FIGURI DE STIL
Sensuri ale vocabulei
figură
Putem intui vreo legătură
între multutudinea de
sensuri ale cuvântului figură
și complexitatea
fenomenului figură de stil?
• față
• fizionomie
• impresie
• persoană publică
• personalitate
• personaj în jocul de cărți
• piesă a jocului de șah
• reprezentare artistică
• succesiune de pași, la dans
• grup de note muzicale
• ansamblu de puncte și linii
 Niveluri ale limbii
fonetic
(sonor)

semantic sintactic

retoric
 Nivelul fonetic (sonor)

• Aliterația – potrivirea intenționată a unor

sunete în cuvintele din text cu scopul de a
obține anumite efecte sonore
De obicei, aliterația transmite modul în care
auzim fragmente ale realității din jurul nostru.
Altfel spus, aliterația parcă imită realitatea
auzită.
... iar pe sub grozavii nori/ Trece-un cârd de
corbi iernatici prin văzduh croncănitori.
 Efecte fonetice

• A – spațiu larg, deschis; orizont necuprins, stare senină

• O – spațiu închis, fără ieșire; situație complicată
• U – durere surdă, suferință îndelungă, stare sumbră
• Î – stare de chin; geamăt
• I – durere acută, stare sufocantă
• B – bubuituri, lovituri, cadru exploziv
• R – suferință continuă, înfrigurare; efect trist îndelung
• Ș – stare de teamă, furișare înspăimântată
Exemplu (din Alecsandri):
Iarna vine, vine, vine, vine pe crivăț călare.
Ce observăm:
• grupul de sunete „-vi” , în 4 cazuri;
• plasarea gupului sonor la începutul cuvântului;
• efectul prelung al rostirii consoanei „v”;
• efectul șuierat, neplăcut al vocalei „i”;
• silaba „vi” în poziție accentuată.
Ce efect intuim?
Fiecare vi este sugestia unei rafale de vânt, mereu
reveninde, anunțând crivățul iernii.
Comentează mecanismul de constituire a aliterației
în exemplul din Alecsandri:
Iarna vine, vine, vine, vine pe crivăț călare.
Introducem în enunț maximum de concis, dar
încărcat de sens, cât mai multe din detaliile de
mai jos:
• grupul de sunete „-vi” , în 4 cazuri;
• plasarea gupului sonor la începutul cuvântului;
• efectul prelung al rostirii consoanei „v”;
• efectul șuierat, neplăcut al vocalei „i”;
• silaba „vi” în poziție accentuată.
Comentează mecanismul de constituire a aliterației
în exemplul din Alecsandri:
Iarna vine, vine, vine, vine pe crivăț călare.

Silaba „vi”, alcătuită din consoana „v” cu efect

prelung, șuierat și din vocala „i” cu efect brusc,
acut, își conturează senzația neplăcută prin
reluarea în startul a patru cuvinte consecutive, în
poziție accentuată, sugerând rafalele repetate
de vânt nemilos.
• I-a fugit iubita. Cu-altul.
S-a ascuns în codru. Uuu!
El a smuls pădurea toată,
Însă n-a găsit-o, nu.
• El a smuls pădurea toată
Şi s-o are începu.
Şi-a arat pădurea toată…
Însă n-a găsit-o, nu.
• Semăna pădurea toată,
Din grâu azime-a gătit.
Şi-o corabie-şi cioplise
Din stejarul prăvălit.
• Şi-o corabie-şi cioplise,
Şi-n amurgul greu, de stânci,
A plecat pe mări, s-o uite,
Clătinat de ape-adânci.
• A plecat pe mări, s-o uite,
Dar sub lună, dar sub stea,
Răsărea la loc pădurea,
Iar corabia-nfrunzea.
TEMĂ SCRISĂ:
• Comentează – într-un text de
aproximativ 20 de rânduri tipărit
pe format A4, margini 1 cm,
format Times New Roman, corp
de litere 12, interval 1,15 sau 1,5
– sugestia aliterațiilor de la
începutul și din finalul poemului
lui Grigore Vieru „Pădure verde,
pădure”. Pe lângă procedeul
detaliat de constituire a figurii
eufonice, vei vorbi și despre
rostul contextual al ei.
• Timp de prezentare a
compoziției – vineri, 20 martie
ora 23.59.
• FOC LA GHETE!
 Argint e pe ape și aur în aer (Eminescu)

• Poezia evocă un cadru nocturn.

• Care este rostul vocalei „a” într-un poem ce descrie
noaptea?
• Este oare accidental că acest „a” apare la începutul
fiecăruia dintre cele 4 cuvinte semnificative pline?
• Are vreun rost faptul că în 3 din 4 cazuri „a” este
accentuat?
• Cum se îmbină ideea de strălucire (argint, aur) cu
cadrul nopții?
 Argint e pe ape și aur în aer (Eminescu)

• Aliterația domină versul grație sunetului „a”, sugestiv

pentru nuanțele de spațiu larg, prezent în startul
majorității cuvintelor semnificative din vers. În trei
dintre ele vocala este chiar accentuată, fapt ce
denotă insistența autorului de a-i atribui (spațiului)
sens adânc, revelatoriu. Vocala conferă versului
eleganță și în același timp sugerează larghețea
dominată de misterul nocturn: acesta este ubicuu,
plin de sensuri adânci, nedeslușite până la capăt.
arborii arborează
aburul bramburind
îmbrobodindu-se-n brumă
(Radmila Popovici)
 Asonanța
• Asonanță – repetarea unei silabe de obicei
accentuate la finalul sau chiar în interiorul versului.

Măicuța bătrână Măicuța bătrână

Cu brâul de lână Cu brâul de lână
Pe câmp alergând, Pe câmp alergând,
Din ochi lăcrimând, Din ochi lăcrimând,
Pe toți întrebând Pe toți întrebând
Și la toți zicând... Și la toți zicând...
 Asonanța
• Asonanță – repetarea unei silabe de obicei
accentuate la finalul sau chiar în interiorul versului.
• În cazul asonanței, vorbim de grupuri stabile (nu
răzlețe) de sunete.
• Asonața se poate exprima și printr-un grup de 2-3
silabe.
• Efectul asonanței este a surprinde muzicalitatea
situației
 Asonanța
Dintre sute de catarge
Care lasă malurile,
Câte oare le vor sparge
Vânturile, valurile?!

Dintre păsări călătoare

Ce străbat pământurile
Câte-or să le-nece oare
Valurile, vânturile?!
 Așa e soarta boului – vițel adult –
Să stea la poarta noului nițel mai mult.
Portretul ciobanului din „Miorița”
Fețișoara lui –
Spuma laptelui.
Mustăcioara lui –
Spicul grâului.
Perișorul lui –
Pana corbului.
Ochișorii lui –
Mura câmpului.
Foaie verde-a bobului,
N-am o scară să mă sui
Sus în vârful cerului,
Drept la poarta raiului,
Să dau drumul dorului
Pe fața pământului.
 TEMĂ SCRISĂ:
• Comentează – într-un text de
Foaie verde-a bobului, aproximativ 16-20 de rânduri
tipărit pe format A4, margini 1
N-am o scară să mă cm, format Times New Roman,
corp de litere 12, interval 1,15
sui sau 1,5 – rosturile asonaței în
Sus în vârful cerului, poemul folcloric. Pe lângă
procedeul detaliat de constituire
Drept la poarta a figurii eufonice, vei vorbi și
despre starea de spirit a eului,
raiului, anume conturată de această
asonanță.
Să dau drumul dorului
• Timp de prezentare a
Pe fața pământului. compoziției – vineri, 27 martie
ora 23.59.
• FOC LA GHETE!
Asonanța se impune sensibilității celui care aude acest
cântec folcloric prin terminația „-ului” din aproape
toate cele 6 versuri, cu excepția unuia în care se
atestă doar finalul „-ui”. Reluată la sfârșitul fiecărui
vers, rima complexă se constituie din substantive
preponderent la cazul Genitiv, cel ce marchează
apartenențe, transmițând astfel comuniunea eului
liric cu lumea. Acesta este preaplin de dor și este gata
să-l împărtășească cu întreg universul. Asonanța
sugerează cântecul de fluier, care doinește dorul
nemărginit al eului liric, dorul ce este gata să iasă din
piept și să se înalțe la cer.
 Niveluri ale limbii
fonetic
(sonor)

semantic sintactic

retoric
 TROPII
• Figură de sens – trop – figură în care are loc o
mutație de sens: sensul direct își schimbă locul cu
cel figurat. Adică, te uiți la cuvânt și îți dai seama că
nu sensul lui obișnuit (aflat în dicționar) lucrează în
text, ci unul special, pe care tu trebuie:
• nu să-l știi dinainte (ca pe formula apei);
• nu să-l „înțelegi” brusc, cum ai revelația că înțelegi ce
să faci cu o expresie de tipul: 4y2 – 3y + 7 = 192;
• ci să îl intuiești, grație contextului, pe măsura
„apropierii” de text.
un suflet mai ușor decât aerul
și-a împlinit nevoia de vocale
și, împingând pământul în jos cu piciorul,
a ajuns în cimitirul neliniștilor noastre
lecția de poezie
de ivcelnaiv
să zicem că vrei să spui un fapt simplu:
pasărea a țipat și, zburând, a ajuns la cer
deschizi dicționarul poetic
și cauți definiția păsării; aha, uite:
pasăre = un suflet mai ușor decât aerul
apoi cauți a țipa
a țipa = a-și împlini nevoia de vocale
găsești imediat și
a zbura = a împinge pământul în jos cu piciorul
și, bineințeles, în susul altei pagini
cer = cimitirul neliniștilor noastre
avem acum un fapt simplu, enunțat poetic:
un suflet mai ușor decât aerul
și-a împlinit nevoia de vocale
și, împingând pământul în jos cu piciorul,
a ajuns în cimitirul neliniștilor noastre
 Exerciții cu tropi
• Apar primele raze de soare și orașul se umple
de forfotă.

