Ciuleandra

Liviu Rebreanu

Ciuleandra este publicată la Cartea Românească, Bucuresti, în anu 1927. Nucleul

romanului este, după marturia autorului din Jurnal, subiectul unei nuvele intitulată Nebunul
(„unul care vrea sa se faca nebun si la urma devine aievea"), proiectat „de vreo 15 ani".
În bruioane se incearcă, pe lângă Nebunul, alte câteva titluri: Treisprezece, Ceasul rau.
Nenorocirea, Matraguna.

Titlul: Tilul operei poate fi privit din două unghiuri, având un sens denotativ și un sens
conotativ si este un motiv anticipativ. El exprimă pe de o parte nebunia dansului,
„Ciuleandra” fiind considerat un dans dionisiac în care fiecare dintre participanți se
dezlănțuie: „Pornește ca o horă oarecare, foarte lent, foarte cumpătat. Jucătorii se adună, se
îmbină, se înșiră, probabil după simpatii, ori la întâmplare, indiferent. Pe urmă, când se pare
că oamenii s-au încins puțin, muzica prinde a se agita și a se iuți. Ritmul jocului se
accelerează, firește. Jucătorii, cuprinși de după mijloc, formează un zid compact de corpuri
care se mladie, se îndoaie, se răsucește, și tresaltă cum poruncesc lăutarii. Cu cât se prind mai
tare jucătorii, cu atât muzica devine mai zvăpăiată, mai sălbatică. Picioarele flăcăilor scăpară
vijelios, schițează figuri de tropote, sărituri de spaimă, zvâcniri de veselie. Apoi, deodată, cu
toții, cu pași săltați și foarte iuți, pornesc într-un vârtej. Zidul viu te avântă când încoace, când
încolo, lăutarii pișcă vehement strunele înăsprind și ascuțind sunetele cu câte un chiot din
gură, la care încearcă să răspundă altul, din toiul jucătorilor, curmat însă și înghițit de năvala
ritmului. Acum șirul, tot încovăindu-se și strigându-se, ca un șapte fantastic, începe să se
încolăcească, să se strângă, să se grămădească până ce se transformă parcă într-un morman de
carne fierbinte care se zvârcolește de pe loc un timp ca apoi, pe neașteptate, să se destindă
iarăși, ostenit ori prefăcut, în tact cuminte, lăsând să se vadă fețele roșite și vesele ale
jucătorilor.” Această nebunie a dansului, reflectă şi nebunia lui Puiu Faranga, care poate fi
perfect asociată cu descrierea dansului. Personajul principal, evoluează exact după tiparul
dansului ; la început este un om cumpătat, care se stăpâneşte, mai apoi îşi omoară fără motiv
soţia, se linişteşte şi are remuşcări, dar în final cade într-o nebunie deplină.
 Acest joc este, de asemenea, un dans al destinului unde mulți își găsesc sufletul pereche,
după cum spune și Andrei Leahu: „Apoi, prin partea noastră, mai toți flăcăii, de la Șuleandra,
se însoară”.

Pe de altă parte, prin intermediul Ciuleandrei, Puiu Faranga își arată adevărata
personalitate și scapă astfel, pentru un moment, de masca care îi ascunde adevăratele simţiri ;
este dansul care îl obsedează pe parcursul şederii lui în senatoriu şi îl face să se destăinuie
atunci când şi-l aminteşte, lucru neobişnuit pentru un om în toate minţile.

Tipul de roman : Fiind un roman de analiză psihologică, accentul se pune pe conturarea

trăsăturilor personajului principal, de acceea modul predominant de narațiune este descrierea.
De asemenea, primează conflictul interior care se dă între ceea ce ar vrea să fie și ceea ce este
cu adevărat, între personalitatea lui și masca pe care și-o dă jos abia în finalul romanului.

Făcând parte din categoria romanului modern, „Ciuleandra” nu respectă încadrarea în

momentele subiectului, de aceea ea se deschide cu intriga, scena violentă a unei crime
conjugale. În această primă scenă autorul ni-l prezintă pe Puiu Faranga în ipostaza de
criminal, ucigându-și soția. Acesta făcea parte dintr-o familie înstărită și renumită.

La acest roman găsim influenţe puternice franceze, întrucât, cititorul dă constant fraze în
limba franceză, spuse de aproape toate personajele romanului, aducând o nouă caracteristică
în romanul lui Rebreanu, iar Matilde, era o femeie care considera că, dacă o fată nu este
cunoscătoare de limba franceză, nu este o domnişoară în adevăratul sens al cuvântului.

Rezumat: Romanul se deschide cu scena crimei, când Puiu Franga, îşi omoară soţia, pe
Madelaine fără motiv, în seara unui bal. Apare tatăl său , Policarp Faranga şi mama sa de
suflet, Matilde, care i-a ţinut loc de mamă, care murise şi sunt şocaţi la vederea faptei
împlinite.

Tatăl său, decide să-l anunţe pe prefect de fapta fiului său, care vine împreună cu un
însoţitor să cerceteze fapta. Pentru a-l scăpa de închisoare, îi propune prefectului să îl
cerceteze într-un senatoriu, de nebunie. Cu greu, acesta acceptă şi îl duc la o oră târzie la un
senatoriu, unde aveau ei relaţii, dar profesorul era plecat , iar locul lui îl ţinea un doctor tânăr
Ion Ursu.
 Acesta trebuia să fie cât mai convingător că nu este în toate facilităţile mintale şi îi spune
doctorului adevărul, că a omorât-o fără motiv. Are un gardian de la poliţie care să îl păzească
şi care nu după mult timp îi devine simpatic, destăinuindu-se .

