Chirița în provinție – tema și viziunea

Vasile Alecsandri, personalitate marcantă a paşoptismului, se simte dator să contribuie la

construirea politică, morală şi intelectuală a Principatelor Române şi consideră că spectacolul
teatral atrage publicul mult mai uşor decât lectura, deoarece transmite mesajul în chip nemijlocit
şi poate fi astfel un mijloc eficient de îndreptare a moravurilor societăţii şi de împlinire a
idealurilor naţionale şi democratice ale epocii. Ciclul de comedii cunoscut sub numele Chiriţele
este alcătuit din patru piese: Chiriţa în Iaşi sau Două fete ş-o neneacă (1850), Chiriţa în
provinţie (1852), Cucoana Chiriţa în voiaj (1863), subintitulată „cânticel comic” şi Chiriţa în
balon.
Chiriţa în provinţie este o comedie realistă de moravuri sociale, ilustrând contrastul dintre esenţă
şi aparenţă prin care sunt construite personajele aparţinând micii boierimi rurale, care, inculte,
vulgare şi corupte, vor să pară aristocraţi cultivaţi şi emancipaţi.
Titlul Chiriţa în provinţie ilustrează statutul real al eroinei principale, acela de provincială,
sugerând în acelaşi timp parvenitismul şi snobismul ei de a respinge cu toată forţa această
situaţie pe care o consideră degradantă şi străduindu-se să impună în provincie moda orăşenească
de la Iaşi ori Paris.
Conflictul dramatic este reprezentat de încrâncenarea cu care Chiriţa se împotriveşte, din motive
meschine şi răutăcioase, căsătoriei dintre Luluţa şi Leonaş, doi tineri care se iubesc şi care
triumfa în finalul comediei.
Piesa, structurată în două acte, are ca temă satirizarea parvenitismului şi a snobismului epocii, a
stâlcirii limbii române, precum şi demascarea abuzurilor şi corupţiei din Administraţia statului.
In textul piesei sunt presărate cuplete pe care le cântă, în anumite momente, personajele
comediei, cu scopul de a accentua o situaţie, o trăsătură caracterială sau un aspect social şi care
conferă comediei dinamism şi veselie.
Acţiunea comediei se petrece după evenimentele revoluţiei de la 1848, când mica boierime era
dornică de parvenire, străduindu-se din răsputeri să se comporte la Bârzoieni după moda de la
Iaşi şi Paris.
Comicul este creat prin contrastul dintre estenţă şi aparenţă, adică situaţiile stau cu totul altfel
decât vor să pară, iar personajele , Chiriţa în special, se străduiesc să se comporte diferit faţă de
felul lor de a fi şi a gândi. Principalul mod de realizare a comicului în această piesă este
quiproquoul (se pronunţă cviprocvo), adică încurcătura comică produsă de faptul că un personaj
este luat drept altul. Sursele comicului în piesa Chiriţa în provinţie sunt variate, Alecsandri
apelând la comicul de situaţie, comicul de caracter, comicul de nume şi comicul de limbaj.
Situaţiile comice sunt numeroase: apariţia pe scenă a Chiriţei călare şi efortul servitorilor de o da
jos de pe cal; travestirile lui Leonaş; nebunia prefăcută a Luluţei; vinderea perpetuă a curcanului
etc.
Comicul de limbaj reiese, în principal, din stâlcirea limbii române şi a limbii franceze prin:
calchierea expresiilor româneşti („boire un cigare”, „un tambour d’instruction”); deformarea
cuvintelor franţuzeşti prin pronunţare românizată, barbarisme: „furculision”, „fripturision”;
pronunţia greşită a neologismelor, etc.
Comicul de nume se manifestă prin diminutivele Leonaş, Luluţa, Guliţă sau prin deformarea
numelor unor personaje, cum este „monsiu Şarlă”, în loc de „monsieur Charles”.