• Discul de jăratic își trimite primele săgeți de

foc peste jungla de beton înviată brusc, cu
puls crescând.
 Exerciții cu tropi
• Ploaia cade încet peste pădure.
• Pandemia îi ține pe oameni speriați în case.
• Primăvara anunță o metamorfoză pitorească a
cadrului natural.
• Ideea de bacalaureat îi chinuie teribil pe unii
tineri.
• Zorii acoperă lent orașul cu o ceață densă.
 Exerciții cu tropi
• Zorii acoperă lent orașul cu o ceață densă.
• Ghioceii dimineții își scutură leneș albureala mustindă și bleagă peste
labirintul de piatră.
• Aurora lăpturoasă și aburindă învăluie târgul în fumul său răcoros de
narghilea.
• Aurora cochetă ascunde orașul sub un voal aburiu.
• Aurora, sensibilizată de gri-ul urbei, pulverizează straturi de roz-
alburiu.
• Răsăritul trage agale cortina tulburie peste un iminent spectacol
urban.
• Leneș, soarele matinal abia își deschide geana cețoasă peste orașul ca
niște cochilii de melc uitate pe dealuri.
• Dimineața acoperă cu o parașută vaporoasă burgul umezit de lacrimile
astrelor topite.
 Exerciții cu tropi
• Iubita mi-a adormit, agitată, abia spre
dimineață.
• Seara, bunicul a început o poveste de groază.
• Trompetele au declanșat în grădina publică un
zgomot puternic.
• El a urmărit avionul până acesta a dispărut.
 Exerciții cu tropi
• Iubita mi-a adormit, agitată, abia spre dimineață.
• Îngerul meu se cufundă în apa tulbure a
somnului abia la spartul nopții, în frigurile
spaimei.
• Seara, bunicul a început o poveste de groază.
• Când s-a aprins zarea la asfințit, bunicul dădu
bici armăsarilor fioroși ai unei povești.
 Exerciții cu tropi
• Trompetele au declanșat în grădina publică un
zgomot puternic.
• Insula verde din inima labirintului de piatră se
cutremură de tunetul strident al alămurilor.
• El a urmărit avionul până acesta a dispărut.
• El și-a ținut privirea lipită de pasărea albă a
civilizației, până eterul o înghiți.
Sensurile Radmila Popovici
au învățat
trucul
întoarcerii
pe dos Prezentare grafică: Lică Sainciuc
 2 tipuri majore de tropi:
metaforă epitet
• un obiect • determinativul unui
• o acțiune fenomen (obiect sau
acțiune)

• Metafora – tropul ce înlocuiește un obiect/ o acțiune cu un

alt obiect/ altă acțiune, pe baza unor asocieri mai mult sau
mai puțin perceptibile.
• Epitetul – tropul ce zugrăvește un obiect sau o acțiune.
 2 tipuri majore de tropi:

• Metafora se construiește după principiul atât de des utilizat

al „comparației ascunse”. De altfel, fiecare trop este,
cumva, o comparație ascunsă. Fenomenele substituibile pot
să nu se asemene, exterior, întru totul, dar sunt suficiente
2-3 tangențe, pentru ca mecanismul metaforei să „lucreze”.
• Epitetul constă în atribuirea unor însuşiri neordinare
obiectelor, ființelor, fenomenelor, proceselor, acțiunilor.
Este determinativul artistic al unui obiect sau al unei
acțiuni, cu alte cuvinte, este un atribut sau un complement
circumstanțial de mod cu sens figurat.
 Clasificarea metaforelor:
1) după natura termenilor

a) nominală (substantivală):
Știu, voi iubiți părul meu grav și năuc,
Vouă vă plac flăcările tâmplelor mele. (Blandiana)
Din oglindă mă privea un trup firav
Cu claviatura coastelor distinctă… (Blandiana)
Leoaică tânără, iubirea
Mi-a sărit în față. (Stănescu)
În jilțul fericirilor trecute
Cu câlții scoși afară
Doarme somnoros „odinioară”. (Camil Petrescu)
b) verbală:
Vai, și va veni o vreme,/ Când adormi-vom amândoi,
Și-nstrăinați, prin cimitire,/ Va plânge toamna peste noi. (Bacovia)
Steaua mea a fulgerat
Și s-a rătăcit în mare. (Matcovschi)
 Clasificarea metaforelor: 2) după structură
a) simplă:
Stă fără noimă catedrala
Azi, într-un secol rafinat –
Doar de mai vin să delireze
Amanți cu suflet ruinat. (Bacovia)
Vai, plopii detună orașul…
Clavirele plâng în pustiu… (Bacovia)
b) complexă:
Arheologii au descoperit/ Pe teritoriul trupului meu/
Un vas de lut. (Sorescu)
Pe dealuri trece toamna, frumoasă lighioaie,
Ce-și desfășoară coada pestriță peste tot
Pe unde scormonește cu lacomul ei bot. (Petre Solomon)
- Vremea în jilț adoarme bătrânește. (Fundoianu)
- Amiaza se răsfăța în hamacul de aur al toamnei. (Ion Vinea)
 Ceramică
Arheologii au descoperit
Pe teritoriul trupului meu/ Un vas de lut.
 

Vasul are formă de inimă.

Pe el un meșter necunoscut
A pictat, încă înainte de era noastră,
Câteva raze de soare.
 

Au venit apoi alți oameni

Care și-au împletit sufletul printre razele lui
În motive populare.
 

În prezent eu adaug pe ceramica străveche

Noi desene de epocă,
Pentru ca ei, cercetătorii din anul 4000,
Să ateste și existenta mea,
Cam pe la mijlocul secolului 20,
Cu aproximație. Marin Sorescu
Cum se constituie metafora „sufletul”
Se examinează toate asocierile pe care le
permite contextul:
suflet – loc convențional al valorilor;
suflet – partea cea mai rafinată, mai subtilă a
entității umane;
suflet – ansamblul experienței intelectuale și
culturale a omenirii
suflet – sentimente, gânduri, imbolduri și tot ce
constituie viață lăuntrică
Cum se constituie metafora „sufletul”
Meșterii își împletesc, de fapt, nu sufletul (căci
acesta este sensul figurat cu care se operează),
ci aspirațiile lăuntrice, înclinațiile spirituale,
experiența lor artistică adunată în conștiință în
imagini redate în afară, în desen. Adică,
exteriorizează pentru alții ceea ce s-a
interiorizat, adineauri, pentru ei.
Cum se constituie metafora „sufletul”
Metafora se constituie prin înlocuirea
conceptului de viziune artistică lăuntrică cu
vocabula simplă „suflet”, care transmite mai
lesne dorința creatorului de a exterioriza, pentru
bucuria omenirii, sentimente ce l-au măcinat
îndelung în forul său interior și care ies sub
forma unor imagini („motive populare”)
emoționante.
Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.
A rămas cerul fierbinte şi gol.
Ciuturile scot din fântână nămol.
Peste păduri tot mai des focuri, focuri
Dansează sălbatice, satanice jocuri.
Nicolae Labiș
Lună plină, copilăria mea
Lună plină, biet felinar demodat
Urcând spre cer bătrânește, cuminte,
Doar eu îți văd ochiul înlăcrimat
De vânt și aduceri aminte.
Doar eu te știu de pe când aveai
Nărav de fiară nepământească;
Aici dulce și tandru adulmecai,
Dincolo totul ardea ca iasca.
Dezastru lăsai în câmp. Și rubine.
Apoi sătulă de jocul acela nătâng
Coborai vinovată pe prispă la mine
Să mă iscodești de ce plâng.
Umbletul tău mătăsos îmi alina
Singurătatea neștiutoare, frica de noapte.
Lună plină, copilăria mea,
Roșie, clară, sălbatică
Pe muchia zării pășind lunatică.
Valeria GROSU
Lună plină, copilăria mea
Lună plină, biet felinar demodat
Urcând spre cer bătrânește, cuminte,
Doar eu îți văd ochiul înlăcrimat
De vânt și aduceri aminte.
Doar eu te știu de pe când aveai
Nărav de fiară nepământească;
Aici dulce și tandru adulmecai,
Dincolo totul ardea ca iasca.
Dezastru lăsai în câmp. Și rubine.
Apoi sătulă de jocul acela nătâng
Coborai vinovată pe prispă la mine
Să mă iscodești de ce plâng.
Umbletul tău mătăsos îmi alina
Singurătatea neștiutoare, frica de noapte.
Lună plină, copilăria mea,
Roșie, clară, sălbatică
Pe muchia zării pășind lunatică.
Valeria GROSU
Comentează în 8-10 enunțuri mesajul poemului, în baza a 3-4 metafore,
demonstrând modul de constituire și de acțiune a acestora
Mesajul poemului se sprijină pe imaginea lunii asociată copilăriei, după cum o
dovedește antepenultimul vers. Metafora „felinar” care substiuie imaginea centrală
vine din asemănarea astrului selenar cu pata luminoasă ce se aprinde artficial întru
folosul urbei. Felinarul mai este motiv de ademenire a adolescenților în misterul
nopții, atât de greu de înfruntat la vârsta de 12-15 ani. Eu liric feminin contemplă
„ochiul înlăcrimat” de lumină și retrăiește anumite sentimente pe care i le evocă luna.
Metafora „ochi” denotă legătura subtilă a lunii cu setea de cunoaștere a misterelor
pentru un copil care simte că vrea să iasă din copilărie. Constituită din asocierea
discului selenar cu globul ocular: ambele rotunde, sclipitoare, ambele învăluite în taină
și emanând taina, metafora sugerează chinul arzător al adolescentei de a cunoaște cât
mai curând enigma supremă: cea a dragostei. Eroina lirică așteaptă iubirea și se
minunează de manifestările ei diferite la semenii săi: pe unii iubirea îi „adulmecă dulce
și tandru”, pe alții îi supune unui foc teribil. Metafora acestei trăiri totale, reprezentată
prin verbul „ardea”, construită din asocierea acțiunii intense a sentimentului cu
specificul instantaneu și distrugător al incendiului, „ca iasca”, sugerează dorința eului
liric feminin, a acestei domnișoare în formare, de a se cufunda ea însăși iremediabil în
marea de foc. Alunecarea lunii „pe muchia zării” denotă un orizont deja vizibil pentru
tânăra domniță, spre zare ea își va îndrepta irevocabil pașii nocturni, încă trădând
„singurătatea neștiutoare”, într-un parcurs îmbătător, lunatic.
 ***
Azi, m-am trezit cu noaptea în cap să privesc
răsăritul.
Cu fața spre soare-răsare,
cu ochii închiși,
am simțit zarea împurpurându-se și discul roșu
ridicându-se glorios din mare, începându-și marșul
ritual al fiecărei zile...
De milioane și milioane de ani, de miliarde,
Helyos
în cvadriga* sa cerească, cu armăsarii săi falnici,
neobosiți,
iese dimineață de dimineață la plimbare.
O cale ca oricare altă cale de a adora
miracolul repetat de la nașterea lumii încoace –
o nuntă cosmică, o percepție magică,
o amintire din prima copilărie...
Liviu Antonesei
 

