Particularitati ale unui text poetic studiat, aparținând lui Octavian Goga

Printema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate abordat în creaţia literară
respectivă. Temaaleasa de scriitor este tratată într-o anumită viziune despre lume, înţelegând prin
aceasta modul în care scriitorul vede lucrurile, le înţelege şi le interpretează, precum şi atitudinea
şi opinia lui faţă de aspectele realităţii înfăţişate. Viziunea despre lumeîntr-o creaţie literară lirică
este una subiectivă, fie că este vorba de lirismul subiectiv sau de cel obiectiv, întrucât genul liric
este prin excelenţă genul subiectivităţii, dar se poate nuanţa în funcţie de specia literară a operei
şi de curentul literar căruia aceasta îi aparţine.
Primul volum al lui Octavian Goga, publicat în 1905, ,,Poezii’’, se deschide cu arta poetică
,,Rugăciune’’, în care este exprimat crezul artistic potrivit căruia ,,scriitorul trebuie să fie un
luptător, un deschizător de drumuri, un mare pedagog al neamului din care face parte, un om care
filtrează durerile poporului prin sufletul său şi se transformă într-o trâmbită de alarmă’’.
Evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului poetic studiat într-un curent
cultural/literar;
,,Rugăciune’’ este o artă poetică, adică o specie a liricii filosofice, în care scriitorul îşi exprimă
cu mijloacele artei literare concepţia despre rolul poetului şi al creaţiei, iar în această poezie
programatică, potrivit crezului estetic exprimat, scriitorul trebuie să redea suferinţele poporului,
iar poezia să devină un instrument de luptă (,,o trâmbiță de alarmă’’). Goga impune astfel tonul
profetic, neoromantic şi optează pentru lirismul obiectiv, în sensul că în poezia de revoltă socială
vocea lirică refuză trăirile individuale, vorbind în numele colectivitătii.
Viziunea romantică se susține în text prin ipostaza christică a poetului, de un profund dramatism
și prin particularitățile de limbaj și de expresivitate: antiteza, hiperbola, limbajul popular, arhaic
si religios. Din punct de vedere formal, poezia se remarcă prin elaborare, simetrie si eleganta
clasică a versificației.
Prezentarea modului în care tema se reflectă în textul poetic studiat, prin comentarea a două
imagini sau imagini sau idei poetice;
Tema poetului o reprezintă suferintele poporului, dar si menirea poetului angajat să le redea într-
un mod artistic. Aceasta temă este sustinută de motivele poetice specifice liricii lui Octavian
Goga: drumul, cântecul, lacrima, jalea, robia, furtuna, strunele etc. Motivul poetic al drumului
este amplificat de reluarea prin termenii din câmpul lexico-semantic: ,,cale’’, ,,cărare’’,
prăpăstii’’, ,,.zare’’
Elemente de compoziție si de limbaj, semnificative pentru textul poetic studiat;
Un prim element este titlul, care este o metaforă-simbol sugestivă pentru o artă poetică
romantică. Poezia nu are caracter religios, cum s-ar părea, ci exprimă concepţia romantică
potrivit căreia actul de creaţie este condiţionat de primirea harului divin.
Astfel că ,,rugăciunea’’poetului devine o invocaţie a divinitătii pentru a-l inspira, fapt sugerat de
metafora ,,cărarea’’: ,,Eu în genunchi spre tine caut:/ Părinte,-orânduie-mi cărarea!’’, dar şi o
confesiune cu privire la opţiunea pentru poezia de revoltă socială: ,,Nu rostul meu, de-a pururi
pradă/ Ursitei maştere şi rele, / Ci jalea unei lumi, părinte, /Să plângă-n lacrimile mele’’.
De asemenea, poezia ,,Rugăciune’’ este alcătuită din şase strofe de câte opt versuri, dispuse în
trei secvenţe poetice: prima strofă ilustrează căutările poetului care n-a găsit calea creaţiei sale şi
invocă ajutorul divinitătii; strofele II-V arată izvoarele şi obiectul creaţiei sale, iar ultima strofă
evidențiază caracterul militant al poeziei care trebuie să fie ,,cântarea pătimirii noastre’’.
Tonalitatea poeziei reflectă diferite stări poetice, de la rugăciune si implorare a Divinității, prin
intermediul invocației retorice, la jale, la revoltă și la blestem.
