www.referat.

ro

Comentariul poeziei dintre sute de catarge de M.

Eminescu
,,Dintre sute de catarge” face parte din volumul „Poezii”, iar la
prima vedere pare o poezie pesimista. Dar de fapt e cu-n înţeles cu
subînţelesuri: nimeni nu stie cîte catarge vor esua, cîte pasari vor fi
inecate de ape. Vanturile, valurile te vor urma in tot locul, chiar de
vei fi parasit de noroc sau de-ti vei parasi idealurile. In mod
misterios, ele iti vor ingana "gandul", visul, insotindu-te mereu.
Vanturile, valurile reprezintă metafora destinului care te
urmareste ca un lucru ce nu poate fi doborit. Un motiv de a merge
pe "cararea" ta, indiferent si sigur.
Vanturile, valurile sunt eternitatea.Catargele, vapoarele sunt
puterea umana,care este trecatoare...La fel tot ce e fiintă... Pasarile
calatore sunt si ele trecatoare. Noroc, idealuri, ganduri, cînturi, si
ele sunt trecatoare si raman doar vanturile,valurile. Dintre figurile
de stil sunt folosite inversiunea: Cate-o sa le-nece oare/ Vanturile,
valurile? Şi repetitia: la fiecare strofa repetandu-se versul
„Vanturile, valurile?” Acestea au rolul de-a accentua starea eului
liric care a ajuns la aceea de-a se îngrijora de condiţia umană. Însă
să fii mai mult decat un om în lumea oamenilor trebuie să încerci
şă scapi de conditia umană…

Poezia se remarcă şi prin muzica gravă, austeră, a

versurilor, ca sunetele unei lire de bronz, în admirabilă
consonanţă cu semantica textului. Tehnic vorbind ritmul
trohaic cu sugestia lui coborâtoare şi rimele încrucişate
(abab), sonore dar intenţionat monotone (-ge, -re, -le şi -
cul, -dul) contribuie la realizarea efectului amintit. La care se
adaugă laitmotivul aliterativ, „Vânturile, valurile” cu
inversiunea repetată, „Valurile, vânturile”.
 
În ansamblu textul ilustrează unul dintre cele mai vechi
motive lirice, fortuna labilis, dar ultima strofă conţine o
modernă şi interesantă ambiguitate semantică: gândul
neînţeles ce străbate „cânturile” poetului. Se referă la
incomprehensiunea operei de către contemporani sau la
cazul general al imposibilităţii descifrării depline şi exacte a
limbajului poetic, din cauza unei duble dificultăţi: a cuvântului
care nu exprimă tot adevărul de viaţă şi sufletesc al
creatorului (Criticilor mei) pe de o parte, iar pe de alta a
opacităţii şi deformărilor datorate cititorului
(Criticilor mei şi De vorbiţi mă fac că n-aud). Şi într-o ipoteză
şi în cealaltă cunoaşterea adecvată şi reală a poeziei şi,
extinzând planul, destinul operei literare rămân la voia
hazardului: „Zboară vecinic, îngânându-l / Valurile, vânturile.”
 
Profunzimile şi resursele gândului poetic eminescian sunt
mereu nebănuite. Un text univoc, aparent, se deschide prin
finalul său unei ambiguităţi fertile.

Dintre sute de catarge

de Mihai Eminescu
                        Dintre sute de catarge

                        Care lasă malurile,

                        Câte oare le vor sparge

                        Vânturile, valurile?

                        Dintre pasări călătoare

                        Ce străbat pământurile,

                        Câte-o să le-nece oare

                        Valurile, vânturile?

                        De-i goni fie norocul,

                        Fie idealurile,

                        Te urmează în tot locul

                        Vânturile, valurile.

                        Neînţeles rămâne gândul

                        Ce-ţi străbate cânturile,

                        Zboară vecinic, îngânându-l,

                        Valurile, vânturile.