*cvadrigă s.f. – car antic pe două roți, tras de patru cai înhămați unul lângă altul, folosit de romani
la cursele de circ și la triumfuri.
Temă pentru acasă (pregătire de evaluarea sumativă)
Comentează mesajul poemului fără titlu al lui Liviu Antonesei într-
un eseu de 8-12 enunțuri, elucidând semnificația a 3 metafore, la
bunul plac, din acest poem. Parcurgând fluent ideile într-un
ansamblu cap-coadă (3 puncte), rămânând permanent pe firul de
contemplare a metaforei din poem (3 puncte),
• o vei rescrie între ghilimele în textul tău (3 puncte);
• vei arăta mecanismul ei de constituire, logica asocierii, modul în care
își exercită acțiunea asupra sensibilității cititorului (6 puncte);
• vei elucida semnificațiile ei ascunse, codurile care, de la început
imperceptibile, se fac tot mai clare ca rezultat al pătrunderii în
dedesupturile textului poetic (9 puncte).
• Câte 2 puncte (în total 6) vei obține pentru corectitudinea: stilistică,
gramaticală, punctuațională.
 Exerciții cu epitet
• La amiază plouat.
• La amiază a căzut o ploaie bleagă.
• La amiază a plouat idiot.
• Mașina claxona la poartă.
• Pasărea a țipat și a zburat în înalturi.
• Întotdeauna mi-am închipuit paradisul ca pe o
bibliotecă.
 fără ajutorul nostru
cum se topește carnea în suflet
și oasele și pielea și materia ochiului
cum se face totul privire
pe urmă strigăt
pe urmă tăcere
mi-e greu să spun
cam la fel cum noaptea
ceea ce era de înțeles
se face coșmar
și se substituie corpului
iar dacă veți vedea un fel de fum
să știți că el nu e nici corpul
și nici sufletul
și nici rezultatul fuziunii lor finale
ci doar altceva la care trebuie
să ajungeți singuri
fără ajutorul nostru
Nicolae PRELIPCEANU
 Epitetul metaforic – noțiune controversată
Unii cercetători nu recunosc acest termen.
Alții îl admit ca determinativ exprimat el însuși printr-o
metaforă, adică un determinativ care, îndepărtat de obiectul
(acțiunea) pe care îl determină, se comportă ca o metaforă.
- Un gând-fulger îi aduse convingerea că a găsit soluția salvatoare.
- Copiii dorm în cuibul lor,/ Nevinovat li-i somnul-mamă… (Matc.)
- Treze stau prin colțuri drame doar schelete,/
Printre ele nebunii săpate în perete… (Camil Petrescu, Ideea)
- Cântecul de lebădă/ (Printre copacii negri)/ A încetat/ Și
acum astrul,/ Un cadavru roșu,/ Cade. (Camil Petrescu)
 Alte figuri semantice I
• Alegorie - figură de analogie care constă în reprezentarea concretă, sub formă
umană, animală, vegetală sau obiectuală, a unei noțiuni abstracte (metaforă
extinsă).
- ... M-am însurat/ C-o mândră crăiasă/ A lumii mireasă/ ... (Miorița)

• Antiteza – opoziția a două realități cu esență plasată la extreme diferite:

Nu din afară-i zvon ce mă frământă/, Nici din adâncuri, nici de sus
(Ioan Alexandru, Izvorul)
- Am căutat mereu umbra genelor
pe un obraz. Am căutat-o prin geografia
răsăritenelor şi apusenelor
basme. Şi n-am găsit-o. (Lucian Blaga, M-am oprit lângă tine)
Condiția asocierii a 2 termeni antitetici o constituie viziunea comună asupra
realității care exprimă, de regulă, o tensiune:
Aici beții și dansuri, și chiote voioase,
În fund suspinuri, vaiet și plângeri dureroase.
(Vasile Alexandri, Dumbtava Roșie)
 Nourii
Privesc grăbiții nouri ce-alunecă pe zări,
Topindu-se departe și revenind întruna.
Parcă-mi trimit tăcute, nostalgice chemări,
Ei, frații cu dreptatea, cu ziua și cu luna.

Oceane mari de apă pe-a cerului genuni

Câteodată-s limpezi ca lacrima pe-o pleoapă,
Revarsă altădată și trăsnet și furtuni -
Rămân aceleași totuși oceane mari de apă.

Ce chipuri prinde-n slavă al norilor convoi!

Centauri, turme, nave, creneluri de redută...
Noi îi urâm când grindini revarsă peste noi,
Noi îi iubim, cu stropii lor calzi, când ne sărută.
(Nicolae Labiș)
 Antiteza
Antiteza – trop ce constă în opoziția a două elemente/ particularități ale unei
imagini, două stări stârnite de imagine, două idei ce rezultă din ansamblul
imaginii.
Mecanismul antitezei funcționează astfel, încât să-și pună mai bine în lumină
elementele constituente. Altfel spus, fiecare dintre cei doi termeni ai antitezei
lucrează pentru a-l evidenția mai puternic pe celălalt.
De exemplu, titlul unui poem eminescian, „Împărat și proletar” scoate în
evidență opulența, luxul și răsfățul pe care îl presupune existența aristocratului
(reprezentantului păturii sociale superioare) mai ales în opoziție cu mizeria,
boala, suferința pe care o presupune existența omului din pătura socială
inferioară.
Când comentăm antiteza, demonstrăm mai întâi puterea de opoziție a celor doi
termeni; indicăm ce categorii semantice sau gramaticale anume îi pun în
confruntare evidentă; observăm locul în enunț (adesea semnificativ) al celor doi
termeni. Apoi deducem rosturile adânci ale figurii, ce ansamblu de idei se naște
prin evidențierea reciprocă a termenilor în opoziție, ce legături adânci se
creează între această figură și alte imagini din text. Important este și a arăta
cum se „revarsă” sensurile figurii în mesajul ideatic al întregului text.
 Alte figuri semantice II
• Antonomaza – figură prin care un nume propriu este folosit în
locul unui substantiv comun sau al unei expresii și invers.
- Îl exasperau harpagonii de vis-a-vis, deși îi cam scuza faptul că
erau octagenari.
- Oricât ar cleveti danteșii lumii,/ Poetul nu renunță la duel.
- Ascultam pe craiul Ramses și visam la ochi albaștri. (E, S II)
- Rămâneți în umbră sfântă, Basarabi și voi Mușatini. (E, S III)
- Ca Edgar Poe mă reîntorc spre casă
Ori ca Verlaine topit de băutură –
Şi-n noaptea asta de nimic nu-mi pasă. (G. Bacovia, Sonet)
- numai că momeala eşti tu/ cel cu degetul ridicat în sus
un Sfântu Ioan îmbrăcat în Wrangler şi încălţat sport (Robert
Șerban)
 Cum comentăm figura
- Oricât ar cleveti danteșii lumii,/ Poetul nu renunță la duel.
Într-un context referitor la poeți, substantivul „danteși” ne
duce imediat cu gândul la marele poet rus Pușkin, ucis în
duel de cumnatul său Georges Dantès. Pentru a fi omorât
un poet, posteritatea l-a blamat pentru totdeauna, încât
nici numele să nu i se scrie cu majusculă. Iar apariția
numelui este marcată de banalitate, cuvântul fiind pus la
plural. Figura sugerează, aici, atitudinea față de răul
enorm pricinuit Artei prin omorârea Artistului.
- numai că momeala eşti tu/ cel cu degetul ridicat în sus
un Sfântu Ioan îmbrăcat în Wrangler şi încălţat sport
(Robert Șerban)
 O fotografie norocoasă
nu la toată lumea Dumnezeu iese-n poze
dar dacă ai noroc să nimereşti unghiul bun
luminozitatea potrivită şi să apeşi când ţi se şopteşte
l-ai prins
 