Relațiile de opoziție sunt multiple: între omul neputincios si divinitatea atotputernică, între lirica
subiectivă si cea obiectivă, între,,rostul meu’’ si ,,jalea unei lumi’’, între suferința celor mulți și
răzvrătirea în poezia angajată social.
Prima secvență poetică ilustrează căutările poetului imaginat ca un drumeț rătăcit si ruga adresată
divinității: ,,Părinte,- orânduie-mi cărarea!’’. Termenii din câmpul lexico-semantic al drumului
au valoare de simbol: ,,drum’’, ,,cale’’, ,,cărare’’, ,,prăpăstii’’, ,,zare’’.
Incipitul conține o înșiruire de epitete, care amintesc de mitul biblic al fiului rătăcitor si
constituie o descriere a poetului care nu si-a găsit menirea: ,,Rătăcitor, cu ochii tulburi, / Cu
trupul istovit de cale, / Eu cad neputincios...’’.
Vocativele: ,, stăpâne’’, ,,părinte’’, ,,tu’’, ,,Doamne’’ susțin trădarea tonalității lirice si constituie
ipostaze ale relației omului cu divinitatea.
A doua secvență poetică conține o serie de metonimii ale poetului: ,,pieptul’’, ,,văzul’’,
,,mintea’’, ,,brațul’’, pleoapa’’. Poetul se vrea un apostol al neamului, iar obiectul poeziei este
viața celor mulți. Verbele la imperativ se asociază cu metafore-simbol ale creației poetice,
precum văzul, lacrimile: ,,În veci spre cei rămași în urmă/ Tu, Doamne, văzul meu
îndreaptă’’, ,,Nu rostul meu, de-a pururi prada/ Ursitei maștere și rele, / Ci jalea unei lumi,
părinte, /Să plângă-n lacrimile mele’’.
Temele creației sale poetice sunt redate, în strofa a III-a, prin metafore: poezia naturii- ,,Dezleagă
minții mele taina/ Si legea farmecelor firii’’, poezia socială- ,,Sădește-n brațul meu de-a pururi/
Tăria urii și-a iubirii’’. Metaforeleasociate cu verbul,,a da’’ la imperativ primele surse si esența
poeziei: ,,Dă-mi cântecul si dă-mi lumina/ Si zvonul firii-ndrăgostite...’’.
In strofele a IV-a si a V-a, tonalitatea de bocet si de revoltă susține opțiunea poetului pentru a
exprima suferința poporului: ,,Nu rostul meu, de-a pururi prada/ Ursitei mastere si rele,/ Ci jalea
unei lumi, părinte, /Să plângă-n lacrimile mele’’. Laitmotivul ,,dă-mi’’ susține titlul poeziei si
accentuează termenii aflați în lanțul enumerației: ,,Dă-mi tot amarul, toată truda/ Atât ordoruri
fără leacuri.’’ Punctul de maximă intensitate al discursului liric este atins în versurile: ,,Durerile
lor înfricoșată/ În inimă tu mi-o coboară’’.
A treia secvența poetică (ultima strofă) conține imaginea hiperbolică a revoltei, imaginată ca o
,,furtună’’, ideea că poezia este un instrument de luptă si că are caracter profetic, dar si crezul
poetic angajat: ,,În smalț de fulgere albastre/ Încheagă-și glasul de aramă: / Cântarea pătimirii
noastre. ‘’
Elementele de prozodie conferă poeziei o muzicalitate aparte. Cele șase strofe a câte opt versuri,
în fapt, catrenelor ale căror versuri ample (de 16 silabe), cu rima împerecheată, au fost
segmentate în versuri de opt silabe. Ritmul este iambic si susține atât lamentația, cât si ruga sau
tonul de revoltă.
Încheiere
Poezia ,,Rugăciune’’ de Octavian Goga are un timbru aparte, elegiac, specific poetului ardelean,
dar reflectă o serie de prelungiri ale romantismului si ale clasicismului: invocarea divinității la
începutul artei poetice, aplecarea spre suferința celor mulți, interesul pentru ,,specificul
național’’, pentru lumea satului românesc, alături de unele noutăți la nivelul lexicului.
Poezia impune tonul profetic, neoromantic, dar apelează la o versificație elaborată și la o trădare
ascendentă a discursului liric, prin care aparține de neoclasicism.