Primeşte vizite zilnice de la tatăl său şi îi sunt asigurate toate condiţiile chiar şi ziarul, de
unde află şi data înmormântării Mădălinei. I se pare ciudat că doctorul se duce şi el la
înmormântare şi începe să bănuiască că o iubea pe Mădălina, mărturisindu-i că a cunoscut-o.
Bănuiala când i se întăreşte, când renunţă la ea, ceea ce îl face să nu se mai gândească şi să se
împrietenească cu el.

El îşi aminteşte de jocul numit Ciuleandra şi amintirea lui practic îl obsedează. Întreabă
pănă şi pe gardianul său, Andrei, dacă îl cunoaşte şi că doreşte să afle măcar cum sună dar a
uitat. Are o întâlnire cu doctorul, unde îi povesteşte de Mădălina , cum a cunoscut-o şi cât de
bună era la suflet şi ca om. Puiu, a întâlnit-o prin ţară, cu tatăl său; poposind într-un sat, i-a
plăcut atât de mult jocul încât intră şi el, moment când o cunoaşte pe Mădălina, fata având
numai 14 ani pe atunci. O ia de la mama sa, şi o adoptă Matilde, Policarp Faranga, oferindu-i
o educaţie aleasă, în diferite ţări, şi când împlineşte 18 ani, devine soţia lui Puiu Faranga.
Tatăl său află diferite lucruri despre doctor şi doreşte să îl transfere, dar protagonsitul nu
doreşte acest lucru. La o discuţie cu doctorul său, după ce soseşte mama Mădălinei, ca să
ceară bani, află că de fapt acesta o cunoştea de dinaintea lui pe Mădălina şi că fusese iubirea
vieţii lui, el fiind prezent în urmă cu 8 ani la jocul lor şi rugând-o pe fată să nu se
căsătorească, ea fiind la rândul ei îndrăgostită de el. Obsedat de jocul Ciulendrei, între timp el
caută toate modalităţile prin care îşi poate aminti melodia şi când crede că a găsit-o nu mai
încetează din a o dansa. Hotărât să îl transfere, tatăl său revine, dar primeşte vestea nebuniei
sale, el fiind găsit în camera sa, dansând Ciuleandra.

Perspectiva temporară descoperă în romanul Ciuleandra suficiente motive pentru

o nouă interpretare și o reconsiderare a cărții în ierarhia operei lui Liviu Rebreanu: interesul
pentru omul comun și drama sa personală, tema alienării individului, psihologia criminalității,
investigarea stratului psihic abisal, formula ingenioasă exploatând resursele oferite de
romanul senzațional și polițist.

Romanul “Ciuleandra” este alcătuit din 31 de capitole și se deschide cu un moto:

„…și nu știi că tu ești ticălos și mișel și sărac și orb și gol…” (Apocalipsa, III – 17). Acesta
are un rol anticipativ deoarece prezintă ipostaza finală a personajului principal, nebunia
acestuia, dar ilustrează, totodată, și faptul că niciodată nu ne cunoaștem suficient de bine,
niciodată nu știu dacă în interiorul unei ființe aparent inofensive se poate afla instinctul
criminal.

Puiu Faranga, este un personaj superstiţios, prin intermediul căruia în roman sunt
valorificate unele dintre superstiţii. În timpul şederii sale în senatoriu, el aude şi vede nişte
ciori, lucru prevestitor de rău, ceea ce îl tulbură. Când iese din senatoriu la plimbare, vede
pentru prima oară o casă cu numărul 13, ceea ce îl irită, făcându-l mai apoi să-şi amintească,
toate evenimentele din viaţa sa, legate de acest număr. S-a căsătorit pe această dată, soţia sa a
murit pe 13 februarie, numărul de la maşina era format din numărul 13 şi 31, Mădălina era
născută ca şi el pe data de 31, fiind un 13 întors, ceea ce îi poate prevesti destinul.

Fiind roman psihologic, protagonistul îşi analizează el însuşi fapte, dându-şi seama din
faptele lui de acum şi cele din trecut, că instinctul de criminal a existat dintotdeauna în el, de
mic, numai că tatăl său a reuşit să-l ţină în frâu, lasându-l să vâneze, spre exemplu. Consideră
că în acel moment ar fi omorât pe oricine ar fi fost prezent, neavând nimic cu soţia sa.
Anamneza aduce așadar la suprafață o inslinctualitate ascunsă, o voce transindividuală ce se
manifestă printr-o serie de motive, comune și altor creații ale lui Rebreanu: sângele, vocea
străină, nebunia. Caracterul tragic al conflictului românesc a fost comentat de Rebreanu
însuși în conferința „Cum am scris Rascoala” („în romanul acesta, toți, absolut toți, au
dreptate și tocmai aceasta constituie tragicul conflictului"), precum și într-un interviu acordat
lui Dan Pctrasincu („Prin obiectivitatea aceasta am voit ca toate cruzimile, omenești sau
neomenești, din Răscoala, să fie justificate în virtutea unui destin”).