e ca la pescuit
numai că momeala eşti tu
cel cu degetul ridicat în sus
un Sfântu Ioan îmbrăcat în Wrangler şi încălţat sport
 

descărcat pe laptop
Dumnezeu se vede şi mai bine şi pare fericit
l-ai conectat la internet
apoi la reţele de socializare
la email la youtube la torrente
la ce nici n-a visat vreodată
ţine-l în permanenţă on-line
vei afla instantaneu aproape
că restul lumii te iubeşte tot mai mult
şi îţi dă
ca pe-o cuminecătură nesfârşită
like după like (Robert Șerban)
 Alte figuri semantice II
• Comparația – constă în alăturarea a doi termeni pe
baza unei însuşiri comune.
(Unii cercetători o pot raporta la figurile sintactice.)
- Se mişcau îngrozitoare (oștile) ca păduri de lănci şi săbii
(M. Eminescu – Scrisoarea III)
- Izvorului asemeni sunt și eu/, Cutremurat sub stelele
de vară. (Ioan Alexandru, Izvorul)
- Al meu părul tău cel negru,/ Scurt ca viața de poet.
La fel, ochii cu blândețe,/ Cei ca două cântece... (Vieru)
- În mâna lui arcușul zbura ca un fluture minuscul ce a
descoperit o primăvară enormă.
 Alte figuri semantice III
• Eufemism – „îndulcire” prin substituire a unei expresii cu sens dur și
chiar jignitor sau obscen.
- Mintiosule, de unde vii? – O Vulpe pe Măgar l-a întrebat. (A. Donici)
• Hiperbolă – mărire exagerată a dimensiunilor unui obiect/ fenomen:
- Fierbeau văzduhurile și cerurile, clocoteau sub descărcările
zguduitoare ale tunetelor și pământul înfricoșat se cutremura
nemernic până la cele mai din adânc temelii ale sale. (C. Hogaș)
- ... pe când se potcovea puricele cu 99 oca de fier și se suia în slava
cerului și striga că nu i-i greu. (Folclor)
- Și vorba-i e tunet, răsufletul – ger,
Și Vodă-i un munte… (G. Coșbuc)
- ... A privi gândești că pot/ Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un
ciot? (M. Eminescu, S III)
- Universul fără margini e în degetul lui mic . (M. Eminescu, S I)
 Alte figuri semantice IV
• Litotă - figură de sens ce constă în diminuarea intenționată
a dimensiunilor unui obiect/ fenomen (inversul hiperbolei).
Între hiperbolă și litotă e o diferențiere cantitativă:
hiperbola: foarte mult, litota: foarte puțin.
- Arde-n candelă-o lumină cât un sâmbure de mac.
(Eminescu)
Tot litotă îi spunem procedeului care constă în exprimarea
unei idei prin negarea contrariului:
„ ... Măriuca Săvucului, care nu-mi era urâtă”. (I Creangă)
- Pasul ei nu e făcut să înainteze neînsoțit. (Ion Vinea)
Prin acest procedeu formal se atenuează greutatea unei
idei, dar, de fapt, se lasă să se subînțeleagă importanța ei.
 Alte figuri semantice IV
• Oximoron – alăturare a doi termeni incompatibili,
contradictorii, alăturare din care rezultă o stare
neobișnuită, o intensă senzație pluricromă:
- Suferință tu, dureros de dulce” (E)
- De-mbunătățiri rele cât vrei suntem sătui (Gr.
Alexandrescu)
- Departele purtând pe-aripi de-aproape. (Vintilă
Horia)
- Cu cât e cerul mai fără de vânt,/ Cu-atât lăuntrurile
mele se-nfioară (Ioan Alexandru)
 Alte figuri semantice V
• Perifrază – exprimare a unei idei simple prin mai multe cuvinte: regele
animalelor (leul), corabia deșertului (cămila), sfătosul bunic din Humulești
(Creangă), inima țării noastre (Chișinău) etc.
- Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,/ Prin care
trece albă regina nopţii moartă. (M. Eminescu)
- Şi lângă minunea cea mai simplă/am stat cum se cuvine. (L. Blaga)
- În lumina stelei apropiate/ organismele pozează. (Andrei Doboș)
• Personificare – procedeu prin care se atribuie ființelor necuvântătoare,
lucrurilor, elementelor naturii sau chiar ideilor abstracte însușiri și
manifestări ale omului.
- Când zac în umbra ta/ Și mă dezmierzi cu frunza-ți jucăușă .(L. Blaga)
(adresare a eului liric către un gorun)
- Plugule, cin’ te-a născocit,/ Ca să frămânți a șesurilor coajă
Și să-nlesnești îndătinata vrajă/ De-a scoate-n urmă-ți bobul însutit? (T.
Arghezi)
 Alte figuri semantice VI
• Metonimie – figură de stil care constă în substituirea unor categorii
logice apropiate.
Deosebirea de metaforă este că metonimia presupune doar obiectul (nu
și acțiunea), iar analogia este nu exterioară – asemănare la vedere, la
auz, la senzația tactilă, la miros/ gust, ci una cerebrală. Specialiștii îi mai
spun: relație de contiguitate, adică de vecinătate abstractă a obiectelor.
Tipuri de raporturi exprimate prin metonimie:
cauză – efect
abstract – concret
posesor – obiect posedat
obiect – locul său de origine
autor – operă
recipient (vas) – conținut
• Sinecdocă – varietate a metonimiei care presupune raportul parte –
întreg sau, invers, întreg – parte.
 cauză – efect: … troienind cărările și gonind cântările. (E)
 efect – cauză: Grig este inconfundabil, cu coatele și genunchii doldora de
zbenguială.
 abstract – concret: … lăsat să-și târâie doii în clasele primare, apoi în
gimnaziu.
 posesor – obiect posedat: a crezut în fericire măritându-se cu un Lexus.
 obiect – locul său de origine: În serile nu prea reci se învelea cu o olandă
delicată. Hai să bem un Cotnari la terasă.
 fenomen (politic) – locul de desfășurare: Kremlinul și Pentagonul nu au
putut ajunge la un consens.
 autor – operă: mi-am cumpărat un Stănescu de lux. Expoziția atrăgea
prin niște Dali, Picasso, Modigliani și mult Mondrian. Ne-am delectat cu
Schubert, Schumann și Chopin.
 instrument – maestru: Vioara a doua, iar ai ratat intrarea!
 timp - eveniment: … apoi a venit cumplit peste ei anul ’40.
 recipient (vas) – conținut: a înghițit dintr-o dată sticla, apoi a băut-o la
fel de lacom și pe a doua.
• Pars pro toto – raport metonimic ce presupune exprimarea
întregului printr-o parte a sa
- Ochiul matern veghează somnul copilului.
- Aceasta se întâmpla pe când încă turcul călca pe aceste meleaguri.
- Intrase sabie în țară.
- Coșbuc cântă țăranul în poemele sale.
- Dintre sute de catarge/ Care lasă malurile…
• Totum pro parte – raport metonimic prin care întregul numește
partea.
- Domnule Miroiu, școala nu doarme!
- Țara nu-și uită eroii!
- Speriat de cuvintele doctorului, își adusese farmacia acasă, de-și
băgă soața în sperieți.
- Când vine armata la tine, eu nu țip de la balcon că începe războiul!
Tropii: categorii fundamentale și specifice
antiteza
M comparația
E
E P
eufemismul
T I
hiperbola T
A
F litota E
O oximoronul T
R U
perifraza L
A
personificarea
 Lucarnă de Nichita Danilov
Copacii se-nfioară,
prin oraș, strada fuge desculță
în stânga și în dreapta ploii
bătând darabana în geam.
Casele o cotesc la vale
pneurile, camioanele,
cisternele duduie
pe fiecare piatră din caldarâm,
acolo unde pașii și umbrele trecătorilor
se rostogolesc odată
cu norii ce alunecă pe cer.
 Privesc prin lucarnă
peisajul bolnav.
Șterg sticla ochelarilor
de broboane grele de sudoare.
Pătrund tăcut în țara somnului
strângând imense aripi de carton
crescute subsuoară.
 SIMBOLUL
• Simbol – figură de stil prin care se exprimă o abstracție, o entitate
transcendentă cu ajutorul numelui unui obiect concret, aparținând lumii
fizice, pe baza unei analogii.
E o imagine care revine cu insistență într-un text literar, într-un ciclu de
opere literare. Ocupă o poziție-cheie, esențială pentru eul liric sau epic,
esențială pentru conflictul operei. Este o realitate artistică complexă. El are
capacitatea de a uni contrariile, transcendentul cu contingentul, concretul
cu abstractul, de a numi realitățile la care rațiunea nu are acces.
• Altă definiție: imagine concretă sau semn concret prin care sunt sugerate
însușirile caracteristice ale unor noțiuni abstracte. Pacea este simbolizată
prin porumbel, speranța prin ancoră, avântul prin pasăre, riscul prin
corabie etc. Termenul simbol conține atât sensul său propriu, cât și sensul
atribuit; altfel spus, împletește sensul propriu cu cel figurat.
Noaptea stelelor, a lunii, a oglinzilor de râu
Nu-i ca noaptea cea mocnită și pustie de sicriu (Eminescu, Călin).
Apa = Element primordial, simbol prezent cu această semnificație
în aproape toate mitologiile, apa este substanța nașterii și a
morții. Apele simbolizează substanța primordială din care toate
formele se nasc și în care toate se reîntorc. Ele au fost la început,
ele revin la încheierea oricărui ciclu istoric sau biologic. Având
funcții germinative și purificatoare, apa sintetizează sensul
începutului și al re-generării. Botezul, potopul, descântecele cu
apă neîncepută au sensul ștergerii păcatelor, răutăților de tot
felul. Datorită valorilor germinative, apa este asociată feminității.
Mircea Eliade discută o serie de mituri cosmologice în care apa
apare ca matrice a lumii. În mitologia indiană, zeul plu-teşte în
fericită nepăsare pe noianul de ape, în adâncul că-ruia zace viaţa
nerevelată (pământul). Credinţa naşterii din ape există şi în
folclorul românesc şi Eliade face observaţia că legendele noastre
au rădăcini orientale.
 Simboluri frecvente
Stări, corpuri, apa, aerul, soarele, pământul, luna, oceanul, râul, ploaia,
fenomene naturale/ fulgerul, vântul, norul, zăpada, focul, copacul, rădăcina,
cosmice mugurul, frunza, floarea, fructul, piatra, muntele, izvorul

