„Chirița în provinție” de Vasile Alecsandri

ÎNCADRAREA ÎN EPOCĂ
Vasile Alecsandri este un scriitor PAŞOPTIST (care a publicat în perioada 1830-1860, din preajma revoluției de la 1848), ca şi Costache
Negruzzi şi Mihail Kogălniceanu. Ca majoritatea scriitorilor paşoptişti, Alecsandri a avut un dascăl particular, apoi şi-a continuat studiile în Franţa. Aceste
perioade petrecute în străinătate au reprezentat un prilej de a intra în contact cu idei social-politice şi culturale apusene, revoluţionare pentru epoca
respectivă. Ca toți scriitorii pașoptiști, a participat la revoluţia de la 1848 şi a militat pentru Marea Unire (1859). Principala trăsătură a literaturii pașoptiste
este coexistenţa curentelor literare (clasicism, romantism, realism) chiar în aceeaşi operă literară. Scriitor paşoptişt, Alecsandri abordează toate genurile şi
speciile literare, dorind să creeze o literatură originală, așa cum cerea Kogălniceanu în „Dacia literară”. El deschide larg porţile spre marea literatură făurită
de Mihai Eminescu și Ion Luca Caragiale. Vasile Alecsandri este cel mai de seamă reprezentant al perioadei paşoptiste a literaturii române, supranumit de
Mihai Eminescu: „rege al poeziei”. Scrie teatru, poezie („Pasteluri”, „Hora Unirii”, „Peneș Curcanul”, culege texte folclorice, pe care le prelucrează:
„Miorița”, „Toma Alimoș”, „Monastirea Argeșului”). Creația sa este amplă şi conține atât elemente romantice, realiste, cât şi clasice.
Vasile Alecsandri are un rol hotărâtor în formarea şi dezvoltarea teatrului naţional, prin alcătuirea unui repertoriu românesc, prin
scrierea primelor piese originale şi prin formarea gustului publicului pentru teatru. Dramaturgia românească se naşte în Moldova sub directoratul lui
Mihail Kogălniceanu, Costache Negruzzi şi Vasile Alecsandri, începând cu anul 1840. Scrie ciclul „Chiriţelor”, care cuprinde patru piese, deoarece, în
calitate de director al Teatrului Naţional din Iaşi, simte nevoia să creeze un repertoriu românesc: „Chirița în Iaşi sau Două fete şi-o neneacă” (1850),
„Chirița în provinție” (1852), canțoneta „Cucoana Chirița în voiaj” (1868) şi farsa „Cucoana Chirița în balon” (1876).
Premierea piesei „Chirița în provinție” a avut loc în 8 aprilie 1852, la Iași, rolul Chiriței fiind jucat în travesti (bărbat care joacă rolul de
femeie) de către actorul Matei Millo, ulterior piesa fiind publicată în volum în anul 1855.
ÎNCADRAREA PIESEI ÎNTR-UN CURENT CULTURAL/ LITERAR
CLASICISMUL pisei constă în folosirea personajelor tipice:
Bârzoi = prefect (ISPRAVNIC) corupt, înfumurat, CONSERVATOR, comod, lipsit de iniţiativă;
Guliţă = copil impertinent, superficial, prost-crescut, neghiob;
Luluţa = fata care vrea să se mărite; „duduca crescută în pansioane”;
Leonaş = tânăr isteţ şi cinstit, PROGRESIST; fiu de boier care îşi face studiile la Paris;
Ion = fecior de casă, ţăran; comentează cu ironia şi bunul-simţ al omului simplu moda şi tertipurile stăpânilor, valetul nătâng;
Chiriţa = întrupare a provincialei inculte şi grosolane; parvenită şi snoabă (care imită moda în mod ridicol), cocheta bătrână.
ORIENTARE TEMATICĂ
TEMA: CONTRASTUL DINTRE APARENŢĂ ŞI ESENŢĂ
ALTE TEME: SATIRIZAREA parvenitismului și a snobismului epocii, SATIRIZAREA stâlcirii limbii române, precum și demascarea abuzurilor
și corupției din administrația statului.
Chirița, protagonista comediei, este o moșiereasă de la țară, incultă și grosolană, care dorește să pară o aristocrată educată, cu preocupări mondene și
vorbitoare de limba franceză, pe care însă o stâlcește înfiorător. Chirița doreşte să fie asemeni femeilor din marea boierime, de aceea va imita obiceiurile
din lumea bună. De aici rezultă ridicolul personajului, contrastul între ceea ce este în realitate şi ceea ce vrea să pară personajul: vrând să fie „modernă”,
îmbracă haine „de armazoană”, instruieşte slugile cum să-i prezinte răvaşele „pe talger”, învaţă franţuzeşte, călăreşte, fumează, cochetează, angajează un
profesor de franceză („monsiu Şarlă”) pentru fiul ei. Boieroaică bătrână şi urâtă, necioplită, plină de fumuri, Chiriţa este un personaj cu trăsături îngroşate,
exagerate, caricaturale, dar care este totuşi simpatică prin firea sociabilă și prin slăbiciunile ei materne.
