, drumul ia înfăţişarea irţională. Motivele fundamentale grupează în jurul lor o
serie de variante (răscrucea şi drumul greşit, drumul pierdut în păduri fantomatice, drumul întrerupe în lungi
popasuri în castele nălucite, drumul abandonat, etc) cariante care traduc deruta sau eşecul eroilor. Pentru că
eşecul pare să pândească din umbră personajele, fie că e vorba de cavaleri care au uitat de luptă în castelul vrăjit
al Satanei, fie că e vorba de ţigani care, în încăierarea finală ratează speranţa organizării lor într-un stat şi se
întorc în haosul primar de unde cuvântul lui Vlad a încercat zadarnic să-i desprindă.
După ce întreaga epopee n-a fost decât nararea unui drum inutil şi absurd spre nicăieri, acelaşi final nu
poate decât să accentueaze ideea de deşertăciune şi de nebunie a lumii. Zugrăvită de Budai-Deleanu, Ţiganiada
este Don Quijote al nostru, glumă şi satiră, fantasmagorie şi scriere înaltă simbolică, ficţiune şi critică a ei.