Părți ale zilei, săptă- ziua, noaptea, dimineața, seara, amiaza, miercuri, vineri,
mânii, anului sâmbătă, duminică, primăvara, vara, toamna, iarna, clipa

Termeni de apropiere iubita, mama, tata, strămoșii, fiul/ fiica, fratele/ sora, casa,
umană prietenul, vecinul, satul, țara

Corpul uman capul, fruntea, ochiul, gura (buzele), inima, umărul, brațul

Termeni de cultură drumul, școala, cartea, biserica, altarul, mormântul, hora,

& civilizație umană teatrul, cântecul, cuvântul

Culori alb, negru, albastru, galben, roșu, verde, mov

Semne convenționale crucea, peștele, Alfa și Omega, semiluna, steaua cu 6
colțuri, roata cu opt spițe, cupa și șarpele, triunghiul cu ochi
în interior, cercul, pătratul, spirala, labirintul, cubul, crinul,
secera și ciocanul
 ***
duminica elevului de la școala profesională
duminica amantei părăsite sâmbătă seară
duminica străinului în camera de hotel
duminica robinetelor stricate
duminica oglinzilor acoperite de praf
duminica farfuriilor murdare
duminica boxerului însângerat
duminica cimitirelor însetate
duminica mucurilor de țigară în parc
duminica trenurilor personale

duminica elefanților care poartă toate duminicile în

spinare
 Dovezi că în text „lucrează” un simbol
• Sensul propriu se îmbină cu cel figurat.
• Imaginea este recurentă (apare iar și iar, atât în
textul dat, cât și în altele, inclusiv la mai mulți
autori – dar de fiecare dată cu semnificații
singulare).
• Imaginea reprezintă un element de realitate de o
importanță majoră.
• Imaginea, deși din realitatea accesibilă tuturor,
reprezintă o idee, un sentiment, o particularitate,
la a cărei esență se ajunge greu.
• Imaginea definește starea personajului/ eului
liric, are importanță covârșitoare pentru
universul lui interior.
 Geneză
Noaptea nu-i aceea ce-o vedem. E alta.
Sălciile despletite lîngă rîu
Sunt năframa vîntului neogoit
Care vine și plînge cu sughițuri, în ele. 
Satul e numai urma celor plecați de-aici.
Au fost oameni ce-au trăit și-au murit.
Viața lor s-a destrămat în văzduh ca fumul,
Rămînînd căsuțele albe și goale.
Cerul nesfîrșit e doar oglinda
Ce-nfățișează tainele pămîntului:
Sunt osemintele sciților – stelele,
E comoara lui Dromihete – luna. 
Buzele tale sunt altele. Sunt vii.
Jarul lor mă sufocă dureros.
Îmbrățișarea asta nu-i patimă, nu-i iubire:
Ea germinează tot viitorul omenirii. (George Meniuc)
Comentează, în 5-6 rânduri, semnificaţia simbolului
buzele, în raport cu un alt simbol atestat în poem.

1+3+2
• 1 punct pentru relevarea semnificaţiei buzelor, ca simbol
în general;
• 3 puncte pentru interpretarea semnificaţiei contextuale
a acestui simbol, prin raportare la imaginile din text (2
puncte pentru relevarea semnificaţiei contextuale; 1
punct pentru angajarea cel puţin a unei imagini din text);
• 2 puncte pentru raportarea la alt simbol din acest text (1
punct pentru evidenţierea lui; 1 punct pentru
prezentarea relaţiei dintre simbolurile angajate).
Lumină întoarsă
În fiecare zi scriu pe o piatră două-trei cuvinte
le încălzesc la obraz
le pun la loc în pământ

pământul dinlăuntru se iluminează

asemenea trupului meu
care-și poartă lumina sub multele haine
ale zilei înnorate.

Coroanele de mesteacăn nu tot așa

întorc soarele de ieri
în tremurul de azi
al frunzelor aurii, delicate?

Lumina are felul ei de a fi

sub fața lucrurilor
are viteză, durată

lumina știe prea puțin

despre distanța noastră pământeană
Ioana Ieronim
Credeam
Credeam până mai ieri că scrisul
Îşi ia puterile de aur
Din ce s-a scris, şi că o carte
Aprinde torţa altor tomuri,
Când cititorul intră-n mintea
Artistului care veghează.

Dar nu... când trec prin bibliotecă,

Mi se năzare că misterul
Care-a dictat atâtea pagini
Nu s-a aflat pe sine încă,
Şi ce descopăr în cuvinte
E coroziva nostalgie
După un sens care le scapă.

Ce pun acuma pe hârtie,

Vine din alb; sunt instrumentul
Prin care-acelaşi duh încearcă
De mii de ani să se reverse.
Monica Pillat
 Niveluri ale limbii
fonetic
(sonor)