Chiriţa – Zoe Aceeași temă a contrastului dintre aparență și esență o putem găsi și în comedia „O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale. Zoe însă e femeia
autoritară, care știe să-i manipuleze pe bărbații care o iubesc, dar se preface slabă, neajutorată, prefăcându-se că leșină sau plânge.
OPERĂ DRAMATICĂ
„Chirița în provinție“ este o operă aparținând genului dramatic. Genul dramatic cuprinde opere literare destinate reprezentării scenice. GENUL
DRAMATIC este o grupare de opere literare în care autorul îşi transmite în mod INDIRECT gândurile şi sentimentele, prin intermediul
PERSONAJELOR, folosind ca mod de expunere DIALOGUL. Fiecare operă dramatică este alcătuită din SCENE, care marchează intrarea sau ieşirea
unui personaj ori schimbarea locului acțiunii şi ACTE, compuse din mai multe scene. Notațiile autorului se regăsesc în indicațiile scenice sau didascaliile
dintre paranteze, în care autorul dă indicații regizorului și personajelor. Lista de personaje de la începutul piesei aparține tot notațiilor autorului, ca și
elementele de decor prezentate.
În „Chirița în provinție“ întâlnim toate trăsăturile genului dramatic:
1. DIALOGUL (ca modalitatea de expunere dominantă);
2. REPLICA (înţeleasă ca intervenţie a fiecărui personaj);
3. dispunerea în ACTE ŞI SCENE (în pauza dintre acte se schimbă decorul, iar scenele marchează intrările şi ieşirile personajelor);
4. prezenţa INDICAȚIILOR DE REGIE = DIDASCALIILE (explicaţiile dintre paranteze referitoare la: decor, vestimentaţie, gesturi, + Lista de personaje
+ Timpul şi locul desfăşurării acţiunii; + Numele personajelor din fața replicilor);
5. CONFLICTUL DRAMATIC (este mult mai concentrat şi mai puternic decât în operele care aparţin celorlalte genuri literare);
6. TIMPUL spectacolului este limitat la 2 ore;
7. ORALITATEA (impresia de zicere a textului scris).
COMEDIA – MIJLOACE DE REALIZARE A COMICULUI
Ca specie, „Chirița în provinție“ este COMEDIE. Comedia este o specie a genului dramatic care provoacă râsul prin surprinderea unor moravuri
sociale sau situații umane, având un final fericit şi un rol moralizator. Opera „Chirița în provinție“ este o comedie de moravuri care foloseşte toate
tipurile de comic (de situație, de caracter, de limbaj, de nume). Comicul este o categorie estetică având drept efect râsul, provocat în special de contrastul
între aparență (ceea ce par a fi personajele, ce doresc ele să fie) şi esență (ceea ce sunt ele de fapt).
Trăsăturile comediei:
1. STÂRNEŞTE RÂSUL;
2. PERSONAJELE SUNT NIŞTE OAMENI MEDIOCRI, AVÂND DEFECTE MORALE, CARE SUNT SATIRIZATE. Adesea, ele sunt personaje
tipice (parvenita, tânărul amorez, soţia adulterină);
3. CONFLICTUL ESTE DERIZORIU (NEÎNSEMNAT): protagonistul este confruntat cu false probleme. În comedie, conflictul este între aparenţă şi
esenţă, adică între ce par şi ce sunt personajele în realitate;
4. DEZNODĂMÂNTUL ESTE VESEL, FINALUL FIIND FERICIT (toată lumea se împacă, chiar dacă aparent conflictul nu părea posibil de
rezolvat);
5. STILUL ESTE PARODIC, autorul exagerând ridicolul din vorbirea personajelor.
Comicul de situație: Piesa în întregime abundă de situații comice. De exemplu, atunci când Ion aduce răvaşul trimis de la Iaşi de Grigore Bârzoi, deşi cu
toții sunt nerăbdători să afle vestea, Chirița îi cere slugii să-l înmâneze aşa cum cere eticheta, cu şervet şi farfurie. Ion se conformează, dar aşază, greşit,
răvaşul în palmă, peste el pune şervetul şi abia apoi talgerul, spre nemulțumirea stăpânei.

1
Comicul de caracter: Chirița şi Bârzoi reprezintă, într-o manieră caricaturală, două tendințe contrare, anume cea novatoare şi cea conservatoare.
