Ţiganiada-model de epopee românească

Epopee eroi-comică, Ţiganiada e compusă din două texte

introductive (prolog şi Epistolie închinătoare) şi 12 cânturi, după
modelul epopeilor europene, antice şi moderne. Autorul face el
însuşi trimiteri la modelele sale, care includ epopeile homerice şi
pe Virgiliu, dar şi cele mai importante, texte, eroice şi eroi-comice,
ale epocii moderne:, Milton şi Voltaire, şi, desigur, şi altele pe
care nu le mai numeşte în mod explicit.
In epopeea sa alternează şi se împletesc un fir eroic propriu-
zis, cel referitor la Vlad Ţepeş şi încercările sale de a scăpa Ţara
Românească de sub stăpânirea turcilor, şi unul franc comic şi
satiric , care relatează păţaniile ţiganilor pe care domnitorul îi
înzestrase cu bucăţi şi “olaturi” de maşini, în schimbul participării
lor la rezistenţa antiotomană.
In alcătuirea epopeii sale, Budai-Deleanu valorifică nu numai
vaste cunoştinţe privitoare la tradiţia literară cultă europeană, ci şi
numeroase sugestii folclorice.
Schema epică este destul de simplă: Vlad Ţepeş ne este
înfăţişat în postura de organizator şi în cea de comandant de oşti,
punând la rânduială ţara, încercând să curme tendinţele anarhice
ale boierilor ambiţioşi şi refuzând turcilor supunerea şi plata
haraciului; el trebuie să facă faţă mâniei sultanului, care-i trimite

1
un sol cu un mesaj mincinos de împăcare. Curajul şi ştiinţa militară
a voievodului domină până în momentul în care e compleşit de
intrigile unui pretendent la tron, de trădarea boierilor şi retragerea
spiritului divin. In paralel, ţiganii îşi deplasează tabăra spre
Spăteni, unde voievodul le-a fixat un teritoriu; între timp
Parpangel, voievodul cetei, rătăceşte în cautarea iubitei sale
Romica, răpită de diavoli; ţiganii se luptă cu o cireadă de boi şi
cred că s-au luptat cu turcii, dar mai ales se sfătuiesc cum ar trebui
să-şi organizeze viaţă şi în cele din urmă, incapabili să se înţeleagă,
după o bataie, revin la starea lor pre-socială. Sfinţii şi diavolii au
consultări cu privire la felul cum trebuie să-i ajute pe pământeni, se
confruntă într-o bătaie în care recurg la arme specifice şi se întorc
mai apoi la locurile de veci fixate de voinţa divină.
In “Ţiganiada”, poetul traduce într-un limbaj arhaizat, cu
cadenţe liturgice, grave, sentimentele ireversibilei treceri şi
nostalgia după timpurile apuse ale credinţei şi eroismului “Ah!
Căruntă vechie cinstită! / Unde-s a tale sânte tocmele? / Ce urgie-
acum lumea-ntărâtă / So-înneacă-întru cel noian de rele? / Pierit-au
credinţa cea bătrână! / Ah! Lume întoarsă! Vreme păgână!”.
Pentru Budai-Deleanu arta primeşte o funcţie moralizatoare.
“Eroul” este un produs al artei care se distanţează de realitate,
transformând-o în mit. Coexistenţa eroicului şi a eroi-comicului,
adică a perspectivei eroice şi a perspectivei ironice se manifestă în

2
toate planurile Ţiganiadei. Acţiunea principală urmăreşte prin Vlad
Țepeș imaginea ideală a organizării societăţii umane şi prin ţigani,
imaginea aspiraţiei eşuate spre armonia socială raţională. Acţiunea
eroică e dublată de o acţiune vitejească, aventură susţinută în
primul rând de Argineanul, erou baladesc cu un destin de cavaler
rătăcitor. Din această optică dualistă este conceput miraculosul:
eterna înfruntare între armonie şi discordie, cosmos şi haos care
marchează planul de profunzime al Ţiganiadei, se degradează
ironic în luptele dintre rai suburban şi un iad conceput alegoric,
pentru a deveni în cele din urmă caricatură în relevarea călătoriei
extramundane a lui Parpangel.
La prima impresie, planul miraculos al Ţiganiadei
apare ca o parodie a miraculosului creştin, apropierea umanului de
transcendenţă este la Budai Deleanu un procedeu de desacralizare,
de contemplare irevocabilă a divinului personalizat de o
mentalitate naivă. De la viziunea desacralizată a divinului până la
iadul şi raiul lui Parpangel distanţa nu e prea mare. Când cetele
îngereşti intervin în bătălie, o fac după un model ironic, adică
înarmaţi cu artilerie cerească, iar când lupta se încinge, arhanghelul
Mihail abandonează armele sfinte şi recurge la palme şi picioare,
aplicate Satanei în acompaniamentul unui limbaj colorat pentru un
personaj atât de sfânt: “Nu-i vrednic un tâlhăroi ca tine / Să-mi
spurc armele nemuritoare! / Palma-i pentru proşti, de ruşine / …”.