semantic sintactic

retoric
 Figurile sintactice (de construcție)
• Figură sintactică – procedeu de limbaj ce pune în
valoare relații dintre părțile (cuvintele) enunțului.
Figurile sintactice „se nasc” dintr-o alcătuire anume a
elementelor enunțului, dintr-o poziționare anume a
cuvintelor în enunț.
• Pentru unele figuri sintactice, esențială este și
semnificația pe care o conțin elementele
constituente (de exemplu, pentru gradație). De
aceea, în unele surse putem întâlni termenul figuri
semantico-sintactice.
 Acumularea
• Acumulare – figură care constă în enunțarea excesivă, insistentă,
în aceeași secvență sau în context mai larg, a mai multor cuvinte
sau idei omogene (i se mai spune enumerație).
- Invitații beau, fumau, vorbeau, adunați în grupuri eterogene,
care se formau, se destrămau, se refăceau și se modificau, pe
măsură ce unii sau alții treceau de la o masă la alta și se trânteau
pe câte o canapea; câțiva dansau în mijlocul încăperii, sub niște
spoturi de lumini, chiar lângă masa cu mâncare și băutură.
- Și cu toate că s-a bucurat, cu toate că s-a înfiorat tot, când a
ajuns în fața mașinii roșii, strălucitoare, mirosind a nou, a vopsea
proaspătă și a piele, n-a fost așa cum se așteptase.
- Lumea se dezlănțuise: oamenii dansau agitați, țopăiau cu
mâinile pe sus, unii urlau, alții râdeau în hohote, iar din boxe o
voce de bărbat șuiera obsesiv.
(Radu Pavel Gheo, Noapte bună, copii!, pag. 328, 334, 339)
 Acumularea
Nesocotit mă caţăr şi mă zbat,
Cobor, mă urc, mă prăbuşesc surpat
Sub vulturi ce-şi ascut de stâncă pliscul
Şi iar mă-nalţ, şi iarăşi mă abat
Plin de curaj nebun şi-nspăimântat…
(Aureliu Busuioc)
- ...dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alţi zei (E,
Venere şi Madonă)
- Deși-am pierdut, am tot pierdut frumos
și taina, și tăcerile din lut,
și fluierul sunat din os în os,
și drumul destrămat din început. (Liviu Damian)
 Acumularea
Când ne-au șoptit un ultim bun-rămas
Aleile și plopii într-un glas,
Le-am spus despre cobolzii și dragonii
Ce ne-așteptau pe cheiuri prin Japonii,
Le-am arătat iguane prin agave
La sud cum ne doreau în țări batave,
Le-am amintit de țările pisice
Ce ne vânau demult prin Mozambice,
De urșii albi, de pescărușii-n stoluri
Ce pentru noi întârziau la poluri;
Am comandat corăbii somnolente
Spre insuli de coral, spre continente,
Cu tumule, cu gheizeri, cu girafe
Și crapi imenși uscați în cenotafe... (Leonid
Dimov, Destin cu pești)
 Singur de Robert Șerban
mi-e bine singur
chiar dacă aproape totul îmi lipsește
am timp să privesc furnicile
și să le ridic pe-un deget
am curajul să mă arunc de pe pod în apa mâloasă a lacului
să număr fără greșeală bătăile într-un carpen ale ciocănitoarei
să privesc cuvintele dintr-o carte
fără să le citesc
am nebunia să urc pe un stâlp uitat în mijlocul pădurii
și să strig ursul
am vreme să-mi caut în memorie
numele colegilor din școala primară
și să mi-i imaginez cum arată acum
am puterea să repet întruna
că mi-e bine singur
mi-e foarte bine
chiar dacă
aproape totul
îmi lipsește
 Inversiunea
• Inversiune – figură ce constă în schimbarea
ordinii obişnuite a cuvintelor dintr-un vers,
dintr-o secvență în proză, cu scopul de a
accentua o anumită idee.
- Nesocotit mă caţăr şi mă zbat … (A. Busuioc)
- Peste vârfuri trece lună” (M. Eminescu)
­- Somnoroase păsărele/ Pe la cuiburi se adună. (E)
- Nici orologiul turlei nu știe ceasu-i cât. (T. Arghezi)
- S-a deșteptat în mine un izvor (Ioan Alexandru)
- Privesc grăbiții nouri ce-alunecă pe zări…
Ce chipuri prinde-n slavă al norilor convoi! (Labiș)
 Chiasmul
• Chiasm – figură de stil care constă în repetarea încrucișată a segmentelor cu
aceleași funcții sintactice sau opunerea a doi termeni, al doilea fiind inversul
primului. Simetrie încrucișată
- Edimus ut vivamus non vivimus ut edamus.
- Cu zâmbetul tău dulce tu mângâi ochii mei,
Femeie între stele și stea între femei (E, Din valurile vremii)
- Când prin această lume să trecem ne e scris
Ca visul unei umbre și umbra unui vis. (E, Despărţire)
- Toate-s vechi și nouă toate. (E, Glossă)
- Să faci din viața mea un vis,/ Din visul meu o viață. (S-a dus amorul)
- Căci toți se nasc spre a muri/ Și mor spre a se naște. (E, L)
- Putin a spus că trebuie schimbată Constituția, deoarece Constituția spunea că
trebuie schimbat Putin (Leo Butnaru)
- mi-a murit un prieten
e ca și cum aș fi rămas fără o mână
sunt tot eu
dar nu mai sunt eu tot (Robert Șerban)
 Repetiția
• Repetiție – figură ce constă în reluarea unui cuvânt, a unei
sintagme, a unei secvențe pentru a accentua o idee, o
emoţie, o trăire.
- Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară (V.
Alecsandri, Iarna)
- Mircea însuși mână-n luptă vijelia-ngrozitoare, / Care
vine, vine, vine, calcă totul în picioare. (E, SIII)
- M-am oprit lângă tine,
când tăcerea ta mi-a spus: Nu mă atinge!
M-am oprit lângă tine,
descoperind că părul tău e o flacără. (Lucian Blaga, M-am oprit
lângă tine)
- Mi-e bine singur (la începutul poemului lui Robert Șerban și
la sfârșitul lui)
 Tipuri de repetiție
• Anaforă – reluare a unui cuvânt, a unei sintagme la început de vers, de
enunț, de strofă.
- puține cuvinte pe rând
puține cuvinte pe pagină
în rest
alb mult alb (Robert Șerban)
- S-ar putea să nu mai vii,
S-ar putea să nu te-ntorci,
S-ar putea să treci de vii,
S-ar putea să treci de morți. (Leonard Tuchilatu)
- Limba noastră-i o comoară… / Limba noastră-i foc ce arde…
Limba noastră-i numai cântec… / Limba noastră-i graiul pânii…
Limba noastră-i frunză verde… / Limba noastră-i vechi izvoade…
Limba noastră îi aleasă/ Să ridice slavă-n ceruri… (A. Mateevici)
- iubesc ușile,/ iubesc tăcerea,/ iubesc gândurile care-mi gâlgâie în cap/ ca o
apă (Denisa Duran)
 Tipuri de repetiție
• Epiforă – reluare a unui cuvânt, a unei sintagme la sfârșit de vers, de
enunț, de strofă.
- Primăvara vine când vrei. Stă la tine cât vrei. Dispare când vrei.
Numai iubirea nu-i când vrei.
- Când te doresc eu cânt încet-încet:
Plec capul la pământ încet-încet
Și glasul meu răsună tânguios
Ca tristul glas de vânt încet-încet.
Săgeata doar a crudului amor
În suflet mi-o împlânt încet-încet
Și simt veninul pătrunzând adânc…
Cu sângele-l frământ încet-încet... 
(M. Eminescu, În liră-mi geme și suspină-un cânt)
- Orchestra începu cu-o indignare grațioasă.
Salonul alb visa cu roze albe –
Un vals de voaluri albe …
Spațiu, infinit, de o tristețe armonioasă … (G. Bacovia – Alb)
 Tipuri de repetiție
• Anadiploză – reluarea unui cuvânt sau a unui grup de cuvinte din finalul
unei unități sintactice sau metrice la începutul celei următoare:
- Pe mare, cu luna, din valuri...
Din valuri de mare, cu luna (E)
- Vine, vine, vine, și-n sfârșit s-arată,
Și-n sfârșit s-arată vornicul Moțoc/ (B.P.H)
• Epanadiploză – figură retorică constând în repetarea unui cuvânt (sau a
unui grup de cuvinte) la sfârșitul și la începutul unei unități sintactice sau
metrice. Variantă: reluare a unui cuvânt, a unei sintagme atât la început,
cât și la sfârșit de vers, de enunț, de strofă.
- Amărâtă țărână/ Și izvor amărât. (Leonida Lari)
- Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu. (Eminescu)
- Nencepută curge apa
Și se pierde nencepută. (Ion Pillat)
- puține cuvinte pe rând/ puține cuvinte pe pagină
în rest
alb mult alb (Robert Șerban)
 Tipuri de repetiție
• Tautologia – reluarea intenționată a aceluiași cuvând sau a 2-3 cuvinte cu
aceeași rădăcină, pentru a accentua ideea din start a vorbitorului. De regulă,
fiecare reluare a cuvântului îi conferă nuanțe semantice suplimentare.
- Să vă fie casa casă,/ Să vă fie masa masă! (folclor)
- Prostu-i prost și-n ziua de Paști. (folclor)
- Frate, frate, da brânza-i cu bani. (folclor)
- Nu-i frumos ce-i frumos, da-i frumos ce-mi place mie. (folclor)
- Nu-l vând, domnule… Un Cezanne e un Cezanne, îl las acolo! (G. Călinescu)
- Pândeam pândiți de negurile vii/ Gândind la fiecare bot de deal: /Aici va fi. (C.
Petrescu)
- N-am fost supărat niciodată pe mere
că sunt mere, pe frunze că sunt frunze... (Nichita Stănescu)
- Viața-i viață, și în viață/ Are dreptul fiecare
La o mare dimineață,/ La un mic apus de soare. (D. Matcovschi)
- Plâns?... Plânset?... Plângere?.../ Salut la capelă, Îngere! (Teo Chiriac)
(a nu se confunda cu greșeala de stil, care repetă inutil cuvântul sau radicalul, din ignoranță
sau din neatenție!)
Tautologia se mai confundă cu pleonasmul – reluarea aceleiași idei prin cuvinte diferite:
cobori în jos!)
 Tipuri de repetiție
• Refrenul - reluarea unei secvențe, a unui vers, a unui
bloc de versuri sau a unei strofe, în scopul accentuării
unei anumite idei, a unei stări de spirit.
- Non idem est si duo dicunt idem. (M. Eminescu, Noi
amândoi avem același dascăl)
- E vremea rozelor ce mor. (A. Macedonski)
- Vreme trece, vreme vine. (G. Vieru)
- Ne amărâm la gândul că vom muri cândva,/
Ne împăcăm cu gândul că nu va fi chiar mâine. (L. Lari)
- Lenevesc... Ce-aș putea să mai fac? (la începutul
fiecăreia dintre cele 4 strofe ale poemului Doinei
Sălăjan)
 Aștept o minune de Doina Sălăjan
Lenevesc... Ce-aș putea să mai fac?
Trece ziua, luna se-nalță.
Plopi clătinați o taie-n felii,
Noaptea o-nhață.
 Lenevesc... Ce-aș putea să mai fac?
Ziua vine, mie ce-mi pasă?!
Pardă-se-n cele patru pustii
Bezna s-o pască.
Lenevesc... Ce-aș putea să mai fac?
Nu-i nimeni să-mi ceară
„Du-te” ori „vino”, „fă bine ori rău”,
Casa e goală.
Lenevesc... Ce-aș putea să mai fac?
Pun ceasul să sune
La anul trei mii, trei și ceva
Și-aștept o minune.
 