Protagonista piesei întruchipează parvenitismul şi snobismul boierului de țară, nemulțumit de condiția sa umilă. Totuşi, ea are meritul de a susține
progresul social, propunând celor apropiați un alt mod de viață. Soțul său, deşi se opune cu vehemență schimbărilor, vociferând mereu, se conformează
pentru a-i face pe plac soției. Mezinul familiei, tânărul Guliță, întruchipează tipul retardatului, căruia toți se străduiesc să-i facă pe plac. Deci, el rămâne
„Gulița neneacăi”, răsfățat şi protejat de aceasta în mod excesiv.
Comicul de limbaj reiese din amestecul de limbi și folosirea formelor incorecte: Limbă moldovenească: „şăpte”, „cumnăţâcă”, „şasă”, „găsî”, „tăietă”;
- Construcţii ale limbii populare: „săracu de mine”, „mă munceşte cugetul”, „nu dau tătarii”;
- Franţuzisme: „desirul”, „monsiu”, „uvraj”;
Comicul de nume. Anticipând maniera numelor comice utilizată magistral de Caragiale, Alecsandri îşi numeşte personajele astfel încât să sugereze
trăsături de caracter. Chiriţa – este forma diminutivală a cuvântului grecesc „chira”, care înseamnă doamna; aceasta ironizează pretenţiile de
delicateţe ale unei boieroaice masive şi ridicole. Numele Chirița şi Bârzoi sugerează condiția lor socială reală, anume de oameni umili de la țară.
Guliță sugerează, prin sufixul diminutival, retardul, iar Șarlă (varianta neoaşă a lui Charles) duce cu gândul la şarlatania pe care o practică atunci când
pretinde că îl învață franceză pe băiat.
STATUTUL SOCIAL
Chirița este o mică boieroaică de provincie, care vrea să parvină în lumea bună a „capitalei” de la mijlocul secolului al XIX-lea, să fie asemenea
femeilor din marea boierime. Pentru că soțul ei obține isprăvnicia ținutului, devine „isprăvniceasă”.
Se pare că personajul este inspirat din realitate. Alecsandri, în tinerețea sa, ar fi cerut în căsătorie pe una dintre fiicele unei boieroaice de la țară (Anastasia
Greceanu), pe Canano, dar nu a fost bine primit, a fost chiar refuzat, pe motiv că ar fi un „scriitoraș” și un „coate-goale”. Ca răzbunare, el a scris piesele
care o aveau ca eroină principală pe Coana Chirița (Anastasia Greceanu). Chirița deține, alături de soțul ei, moşia Bârzoieni. Când Grigori Bârzoi obține
isprăvnicia ținutului, veniturile familiei se rotunjesc, datorită peşcheşurilor primite de ispravnic (prefect). Chirița este mama a trei copii: două fete
(Calipsița și Aristița, căsătorite, cu trei ani în urmă, cu boiernaşii de țară Brustur și Cociurlă) şi un băiat de 14 ani, Guliță. Chirița este o persoană foarte
sociabilă, organizând petreceri cu prietenii. Una dintre dovezi este întâlnirea de la sfârşitul textului, pentru a serba plecarea sa la Paris (cu paşaport de
baroană) şi logodna Luluței cu Guliță.
STATUTUL PSIHOLOGIC
Chirița are o personalitate puternică şi este extrovertită; este snoabă, parvenită, incultă, voluntară (energică), o progresistă, optimistă, o formă fără
fond. Are calități de lider, deoarece toți cei din casă o ascultă.
STATUTUL MORAL
Chirița are și calități și defecte, fiind un personaj complex. L-a obsedat timp de 20 de ani pe Vasile Alecsandri. Este „o preţioasă ridicolă”, care aspiră
spre un FALS PROGRES. George Călinescu, în „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” afirmă: „Chiriţa e o cochetă bătrână şi totodată o
bună mamă, o burgheză cu dor de parvenire, dar şi o inteligenţă deschisă pentru ideea de progres, o bonjuristă (n.n. nume dat după 1830-1840
tinerilor români progresişti). Amestecul de anteree şi fracuri, de moldovenească grecizantă şi de jargon franco-român, de tabieturi patriarhale şi de inovaţii
de lux occidental, dă un tablou inedit, încântător pentru ochiul de azi”. Chiriţa Bârzoi este o parvenită, o îmbogăţită peste noapte prin mijloace necinstite.
Se remarcă printr-un snobism exagerat, vrând cu orice preţ să fie la modă. Încearcă să o oblige pe Luluţa, căreia îi este tutore legal, să se căsătorească cu
fiul ei, Guliţă Bârzoi, pentru a nu pierde marea avere a fetei. Foloseşte un ton răstit cu ţăranii, nerespectând regulile unei comportări civilizate şi este
răutăcioasă cu domnul Leonaş, un tânăr revenit din Franţa de la studii. Stâlceşte atât limba română literară, cât şi limba franceză. Este o burgheză cu dor de
parvenire: „isprăvniceasă cu jăndari la poartă şi-n coadă”, care-și cumpără mobilă nouă, trăsuri, straie cu fir la slugi, lampe cu apă, fleacuri, rochii, cuşme
jidoveşti de ascuns mâinile iarna, corsete. Leonaş este un tânăr boier, cu studii la Paris, devenit, la sfârşitul operei, ispravnic, în locul lui Grigori Bârzoi.
