Lacul – Lamartine

Alphonse de Lamartine (numele complet Alphonse Marie Louise Prat de Lamartine), a fost

un poet, scriitor și politician francez. S-a implicat foarte mult în viața socială. A lucrat la
Ambasada Franţei în Italia (1825-1828). A fost ales deputat (1833), ministru al Afacerilor
Externe (1848). Ca politician a susţinut democraţia şi pacifismul. A participat la alegerile
prezidenţiale din 1848. A primit Légion d’honneur (1825), a fost membru al Academiei Franceze
(1829). A renunţat la cariera politică pentru a se dedica scrisului. Alături de Victor Hugo și
de Alfred de Vigny, a fost unul dintre inițiatorii poeziei romantice franceze.

A fost considerat de H. Guillemin drept „un poet al secolului al XVIII-lea”1. De asemenea,

Fernand Letessier opunea intimitatea şi armonia poeziei lui Lamartine exuberanţei şi sonorităţii
poeziei lui Hugo. De asemenea, Lamartine este cunoscut pentru colecția sa de poezii „Meditații
poetice” care se bucură de un mare succes.

Pentru prima dată romantismul a apărut în Germania şi în Anglia, ţări în care tradiţia
clasică era mai puţin puternică, şi s-a extins apoi treptat în Franţa şi în restul Europei, precum şi
dincolo de ocean. Trăsături ale Romantismului regăsite în operă sunt expansiunea eului, evadarea
din realitate în fantezie, reverie, prezența figurilor de stil, natura ca mijloc de contemplare și
mijloc de exprimare a sentimentelor, evadarea din realitate prin vis, într-un cadru natural
nocturn, trăirile interioare care se armonizează cu peisajul naturii participative, preocuparea
pentru definirea timpului și a spațiului.

Opera „Lacul ” este caracteristică romantismului prin comuniunea omului cu natura

protectoare, receptivă la sentimentele poetului. Sentimentul trecerii timpului și al morții se
proiectează pe fundalul naturii perene. Poezia are un caracter elegiac care se poate observa din
stările de melancolie, tristețe, nostalgie ale poetului. O parte din opera lui Lamartine este
dedicată unor două femei. Una dintre ele ele Julie Charles care îl ajută, grație influenței sale în
societate, să își găsească un post la Paris, astfel îi dedică numeroase versuri, precum și „Le lac”.

1
Guillemin H. Lamartine, l’homme et l’oeuvre (Paris, Jouve et Cie, 1942), pagina. 92.
 Poezia cunoaște trei traduceri, de către trei autori (Heliade Rădulescu, Al. Hrisoverghi, C.
Stamati, ultimul cu titlul Timpul trecutu), urmați de alții. Cu doisprezece traducători, Le Lac este
poemul lamartinian care înregistează cele mai multe traduceri în limba română.