 Gradația
• Gradația - procedeu ce constă în trecerea treptată, în progresie
crescătoare (gradație ascendentă) sau descrescătoare (gradație
descendentă), de la o emoție la alta, de la o stare la alta, de la
o idee la alta, prin cuvinte și expresii adecvate, fiecare cu
încărcătură tot mai tensionată sau tot mai puțin tensionată.
- Am sfărâmat arfa – și a mea cântare
S-a înăsprit, s-a adâncit, s-a stins. (M. Eminescu – Aveam o muză)
- Lasă-mă să-ți sărut piciorușele – tu înger, tu copil, tu piatră.
(Blaga, Meșterul Manole)
- cum se face totul privire
pe urmă strigăt
pe urmă tăcere
mi-e greu să spun (Nicolae Prelipceanu)
Sub fagi el dădea buruiana-ntr-o parte:
- Priviţi cum se-nvârte făcându-ne semn
mistreţul cu colţi de argint, nu departe:
veniţi să-l lovim cu săgeată de lemn!...
- Stăpâne, e apa jucând sub copaci,
zicea servitorul privindu-l isteţ.
Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...
Şi apa sclipea ca un colţ de mistreţ.
Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:
- Priviţi cum pufneşte şi scurmă stingher,
mistreţul cu colţi de argint, peste plaiuri:
veniţi să-l lovim cu săgeată de fier!...
- Stăpâne, e iarba foşnind sub copaci,
zicea servitorul zâmbind îndrăzneţ.
Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...
Şi iarba sclipea ca un colţ de mistreţ.
Sub brazi, el strigă îndemnându-i spre creste:
- Priviţi unde-şi află odihnă şi loc
mistreţul cu colţi de argint, din poveste:
veniţi să-l lovim cu săgeată de foc!...
- Stăpâne, e luna lucind prin copaci,
zicea servitorul râzând cu dispreţ.
Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...
Şi luna sclipea ca un colţ de mistreţ.
 În loc de postfață de Alexandru Mușina
Nu trece timpul. Sau trece? Mai contează?
Oricum, deasupra Maternității
Când ne-am născut nu strălucea nicio rază.
Ai diavolului, nu. Nici ai divinității.
Doar ai clipei: încăpătoare
Ca o valiză, ca o cisternă, ca un muzeu.
Dar nu-ți fie teamă, nimeni nu moare!
Nici măcar eu,
Mai fragil și ghinionist ca un cristal
Lovit cu cotul, din neatenție, pe o tarabă,
Sau pe un raft din Magazinul Universal.
Doar trecem, lichid vâscos, fără grabă
Și oarecum indiferent,
Dintr-un recipient în alt recipient.
Arta de-a îmbătrâni

am așteptat o lună un an un deceniu

ba chiar mai mult calendarul jupuit
indică o jumătate de secol
 

câte mere acre nu am mâncat în răstimp

câte umilințe nu am înghițit
am suportat până și ghearele femeilor
dar mesajul nu a sosit speranța
se plimbă pe o stradă lăturalnică

las deschisă ușa ferestrele poarta

cine știe poate sosește
din când în când pe neașteptate
răsare un sughiț de speranță o vastitate stearpă
pierdută sub bătaia pleoapei
 

mai aștept
purtătorul mesajului zarul
se rostogolește pe undeva jucat la marginea șanțului
de tânărul barbar cu inel la ureche

aștept până mâine până poimâine

până la anul cine știe cine

arta de-a îmbătrâni

presupune răbdare
transformarea sughițului
în deliciu Petre STOICA
 Paralelismul sintactic
• Paralelismul sintactic - procedeu ce reprezintă o expunere în
paralel a elementelor unui enunț, unei unități metrice, unei
strofe, în baza unei logici comune pentru fiecare dintre aceste
elemente.
• Paralelismul reia cuvinte/ sintagme/ secvențe în aceeași ordine
structurală sau, altfel spus, reia construcția simetrică a două
sau mai multe propoziții, fraze, versuri sau strofe.
- Mândro, ți-am luat mărgele,/ Azi te văd fără de ele.
Ți-am luat, mândro, inel,/ Azi te văd fără de el.
Cin’ți-a mai lua mărgele,/ Să-l văd înșirat ca ele.
Cin’ți-a mai lua inel,/ Să-l văd să treacă prin el.
- Da’ eu atâtea gânduri am/ Câte zile-s într-un an.
Și-atâtea gânduri mă fură/ Câte zile-s într-o lună.
Și dacă ramuri bat în geam
Stare a naturii –
Și se cutremur plopii,
E ca în gânduri să te am Stare a eului.
Și-ncet să te apropii.

Și dacă stele bat în lac,

Adâncu-i luminându-l, Stare a naturii –
E ca durerea mea s-o-mpac,
Stare a eului.
Înseninându-mi gândul.

Și dacă norii deși se duc,

De iese-n luciu luna, Stare a naturii –
E ca aminte să-mi aduc
De tine-ntotdeauna. Stare a eului.
Sub fagi el dădea buruiana-ntr-o parte:
- Priviţi cum se-nvârte făcându-ne semn
mistreţul cu colţi de argint, nu departe:
veniţi să-l lovim cu săgeată de lemn!...
- Stăpâne, e apa jucând sub copaci,
zicea servitorul privindu-l isteţ.
Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...
Şi apa sclipea ca un colţ de mistreţ.
Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:
- Priviţi cum pufneşte şi scurmă stingher,
mistreţul cu colţi de argint, peste plaiuri:
veniţi să-l lovim cu săgeată de fier!...
- Stăpâne, e iarba foşnind sub copaci,
zicea servitorul zâmbind îndrăzneţ.
Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...
Şi iarba sclipea ca un colţ de mistreţ.
Sub brazi, el strigă îndemnându-i spre creste:
- Priviţi unde-şi află odihnă şi loc
mistreţul cu colţi de argint, din poveste:
veniţi să-l lovim cu săgeată de foc!...
- Stăpâne, e luna lucind prin copaci,
zicea servitorul râzând cu dispreţ.
Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...
Şi luna sclipea ca un colţ de mistreţ.
 Din partea întregului
Alin, adolescentele-şi adună
Din toamnele frunzişului răzleţ
Speranţe – pentru-ntâia lor furtună,
Căldură – pentru-ntâiul lor îngheţ.
Credinţă – pentru-ntâia lor iubire,
Cuvinte – pentru-ntâiul lor poem,
Cucoare – pentru-ntâia despărţire,
Strigând copilăriei recviem –
Că nu mai poartă-n geantă două mere
Şi-i grea povară mărul lui Adam,
Sub frunza cea de taină şi durere
Sfielnic rumenindu-se pe ram.
Scrisori atunci şi suflete-n segmente
Pe foi de matematică se-mpart
Şi merele tresar adolescente,
Păpuşile când plâng la geamul spart.
Aşa învaţă cel ce se împarte,
Cum a greşit bătrînul Euclid* ,
Căci din întreg e tot mai mult o parte,
Când partea-i însuşi sufletul candid.
Cu tot ce-adună-n partea lui de ţară,
Cu dorul lui aparte pentru cărţi,
Pentru părinţi şi-ntâia-nvăţătoare,
Cum nicăieri nu sunt prin alte părţi.
Ion Hadârcă
 Autobiografie
Inimile mele –
pătrimi de cuvinte
se bat cu o umbră hoinară, pe rând...

Aripile mele –
doi crini pe morminte
ecoul țărânei bocite cuprind...