RELAȚIA DINTRE DOUǍ PERSONAJE
Personajul cu care se află permanent în conflict Chirița Bârzoi este Leonaş. Aceasta este supărată pentru că tânărul îi strică planul de a o căsători pe Luluța,
fata căreia îi este tutore după moartea mamei sale, cu Guliță, mezinul familiei. Miza acestei căsătorii este averea considerabilă moştenită de tânără.
Conflictul principal şi exterior este, astfel, cel dintre Chirița şi Leonaş. Toate cele patru întâlniri ale celor două personaje sunt prilej de etalare a
defectelor Chiriței, prin intermediul mai multor tipuri de comic: de situație, de limbaj, de intenție şi de caracter.
EPISOADE SEMNIFICATIVE
Unul dintre episoadele care pune în evidență relația dintre coana Chirița şi Leonaş este acela când tânărul se deghizează în ofițer şi vine să stea în gazdă la
familia Bârzoi. Grigori bănuieşte că este trimis „să cerceteze starea isprăvniciilor” şi de aceea este foarte amabil cu el. Chirița este foarte încântată de
atenția pe care i-o acordă ofițerul: „știți una? îmi face curte moțpanu... ” Astfel, în Actul II, SCENA IV, Chirița şi Leonaş sunt prezentați împreună.
LEONAȘ este „îmbrăcat în uniformă de ofițer și purtând mustăți mincinoase, iese din odaia din dreapta, cea de pe planul I”. Tânărul îi mărturiseşte că a
avut un vis frumos: „mă furase o zână și mă dusese într-o grădină plină de păsări galbene”, iar „toate se închinau la mine și-mi cântau ia așa (imitând un
canar) chiriririririța... chiriririririiiița...” Încurajat de boieroaică, Leonaş îi face declarații de dragoste, pentru a putea obține de la ea un portret: „Ah!
Chirițoaie, ești o zână”, „Un muțun...”, „O zarnacade”. „Dă-mi-l... ori mă-mpușc în ochii matale cei verzi...” (Scoate un pistol de ciocolată.)” Leonaş este
fericit că o are acum la mână pe Chirițoaie, datorită portretului pe care l-a primit de la ea. La rândul ei, boieroaica e încântată că poate să fie la modă,
având un amant mai tânăr. Descoperim că ambele personaje au interese diferite. Acestea nu vor face decât să adâncească şi mai mult conflictul dintre ei în
momentul în care tânărul va fi demascat. Leonaş va fi alungat din casă, iar Chirița se va simți umilită pentru că s-a făcut de râs.
O altă scenă care îi are ca protagonişti pe cei doi este cea finală, când tânărul se deghizează petru ultima dată în actriță, pentru a dejuca planurile Chiriței.
Ca în orice comedie, conflictul se va dovedi derizoriu, pentru că toată lumea se împacă. Leonaş îi şopteşte Luluței să se prefacă nebună. Aceasta simulează
o criză de nebunie şi cere să fie logodită cu actrița. Pentru a o potoli, membrii familiei Bârzoi încuviințează această logodnă, considerând că nu este
valabilă. Pentru a o recunoaşte în fața tuturor, Leonaş îi şantajează pe Bârzoi (amenințându-l că va face public faptul că pretinde mită pentru a rezolva
problemele împricinaților) şi pe Chirița (că îi va arăta portretul soțului, demascând intențiile de a-i fi infidelă). Astfel, Chirița şi Bârzoi acceptă să le fie
naşi celor doi tineri, pentru a nu le fi demascate public faptele incorecte. În final, Leonaş îi înapoiază portretul, în semn de împăcare: „drept dovadă că sunt
prietenul d-tale, poftim portretul”. Chirița constată: „(încet, luând portretul): Să-ți spun drept... mare comedian ai mai fost!” În maniera specifică oricărei
comedii, totul se termină cu bine, personajele împăcându-se. Astfel, tânărul Leonaş concluzionează: „Apoi... nu știi că lumea-i un teatru plin de
comedieni?”
Conflictul se stinge şi relația dintre Leonaş şi Chirița devine una paşnică, de acceptare reciprocă.