3
 In faţa paradisului burlesc se ridică, în perpetuă rebeliune,
iadul, conceput ca o alegere a păcatelor umanităţii. “Miniştrii”
iadului (Velzevut hatmanul, Maman vistiernicul, Asmodeu
logofătul de taină, Velfegor stăpânul credinţelor deşarte) sunt
întrupări alegorice ale exceselor care corup natura umană şi
întunecă raţiunea.
Dacă Parpangel se vrea “dătător de lege”, acţiunea sa începe
prin crearea unei mitologii ţigăneşti, care nu este decât o ipostază
caricaturală a mitologiei creştine. Călatoria extramundană a lui
Parpangel parodiază schema epică a călătoriei de iniţiere. Drumul
spre tărâmul revelaţiilor incepe printr-o manieră inedită: azvârlit de
pe cal, eroul cade într-o baltă şi leşină, astfel dobândind accesul la
sfera marilor mistere. Traseul iniţiatic al lui Parpanghel continuă
cu drumul în paradis “prin văzduhul rar”, spre locul “de unde
zodiile răsar, / Trecând prin nişte locuri pustii,/ Nouă vămi şi nouă
punţi înguste”. Il conduce acelaşi ghid (“Mă luă de guler şi dă-o
spată”), îl opreşte Sîn Petru care înainte de a-i permite intrarea în
Rai îi cercetează nişte scrisori provenite de la Sîn Mihai, ceea ce
înseamnă că drumul de iniţiere a fost hotărât de cer pentru
instruirea neamului ţigănesc. Îl întâmpină aici strămoşul său
Jundadel care îi facilitaeză accesul la viziunea profetică: “Raiul e
grădina desfătată, / Intre cer şi-ntre pământ sădită/ Dă trup
pământesc neapropiată,/ Dă minte-omeneasc negândintă.” Ironizat

4
în preajma cetelor de îngeri şi de sfinţi, degradat până la caricatură
în viziunea “dătătorului de legi”, Parpangel e departe de a susţine
partitura eroică a spaţiului sacru.
Structura tuturor personajelor lui Budai Deleanu este ca a
aspiraţiei: eroii sunt însufleţiţi de febra căutărilor: Becicheric o
caută pe Anghelina depărtatei sale tinereţi; chiar Calos “caută” un
certificat de bravură pentru a atrage admiraţia prinţesei Smaranda;
Argineanul “caută aventura”; Florescul şi ceilalţi cavaleri eşuaţi în
castelul nălucit au pornit, iniţial, “în căutarea” lui Vlad Țepeș,
adică a perfecţiunii; şi dacă ţiganii, umaninitate amorfă, nu par
atraşi de mirajul nici unei fericiri utopice, ei sunt împinşi pe calea
“căutării” propriei lor demnităţi umane.
In faţa acestor “vânători” se naşte întrebarea: este posibilă
sau nu fericirea? Răspunsul autorului iluminist este cel al al
optimistului: fericirea este nu numai posibilă, dar ea alcătuieşte
chiar destinul ultim al umanităţii, deoarece premisele ei esenţiale:
raţiunea şi puterea –sunt calităţi pe care natura umană nu le deţine.
Universul comic al Ţiganiadei dă impresia de materialiate
deseori agresivă, chiar atunci când e vorba de raiul Sf.Spiridon sau
de paradisul lui Parpangel. Aceeaşi materialitate extremă a lumii
coboară uneori expresia până la trivialitate, dar ceea ce azi
cititorului îi apare ca o degradare a eului literar, a constituit o
tradiţie literară care poate fi recunoscută şi în comediile lui

5
Aristofan, ca şi în acelea ale lui Shakespeare. Trivialul şi gluma
obscenă, enumerate până târziu printre modalităţile comicului, sunt
componente aproape obligatorii ale burlescului. De la antipolul
acestui univers greu de materii, poetul schiţează universul aproape
abstract, lipsit de determinări materiale, care e lumea tăcută şi
solitară a conştiinţei, lumea lui Vlad Țepeș.
Ţiganiada se construieşte în jurul unor motive alegorice
tradiţionale: motivul drumului spre o ţintă ideală şi motivul luptei
prin care patosul ideal este verificat şi afirmat. In plus, drumul ia
înfăţişarea irţională. Motivele fundamentale grupează în jurul lor o
serie de variante (răscrucea şi drumul greşit, drumul pierdut în
păduri fantomatice, drumul întrerupt în lungi popasuri în castele
nălucite, drumul abandonat, etc) variante care traduc deruta sau
eşecul eroilor. Pentru că eşecul pare să pândească din umbră
personajele, fie că e vorba de cavaleri care au uitat de luptă în
castelul vrăjit al Satanei, fie că e vorba de ţigani care, în
încăierarea finală ratează speranţa organizării lor într-un stat şi se
întorc în haosul primar, cuvântul lui Vlad Țepeș încercă zadarnic
să-i desprindă.
După ce întreaga epopee n-a fost decât nararea unui drum
inutil şi absurd spre nicăieri, acelaşi final nu poate decât să
accentueaze ideea de deşertăciune şi de nebunie a lumii. Zugrăvită

6
de Budai-Deleanu, Ţiganiada este Don Quijote al nostru, glumă şi
satiră, fantasmagorie şi scriere înalt simbolică.