Lacrimile mele –
mici cuburi de zahăr
înoată în ceaiul băut de-un bolnav 

Unghiile mele
crescute, le apăr
de tot ce-ar putea să le pară suav

Rănile mele
sunt cuiburi uitate
Genele mele –
de orbi secerate

Tălpile mele –
cărări neumblate 

Zilele mele –
Numerotate. (Radmila Popovici)
 Niveluri ale limbii
fonetic
(sonor)

semantic sintactic

retoric
 Figurile retorice
• Figură retorică – figură a discursului care constă într-un
procedeu de a accentua sinele vorbitorului în adresarea lui
către un public imaginar sau real.
• „Publicul” îl pot constitui nu doar oamenii (reali sau
imaginari), ci și natura, cosmosul, spiritul, Dumnezeu.
• Deși în figura retorică apar frecvent verbe la persoana II,
singular și plural, sau la persoana III, în evidență se scot stări
ale eului vorbitor, atitudini, trăiri, sentimente ale acestuia. De
exemplu, eul liric pune o întrebare, dar, de fapt, nu așteaptă
un răspuns, ci el însuși sugerează o variantă proprie de
răspuns, la care ține cu tot dinadinsul.
 Invocația retorică
• Invocația retorică – figură ce constă în adresarea aparentă a
eului vorbitor către un public real sau.
- Numai luna printre ceaţă/ Varsă apelor văpaie,
Şi te află strânsă-n braţe,/ Dulce dragoste bălaie. (Eminescu, Lasă-ți lumea)
Prin această invocare a iubitei eul liric nu inițiază o comunicare directă cu
tânăra „dulce și bălaie”, ci exteriorizează o atitudine specială pentru ea, pe
care ar vrea s-o spună și direct, dacă ar avea posibilitate.
- O mamă, dulce mamă, prin negura de vremi
Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi (Eminescu)
- Măicuța mea bătrână/ Cu flori, cu nuci, cu mere,
A ochilor lumină, / Văzduhul gurii mele! (Gr. Vieru) strofă toată e invocație
- Lună plină, biet felinar demodat
Urcând spre cer bătrânește, cuminte,
Doar eu îți văd ochiul înlăcrimat
De vânt și aduceri aminte. (Valeria Grosu)
 Interogația retorică
• Interogația retorică – figură ce constă în existența unei
întrebări pe care eul vorbitor o pune ca să afirme (indirect,
dar cu convingere) un răspuns la ea.
- Voi mai arde oare între lut și stea?
Vei mai ști ce gânduri trec prin mintea mea?
Voi mai plânge-n frunze toamna ce-a plecat?
Vei mai crede oare că nu te-am uitat? (Leonida Lari)
- Lenevesc... Ce-aș putea să mai fac? (Doina Sălăjan)
• Prin această întrebare eul este interesat nu de părerea altora asupra
problemei, ci de faptul ca părerea lui să ajungă la ascultător.
- Plâns?... Plânset?... Plângere?.../ Salut la capelă, Îngere! (Teo Chiriac)
vis
are şi uitarea o limită. şi odată cu asta toate
şi tristeţea, şi melancolia, şi desfătarea,
şi iubirea şi regretul
se opresc la un moment dat.
atunci începe.
mă întreb dacă viaţa mea a fost frumoasă.
nu ştiu.
sunt atâţia care au fugit din ea.
însă şi fugile astea
au o limită.
voi ajunge la morgă şi voi cunoaşte alţii asemenea mie.
poate mă voi îndrăgosti din nou
sau poate o să rămân din nou singur.
oare ce voi visa atunci?
voi visa viaţa pe care tocmai am trăit-o
şi mă voi bucura nesfârşit de ea
sau voi visa mai departe?
şi dacă voi visa mai departe? Leonard Ancuța
 Exclamația retorică
• Exclamația retorică – figură ce constă în exprimarea
accentuată a unei stări intense: euforie, mânie, triumf,
disperare, pe care eul vorbitor ca și cum o transmite unui
conlocutor imaginar.
- O mie de draci! Îl cumpăr, chiar să știu că mă ruinez!
- Crezi că o să mă închin la tine? S-aștepți!
- Dar prințul răspunse-ntorcându-se: Taci! (Șt. A. Doinaș)
- ... nu-ți fie teamă, nimeni nu moare! (A. Mușina)
• Prin această debordare de emoții, eul vorbitor sugerează indirect că starea
pe care o trăiește este mult mai puternică decât o prezintă aparențele.
 Imprecația
• Figură desuetă, expresie a dezacordului puternic cu poziția
cuiva prin dorința de a i se întâmpla un rău, ca pedeapsă
pentru atitudinea manifestată/ fapta săvârșită.
- Lua-te-ar dracii! Piei din ochii mei!
Imprecația constă în invocarea unor ființe supranaturale pentru
împlinirea unei acțiuni malefice sau dăunătoare asupra celui care
a încălcat sau persiflat o legătură, o promisiune sau un cod. Este
sinonimă cu afurisenia sau blestemul. Ca atitudine literară,
implică un dezacord cu anumite realități și invocarea dispariției
acestora prin atragerea asupra lor a unor nenorociri.
- Răstoarne-se cerul, să-ți cadă-mprejur
Tăria sfărmată în cioburi de-azur.
Pornească-se vântul, când somnul începe,
La cap să-ți necheze o mie de iepe. (T. Arghezi)
 Invectiva
Invectiva reprezintă o apostrofă necruțătoare, violentă și
injurioasă, adresată unei persoane/ unui fenomen/ unei
situații.
În acest procedeu stilistic este folosit un lexic dur, iar
comunicarea violentă este utilizată pentru a denunța sau
condamna ori pentru a exprima atitudinea de respingere
categorică. Propozițiile acestei figuri de stil sunt, de regulă,
exclamative sau interogativ retorice.
- O, tu, crai cu barba-n noduri, ca și câlții când nu-i perii!
Tu în cap nu ai grăunțe – numai pleavă și puzderii! (Eminescu)
 Ironia
Ironia (< gr. eironeia = „simulare, prefăcătorie”) este figura de stil ce
constă în contrastul dintre ceea ce i spune aparent conlocutorului și
intenția adevărată a vorbitorului, desprinsă din context. Este
interpretarea unui fenomen negativ într-o formă pozitivă. Enunțarea
aprecierii pozitive simulate este în așa fel exprimată încât să se
înțeleagă faptul că în realitate intenția este de persiflare a persoanei/
situației vizate, iar simularea acordului cu un punct de vedere este
astfel exprimat încât să-i fie scos în evidență caracterul ridicol.
- Fugea cu o viteză turbată de melc.
- Не прошло и пол-года...
- Da, că de onest n-ai încotro! (I.L. Caragiale)
- Ne-ați venit apoi, drept minte o sticluță de pomadă... (M. Eminescu)
- Intelectualii! Iată un soi prețios de cetățeni, de lipsa căruia patria
noastră nu se poate plânge. Slavă Domnului! avem destui. (I. L.
Caragiale)
 Ironia
Doi-trei kilometri nu-i mare lucru, se îmbărbătă ea,
îmbrăcându-și paltonul, care fusese în vremuri imemorabile
și nou, și bej. (O. Serebrian, Cântecul mării)
 Mesajul
Pe foaia neagră, neagră, din sortul cel mai rar,
Numai ștampila lunii, rotundă, strălucea.
Dar semnătura Lui nu se vedea
Pe nicăieri. Era o noapte-noapte, un vis sau poate doar

Un fals al Celui Rău?! M-am tot uitat la ea.

N-am înțeles nimic. De altfel, nici măcar
Șampolion*, franțuzul, savantul militar,
Nu cred c-ar fi putut-o vreodată descifra.
Era de vină Cerneala? Sympathică. Pe care noi
N-o vom putea citi decât la Judecata de Apoi,
Când scrisul Lui, omniprezent, va izbucni
Cu flacără din Lucruri, Ființe și Tării.
Sau ochii mei, tot mai miopi, de fals ascet?
I-am strâns până la lacrimi. Am repetat: „Aștept!”
*Champollion – savant orientalist care a descoperit modalitatea de a descifra ieroglifele egiptene 

Alexandru Mușina
Dacă Dumnezeu ar face învoieli
ce-ai fi în stare să oferi
în schimbul păstrării vieții
celui iubit:
un organ
o parte amplă din propriul trup
talentul vocabularul emoțiile
o selecție de amintiri la alegere
câțiva ani din trecut
câțiva ani din viitor
ce și cât?
 

Zadarnic
să fii dispus să renunți la părți din tine
iar acestea să nu fie primite
Cum de nu există îngăduință
pentru o asemenea disponibilitate
cum de nu există o cale
unde e atâta
dragoste adevăr viață? Marius Chivu
 Retorică contemporană
de unde s-a luat o muscă atât de
grasă în birou
ninge ca pe vremuri dimnezeule s-au întors
iernile de altădată
de ce eu de ce eu (Irina Nechit, Grasă în birou)

într-o parte marea înaintează

în alta ea se retrage
spre a-și susține aripa în expansiune
viață a mea tu ce mai aștepți (Nicolae Prelipceanu, cu ochii în sus)
 VIII din Peripețiile Creației de Teo Chiriac
Mă uit în cioburi și îngân
Pentru oglinzile din gând:
„Ochi albaștri ca cerul
Ochi negri ca pământul
Se-ntâlniră se văzură
Ca mirarea și cuvântul
Într-o viziune pură
Ochi lucizi Ochi suferinzi
În oglinzi ce nasc oglinzi
În oglinzi ce-nghit oglinzi
Doamne-Dumnezee
Dacă n-o fi cu păcat
Fă să nu fii supărat
Pe Oglinda-femeie
Pe Ochiul-bărbat
Doamne-al tinereții
Doamne-al bătrâneții
Frumusețea e la Troia –
Facă-ți-se voia!”
***
 
mă pot uita-n calendar şi pot spune -
în noaptea aia am simţit exclusivitatea momentului
 
mă pot uita pe hartă şi pot pune degetul -
acolo a fost fericirea
 
a-nceput să ningă, fulgii joacă-n becul stâlpilor
peste drum, toate tramvaiele oraşului şi câinii depoului în deplină linişte
duc borşul de pe balcon în frigider
 
mă uit în tavan, în coada ochiului clipocesc brazii împodobiţi ai vecinilor
şi instalaţiile din geamuri
mai las piesa o dată în căşti şi mă culc
 
this is how we lose this is how we lose
Matei Hutopilă