REZUMATUL
„Chirița în provinție”, comedie în două acte, continuă acțiunea din „Chirița în Iași”. Piesa satirizează dorința de parvenire a micii boierimi. Chirița, o
reprezentantă de seamă a acestei clase sociale, are pretenția de a instaura la Bârzoieni reguli conforme cu moda din Paris. La aceasta se adaugă ambiția de
a ajunge soție de ispravnic şi dorința de a-şi însura fiul, pe Guliță, cu Luluța, pupila ei, pentru ca averea acesteia să nu fie înstrăinată. După ce şi-a măritat
cele două fete, Chirița se ocupă de educația mezinului familiei, un tânăr de 14 ani, care se comportă ca un copil răsfățat. După cum cere moda, i-a angajat
profesor de franceză, pe „monsiu Șarlă”, cu care însă acesta nu face niciun progres. Dornică de a schimba obiceiurile de la Bârzoieni, Chirița călăreşte, ca
la Iaşi, fumează şi impune celor din jur să se comporte după bunul ei plac. Astfel, Grigore Bârzoi e nevoit să poarte haine incomode, „straie nemțăşti”, care
îl fac să arate ca un „negustor de farfurii” şi să se adapteze tuturor schimbărilor impuse de soție, tânjind după modul de viață tradițional. Nici atunci când

2
Chirița aşteaptă cu nerăbdare veşti de la soțul ei în legătură cu isprăvnicia, nu renunță la eticheta la modă, punându-l pe Ion, servitorul, să aducă răvaşul cu
şervet şi talger. La aflarea veştii că este, în sfârşit, „isprăvniceasă”, se manifestă zgomotos, debordând de veselie pentru că şi-a mai împlinit „o ambiție”.
Un alt plan ascuns al Chiriței, anume acela de a-l însura pe Guliță cu Luluța, eşuează, fiind dejucat de tânărul Leonaş, prieten din copilărie cu fata, care
tocmai s-a întors de la studii din străinătate. După ce acesta îl demască pe ispravnicul corupt, a cărui slugă vindea jeluitorilor un curcan pe care aceştia îl
ofereau plocon, Bârzoi este demis, Leonaş fiind numit în înalta funcție. Luluța se preface nebună, pentru a întârzia logodna cu Guliță, şi doreşte să fie
logodită cu o femeie, care e de fapt tânărul travestit în actriță. Piesa se sfârşeşte cu triumful cinstei şi tinereții, întruchipate de cuplul Leonaş-Luluța şi cu
pedepsirea ambițiilor deşarte şi a corupției.
Acţiunea comediei se petrece după evenimentele revoluţiei de la 1848, când mica boierime era dornică de parvenire, străduindu-se din răsputeri să se
comporte la Bârzoieni după moda de la Iaşi şi Paris.
Actul I
Actul I se petrece la moşia Chiriţei din Bârzoieni. Începutul piesei ilustrează ridicolul inovaţiilor mondene înfăptuite Ia Bârzoieni sub îndrumările Chiriţei,
care îşi măritase cele două fete şi acum se ocupa de educaţia mezinului, Guliţă, de 14 ani. Prost şi răsfăţat, el ia lecţii de franceză cu „monsiu Şarlă”, nume
sugestiv în limba română pentru trăsătura dominantă a personajului, aceea de „şarlatan”, de „leneş”, provenind, fără îndoială din franţuzescul Charles.
Chiriţa are scopuri precise: să-şi vadă soţul ispravnic şi pe Guliţă căsătorit cu Luluţa, pupila ei, care era orfană dar moştenitoarea unei importante averi. Ea
este convinsă că i se cuvine o răsplată pentru spaima pe care o trăise în timpul Revoluţiei de la 1848, „Dumnezău ştie câte-am pătimit la 48...”.
Asemenea lui Agamiţă Dandanache din mai târzia comedie a lui Caragiale, femeia socoteşte că, pentru aceste „merite”, trebuie ca Bârzoi să ajungă
ispravnic: „Doară şi el are drituri (drepturi)... ca patriot... c-a pătimit... Nu-i vezi, acu, care de care are pretenţii să între în slujbă... sub cuvânt că i-o fost
frică la 48?... Helbet! (las’pe mine!) dacă-i pe-aceea... apoi şi noi avem temeiuri... Adă-ţi aminte ce groază-l apucasă pe Bârzoi... că striga şi pin somn c-o
venit zavera...”.
Chiriţa, avidă să se comporte după moda de la Iaşi, fumează, călăreşte în costum de amazoană, deşi „hurducă şî gloaba asta, că m-o apucat de vro şapte ori
sughiţu păn-acu...”. De altfel, întreaga viaţă a Chiriţei se derulează sub comanda modei, deviza după care se conduce constituie un laitmotiv în piesă: „d-
apoi dă!... dacă-i moda...”, „dacă-i moda... şi dacă-mi place...”.