I. Heliade Rădulescu: Lacul (fragment) Astfel tot la ţărmuri nouă împinşi calea
neîncetată, Duşi către vecinica noapte, înapoi făr-a veni, În oceanul de vîrste noi nu vom
putea vreodată O zi ancora-a-ntări?
II. Gr. Grandea: Lacul (fragment) Aşa spre noă ţermuri împinşi fără'ncetare,
În noaptea eternelă duşi făr'a ne-nturna, O zi nu-i cu putinţă p-a secolilor mare Ancorul
arunca?
III. Al. Macedonski: Lacul (fragment) Astfel întotdeauna împinşi către noi
maluri, În noaptea veciniciei tîrîţi făr-a voi, Nu vom putea noi oare pe ale vîrstei valuri Să
ancorăm o zi?
IV. I. Ciorănescu: Lacul (fragment) Împinşi spre noi limanuri din pragul
tinereţii, În noaptea nesfîrşită duşi fără a reveni, Cîndva ancora nu vom putea pe-oceanul
vieţii S-o mai azvîrlim o zi?
Strofa original:
Ainsi, toujours poussés vers de nouveau rivages, Dans la nuit éternelle emportés
sans retour, Ne pourrons-nous jamais sur l’océan des ages Jetter l’ancre un seul jour?
(p. 38)
Ideea centrală a poeziei este amintirea cu nostalgie a iubitei care nu mai este,
amintirea vremurilor trecute care s-au pierdut și vrea să le retrăiască. Poetul caută
lacul ca să-i împărtășească durerea, având în vedere că e singurul care a asistat la
dragostea dintre cei doi. Se făcea un an de când poetul se întâlnise cu iubita lui lângă
același lac „O, lac! Abia-și sfârși anul drumul cel iar și-l gătește”. În privința
elementelor de prozodie, poezia cuprinde 16 catrene cu o rimă încrucișată. De la
strofa a șasea până la a noua cuprinde monologul iubitei. Reiese că este monologul
iubitei prin versul „glasul ce scump îmi este/ Cu aste vorbe răsuna”.
Cu privire la universul imaginar, poezia abundă de figuri de stil, precum
numeroase personificări ale naturii: „drage valuri”, „vântul a ta spumă pe picioare-i
arunca/Și te sfărâmai tot astfel sub coastele-ți deșirate. Prin această personificare, eul
poetic dorește a înfățișa natura ca pe o prezență vie. Personificările precum „timp
gelos”, „stânci tăcute”. „trestia ce suspină” creionează starea de neliniște, de zbucium
ale poetului la care ia parte și natura. Se prezintă o consonanță între poet și natura
care ia parte la nostalgia și tristețea poetului, natura fiind o oază de liniște, de odihnă,
de contemplate pentru cel împovărat și singur „Viu singur a...m-odihni!”. Totodată, se
poate observa în poezie prezența laitmotivului „vremea” prin versurile „O vreme,
oprește-ți zborul”, „vremea-mi scapă, s-a pierdut”, „vremea este fără țărmuri, omul
liman nu găsește”, „vremea care ni le dete, vremea care le omoară”, „O,lac, și voi
stânci tăcute, peșteri și păduri umbroase,/Voi, ce vremea vă păstrează sau vă poate
re-nnoi”. Din aceste construcții putem distinge atitudinea eului liric, fiind una de
revoltă asupra trecerii ireversibile a timpului care nu stă pe loc. Se ceartă cu timpul
prin toate acele întrebări retorice. Și-ar dori ca o zi timpul să se oprească în loc și să
rememoreze momentele dragi cu cea iubită „În oceanul de vârste noi nu vom putea
vreodată/O zi ancora-a-ntări?”, „O, vreme, oprește-ți zborul”. În strofa a șaptea, iubita
își manifestă dorința ca pentru cei ticăloși timpul să treacă mai repede, dar de cei
fericiți să uite. Tot iubita realizează cu un ton trist că acest lucru ar fi imposibil. E
incapabilă să țină frâiele timpului în mâini „Dar ce cer? Deșartă rugă! Minutele trec,
n-așteaptă”. În finalul monologului, iubita pune accent pe trăirea prezentului, pe
prețuirea clipelor care oricum se duc „Să iubim, să iubim dară, de secunda ce
grăbește”.
În plus, se continuă cu aceeași notă de revoltă prin întrebările poetului „ Ce! De
tot le-avem pierdute? Mai mult nu le vom afla? Vremea care ni le dete. Vremea care
le omoară/Mai mult nu ni le va da?”. Poetul ar dori să retrăiască acele momente, nu
vrea să piardă acele clipe, ci vrea să simtă acele plăceri din nou. Nu se poate împăca
cu gândul că nu poate trăi în trecut. Însă își ancorează toată speranța în natura care
poate să-i păstreze toate acele amintiri la pieptul ei, iar aceste amintiri să le poarte mai
departe „Fie cu tine-n repaos, fie în vijelie”, „Fie-n zefirul ce suflă...”. Natura să
poarte mireasma iubirii lor neîncheiate și să dăinuiască veșnic. Natura să poarte
aceste refren al iubirii lor „Tot zică: ei s-au iubit!”.
 Criticul Laurence Porter susține în cartea sa The renaissance of the lyric in French
romanticism : elegy, "poëme," and ode, faptul că cea mai determinantă contribuție a lui
Lamartine la renașterea romantică a versului elegiac se regăsește în chemarea și răspunsul,
metaforele ecoului și ale reflecției. În versurile sale, Laurence Porter afirmă că nu avem de-a face
doar cu un poet care răspunde mesajelor din afară, ci cineva care trimite un mesaj și așteaptă un
răspuns. În plus, Laurence pretinde că sunt prezenți mai mulți interlocutori „motivul ecoului și al
reflecției simbolizează o natură receptivă care satisface impulsurile narcisiste ale poetului prin
trimiterea înapoi a propriei sale imagini”2.

În concluzie, poezia „Lacul” se remarcă prin sensibilitatea și originalitatea poetului prin

prezența tuturor construcțiilor, personificărilor și metaforelor în poezie, prin antitezele și
comparațiile folosite, tema timpului care este o temă preferată de romantici, înfățișarea naturii ca
spațiu de contemplare și meditare.

CITATE

„Cine ştie să se facă iubit, ştie să facă totul.”

„Rugăciunea, această comunicare cu Atotputernicul invizibil, nu este, în adevăr, cea mai mare
din forţele supranaturale sau naturale ale omului?”

„Un om cu adevărat împlinit este doar acela care a străbătut lumea călătorind şi care a îndrăznit
să-şi schimbe neîncetat felul de a gândi şi de a trăi.”

„Îngrijorarea şi tristeţea leagă două inimi într-o legătură mai strânsă decât o poate face fericirea;
cele mai obişnuite suferinţe sunt mai puternice decât bucuriile obişnuite.”

2
Laurence M Porter, The renaissance of the lyric in French romanticism : elegy, "poëme," and ode (Lexington:
French Forum 1978).