Cu toate că este nerăbdătoare să afle veşti de la soţul ei, plecat la Iaşi să obţină un post de ispravnic (dregător care răspundea de îndeplinirea poruncilor
domneşti, conducător al unui judeţ sau ţinut), ea refuză să citească „răvaşul” pentru că nu este adus”după modă” şi-i pretinde argatului Ion să pună pe
„talger” un „şărvet” şi „răvaşu pe şărvet”.
Bietul ţăran nu înţelege „protocolul” şi aşază răvaşul şi şervetul sub tavă, spre indignarea Chiriţei. În biletul trimis, Grigore Bârzoi îi spune că „s-a
isprăvnicit” şi o cheamă degrabă pe Chiriţa în târg „cu toată gospodăria şi cu tot neamul”, atrăgându-i atenţia să nu uite „curcanul cel bătrân” pe care o să-l
pună „în slujbă”. Chiriţa este fericită că a ajuns isprăvniceasă „cu jăndari la poartă şi-n coadă!” şi visează să „dureze” un voiaj la Paris, în „ţara
nemţească”.
Luluţa, o tânără de 15 ani, rămasă orfană în urmă cu trei ani, se afla în grija cucoanei Chiriţa, care intenţionează să o mărite cu Guliţă, deoarece fata „are
zăstre bună”. Ea este însă îndrăgostită de Leonaş, un prieten din copilărie, tânăr inteligent şi cinstit, cu un acut simţ al umorului, care ştie să îmbine
judecata sănătoasă cu gluma bufonă. Leonaş soseşte la Bârzoieni tocmai în iureşul provocat de Guliţă, care încălecase fără voia „nineacăi” şi tot satul, în
frunte cu ea, alerga să-l prindă. Băiatul suferă o teribilă „trântition” şi, după ce-şi revine din spaimă, Chiriţa îl alungă pe Leonaş, care însă o previne: „de
azi înainte te aşteaptă la toate şotiile din partea mea”.
Finalul actului I înfăţişează plecarea triumfală spre isprăvnicie a Chiriţei, care ţine în braţe curcanul cel bătrân, fiind însoţită de Guliţă, Luluţa şi „monsiu
Şarlă”, cu toţii urmaţi de jandarmii „cu săbiile scoase”. Este un entuziasm general, Chiriţa exclamă cu avânt: „nous lavons le baril... spălăm putina [...]
Nous disons comme 9a en moldave”.
Actul II
Acţiunea actului al II-lea se desfăşoară în salonul Chiriţei dintr-un „târg din ţinut”, unde ea aplică şi impune mai abitir moda. Bârzoi se plânge că-l strâng
hainele pe care nevastă-sa îl obligă să le poarte, este necăjit că ea nu mai vrea să facă dulceţuri şi cozonac, nu mai catadicseşte să se ocupe de gospodărie.
Bârzoi este nemulţumit şi de cheltuielile fără măsură pe care le face nevasta pe numeroase rochii şi straie cu fir.
Indiferentă la reproşurile soţului, Chiriţa este preocupată de petrecerea pe care o organizează în cinstea logodnei dintre Luluţa şi Guliţă, cu toate că băiatul
este prea tânăr iar fata „are toane de nebunie” şi „îi cam lipsâtă”, însă nu-şi permite să piardă „zăstrea Luluţăi de la mână”. Totodată, este nerăbdătoare să
plece la Paris, gândindu-se cu satisfacţie anticipată la efectul „ce-oi să fac la Paris ca isprăvniceasă”.
Reapare Leonaş care, ca să se răzbune pentru că fusese alungat şi ca să fie aproape de Luluţa, se deghizează în ofiţer, purtând nişte „musteţi mincinoase”.
Prin quiproquo (cviprocvo - situaţie comică prin care un personaj este confundat cu altul, rezultând o serie de încurcături), se distinge comportamentul
ridicol al eroinei, care îl ia pe „ofiţerul” Leonaş drept un admirator înfocat.
El îi face curte Chintei şi-i cere portretul ca dovadă a iubirii ce i-o poartă, ameninţând-o că se împuşcă dacă-l refuză, dar pistolul cu care o sperie este de
ciocolată. Guliţă îl surprinde pe Leonaş sărutând-o pe Luluţa şi-l provoacă la duel, spre disperarea Chiriţei care-l recunoaşte pe „curtezan” şi-l alungă din
nou. Pentru a scăpa de logodna cu Gulită, Luluţa se preface nebună, tremură şi dă continuu din cap, vorbeşte incoerent şi devine agresivă cu Guliţă: „Vină-
ncoace să te muşc... să te mănânc”.
Leonaş apare travestit în „bricicar” (brişcar, vizitiu) şi vine în audienţă la ispravnic însă fără plocon, de aceea argatul Ion îi „vinde” curcanul cel bătrân, pe
care tânărul să-l lase la isprăvnicie. Curcanul fusese vândut „de 57 de ori pe la împricinaţi, şi o slujit până-acum de 57 de ori ca peşcheş”, ori de câte ori
petiţionarul venea Ia Bârzoi cu mâinile goale. Recomandându-se Piciu bricicariul, Leonaş este recunoscut de Chiriţa, dar curajos şi cinstit, tânărul
ameninţă cu demascarea faptelor de corupţie, lovindu-i peste picioare cu biciuşca.
Musafirii sosiţi cu prilejul logodnei dintre Guliţă şi Luluţa sărbătoresc totodată şi paşaportul Chiriţei, care-i fusese adus de „monsiu Şarlă” de la Iaşi şi în
care ea declarase titlul de „baroană”, justificându-şi minciuna prin acelaşi slogan: „De ce nu?... dacă-i moda?”. Deghizat pentru a treia oară, Leonaş se dă
drept actriţă şi sora acestuia. Luluţa se preface nebună şi, în criză fiind, doreşte să se mărite cu actriţa, „că de nu... nebunesc!...”.
Şarl îi sfătuieşte să n-o contrazică şi s-o logodească pe Luluţa cu „madama”, apoi fac schimb de inele. Leonaş îşi dezvăluie identitatea, îl anunţă pe Bârzoi
că a fost numit ispravnic în locul său şi-i prezintă acestuia demiterea din funcţie. Chiriţa se întristează că pierde „bunătate de zăstre”, dar şantajată de
Leonaş că arată portretul lui Bârzoi, este de acord cu căsătoria celor doi tineri, ba, mai mult acceptă să fie nuni mari la nuntă.
Finalul
Finalul piesei evidenţiază o idee de natură filozofică, aceea a lumii ca teatru, în care oamenii sunt actori: „Apoi... nu ştii că lumea-i un teatru plin de
comedieni?” (Leonaş), idee reiterată prin cupletele care se cântă de către toţi cei prezenţi pe scenă, în timp ce „Cortina cade”.
Comedia are, aşadar, un final fericit, binele triumfă, iar pedepsirea binemeritată a personajelor negative nu atinge forme atât de grave încât să producă
nenorociri ori să împiedice împăcarea finală.
ELEMENTE DE STRUCTURĂ ŞI DE COMPOZIŢIE
Elementele de structură şi de compoziție ale comediei „Chirița în provinție” sunt semnificative pentru analiza relației dintre personaje, în general, şi
dintre Chirița şi Leonaş, în special. „Chirița în provinție” este o comedie „cu cântice” în 2 acte, reprezentată în 1852 (iniţial s-a numit „Înturnarea cucoanei
Chiriţa”). Cântecelele comice sunt nişte monologuri în care personajul se autodefineşte.
TITLUL

3
„Chirița în provinție” este o sintagmă, care conține numele personajului principal, Chirița. Chira, în greacă, înseamnă doamnă și Chirița înseamnă
domnișoară. Numele acesta stârnește râsul datorită faptului că personajul este bătrân și urât, contrastând cu traducerea „domnișoară”. Chirița în provinție,
sugerează statutul real al personajului, acela de provincială, care respinge acest statut, pe care îl consideră degradant. Ea încearcă să impună la țară moda
orășenească de la Iași sau de la Paris.
CONFLICTUL
Conflictul principal și exterior are loc între Chirița și Leonaș. Aceasta dorește să-l logodească pe Guliță cu Luluța, pentru a nu pierde averea mare a
Luluței.
Un conflict secundar poate fi între Chirița și Bârzoi. Acesta este supărat pe soția lui. De când e isprăvniceasă nu mai gătește, schimbă ora mesei, cheltuie
mulți bani pe lucruri inutile, dar la modă.
RELAŢII TEMPORALE ŞI SPAŢIALE
Acțiunea comediei se petrece dupa evenimentele revoluției de la 1848, când mica boierime era dornică de parvenire, străduindu-se din răsputeri să se
comporte la Bârzoieni după moda de la Iași și Paris. Acțiunea începe „la moșia Bârzoieni”, în momentul în care Chirița primește veste de la soțul ei că a
fost numit ispravnic „într-un târg din ținut”. După șase luni, Leonaș o vizitează iar pe Chirița. Merge în casa ei și apoi la cancelaria lui Bârzoi. În aceeași zi
este deghizat de 3 ori, în ofițer, bricicar (căruțaș) și actriță.
FINALUL
FINALUL piesei evidențiază o idee de natură filosofică, aceea a lumii ca teatru, în care oamenii sunt actori: „Apoi nu știi că lumea-i un teatru plin de
comedieni?" (Leonaș), idee reiterată prin cupletele care se cântă de către toți cei prezenți pe scena, în timp ce cortina cade. Comedia are, așadar, un final
fericit, binele triumfă, iar pedepsirea binemeritată a personajelor negative nu atinge forme atât de grave încât să producă nenorociri ori să împiedice
împăcarea finală.
REGISTRE STILISTICE
Limbajul Chiriței abundă: în elemente de jargon, în regionalisme moldovenești, în arhaisme și limbaj popular. Chirița se caracterizează prin comportament
şi limbaj (jargon franco- moldav). Limbajul ei este împestriţat, un amestec de:
- Limbă moldovenească: „şăpte”, „cumnăţâcă”, „şasă”, „găsî”, „tăietă”;
- Construcţii ale limbii populare: „săracu de mine”, „mă munceşte cugetul”, „nu dau tătarii”;
- Franţuzisme: „desirul”, „monsiu”, „uvraj”;
- Grecisme: „metahariseşte”.
MODALITĂȚILE DE CARACTERIZARE
Modalitățile de caracterizare a personajelor sunt cele specifice genului dramatic: prin acțiune şi comportament (fapte, gesturi, atitudini), prin limbaj
şi nume (caracterizare indirectă). Există şi o caracterizare directă care rezultă din părerile altor personaje sau din indicațiile autorului asupra eroilor
în lista de prezentare de la început sau din indicațiile scenice de pe parcurs.
Chirița este caracterizată în mod direct de către Luluța, care-i conturează astfel şi un portret fizic boieroaicei: „ Mătușica-i prea bătrână și Guliță prea
tânăr... nu mă pot înțelege cu ei, cum mă înțelegeam cu neneaca și cu Leonaș...” Caracterizarea directă este făcută şi: de personajul însuşi: „CHIRIȚA:
Nu-mi pasă, că-s isprăvniceasă.” , dar şi de către Leonaş: „... încă așa babă strechiată!...”
Caracterizarea indirectă, care rezultă din comportamentul său, o arată a fi snoabă, dornică să împrumute toate obiceiurile de la Iaşi, chiar dacă
acestea nu i se potrivesc: „Nu ți-am spus c-acum îi moda s-aducă răvașele pe talgere?...”, „am învățat la Ieși, la manejărie... (În parte.) Numai eu știu câte
bușituri am mâncat... d-apoi dă!... dacă-i moda...”, „CHIRIȚA: Isprăvniceasă!... De-acum să vedeți bontonuri și tinichele... am să-i durez ș-un voiaj la
Paris”, masa „Înainte de 5 ceasuri nu se poate.”
Un alt mijloc de caracterizare indirectă este onomastica. Numele personajelor sugerează trăsătura lor dominantă. „Chiriţa” este forma diminutivală a
cuvântului grecesc „chira”, care înseamnă doamna; acest nume ironizează pretenţiile de delicateţe ale unei boieroaice masive şi ridicole. Chirița, Bârzoi
sugerează condiția lor socială reală, anume nişte oameni umili de la țară.
Chirița este caracterizată indirect prin limbajul pe care îl foloseşte. În vorbirea ei se remarcă: o notă pregnantă regional moldovenească („şî” , „țâne”,
„cumnățâco”, „nineacă”, „litopisățu”), dar şi amestecul comic de cuvinte româneşti şi franțuzeşti. Chirița ajunge să afirme că a învățat ea însăşi franceza şi
traduce cu nonşalanță expresii româneşti intraductibile: „boire une cigarre”, „tambour d’instruction”, „pour les fleurs de coucou”, „parler comme l’eau”.
Guliță, care învață franceza cu profesor angajat de mama sa, se pricepe la fel de bine ca şi aceasta, ajungând la nişte inexistente : „furculision”,
„fripturision”, „învârtision”.
Leonaş este caracterizat direct de către autor în indicațiile de regie: „LEONAȘ, tânăr ieșean”. Aflăm alte informații despre el din vorbele Luluței:
„dragu Leonaș!... unde-o fi el acu?... de trei ani de când nu l-am văzut, o fi crescut mare și m-o fi uitat poate... da eu una știu că nu l-oi uita niciodată... că-l
iubesc din copilărie”. I-l prezintă Chiriței ca fiind „Leonaș, prietenul meu din copilărie”. Leonaş explică ce s-a întâmplat cu el în cei trei ani de când fata a
intrat sub tutela Chiriței: „De cum ne-au despărțit întâmplările... m-am pornit la Paris și am șezut acolo trei ani...” Caracterizarea indirectă a tânărului
Leonaş rezultă din faptele sale, din cele trei deghizări în timpul cărora încearcă să se apropie de Luluța şi să înşele vigilența Chiriței. Chiar isprăvniceasa îl
defineşte direct ca pe un „comediant”: „Ah! ne-o jucat-o, Pepelea!” Pepelea – „(Pop.) Om isteț, glumeț și poznaș, care își bate joc de toți” / Păcală