Particularități de construcție a unui personaj dintr-un text narativ aparținând lui Ion Creangă

,,Povestea lui Harap-Alb” – de Ion Creangă

,,Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă este un basm cult, publicat în revista ,,Convorbiri
literare”, la 1 august 1877.
Subiectul urmărește modul în care personajul principal și eponim al basmului, Harap-Alb,
parcurge un drum al inițierii, la finalul căreia devine împărat (bildungsroman). Protagonistul întruchipează
binele și este un personaj atipic acestui tip de scriere. Nu este înzestrat însușiri supranaturale, asemenea lui
Făt-Frumos din basmele populare, ci este construit în mod realist, sub aspect moral are calități și defecte,
învață din greșeli și progresează.
Din punct de vedere social, protagonistul este înfățișat la început ca fiind mezinul craiului, făcând
parte dintr-o familie de viță nobilă. După întâlnirea cu Spânul își pierde acest statut și devine slugă, ca mai
apoi să își recapete identitatea și să ajungă împărat. Psihologic, reprezintă tânărul în formare, având la
început o personalitate slabă, o fire introvertită.
Eroul se confruntă cu doi antagoniști, după avertismentul tatălui: ,,să te ferești de omul roș, iară mai
ales de cel spân”.
Modalitățile de caracterizare sunt directe (de către narator, de către alte personaje, prin
autocaracterizare) și indirecte (prin fapte, gânduri, relația cu celelalte personaje, nume etc.)
Inițial, fiul cel mic al craiului este timid, rușinos, lipsit de curaj și nu are îndrăzneala de a-i propune
tatălui să-și încerce norocul, după ce frații lui n-au reușit să treacă proba curajului. Incapabil să distingă
esența de aparență, tânărul o respinge de două ori pe bătrâna cerșetoare fără să bănuiască înțelesul ascuns
al cuvintelor ei. În momentul alegerii calului, se lasă din nou înșelat de aparențe și îl alungă din cauza
înfățișării, încălcând sfatul primit de la Sfânta Duminică. Se dovedește a fi impulsiv atunci când lovește
calul slăbănog ce se repezise la tava cu jăratic și îi zice ,,ghijoacă urâcioasă”, dar îndată ce îi descoperă
puterile supranaturale îl numește ,,dragul, meu tovarăș” sau ,,căluțul meu”.
Trecerea podului semnifică pentru mezinul craiului trecerea la o altă etapă a existenței, iar afundarea
în necunoscut reprezintă un act de curaj. Neinițiat, se rătăcește în pădurea-labirint, dovedind că mai are
multe de învățat. Uită repede povața craiului și își ia drept călăuză un spân, ce îl supune prin vicleșug.
O trăsătură a personajului reiese din secvența în care antagonistul îl închide într-o fântână și îi
cere să facă schimb de identitate. Naratorul surprinde prin caracterizare directă, naivitatea și lipsa de
experineță a mezinului: ,,Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potriveşte Spânului şi se
bagă în fântână, fără să-i trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla.”

Caracterizarea directă e realizată și de către celelalte personaje: fetele împăratului au pentru el o

simpatie, mai ales că ,,are o înfăţişare mult mai plăcută și seamănă a fi mult mai omenos”. Împăratul Verde
îi recunoaște vrednicia și spune că: ,,Ia, să am eu o slugă așa de vrednică și credincioasă ca HarapAlb, aș
pune-o la masă cu mine”. Spânul îi zice ,,slugă netrebnică” și ,,slugă vicleană” exprimându-și astfel ura, dar
și teama de a nu fi dat în vileag. Sfânta Duminică îl numește ,,luminate crăișor” sau îi spune că este ,,slab
de înger” și ,,mai slab decât o femeie” atunci când se plânge de greutatea probelor.
Autocaracterizarea sugerează caracterul său: ,,de mic sunt deprins a asculta de tata”.
Spânul îi dă numele de Harap-Alb (caracterizare prin onomastică), un oximoron ce sugerează
condiția duală a protagonistului: rob, slugă (harap) de origine nobilă (Alb). Contrastul alb-negru
evidențiază armonizarea defectelor și a calităților umane. Până în momentul în care este botezat de Spân
nu se precizează numele mezinului, el nu are o identitate proprie, ci se afirmă doar ca fiu de crai.

Devenit sluga spânului, îşi asumă numele de Harap-Alb, dovedind loialitate şi supunere faţă de
stăpânul său, întrucât jurase pe paloş că va fi credincios până când va muri și iar va învia.
Pe parcurs începe să înțeleagă că aparențele înșală și își ia cinci tovarăși de drum chiar dacă
aceștia sunt urâți, caraghioși, iar la prima vedere îi par nepricepuți.
 Dovedește bunătate față de albinele pe care le ajută necondiționat, este responsabil și protejează
viața furnicilor, punându-se pe sine în pericol.

Cu cât încercările sunt mai grele, cu atât eroul dovedește calități necesare unui viitor împărat:
generozitate, înțelepciune, curaj, milă, prietenie. Naratorul nu oferă multe informaţii despre aspectul fizic și
îi construiește un portret moral, iar Harap-Alb evoluează prin intervenția decisivă a personajului negativ.
Calul năzdrăvan l-ar fi putut duce în zbor până la curtea împăratului Verde, fără ca mezinul să mai
rătăcească prin pădurea-labirint, sau l-ar fi putut ucide pe Spân mult mai devreme, dar evoluția protagonistul
spre maturizare nu ar fi fost posibilă.
Spânul îi pregătește trei probe inițiatice și îi cere să aducă sălăți din Grădina Ursului, pielea și capul
cerbului bătute cu nestemate și să o pețească pe fata împăratului Roș.

Din a treia probă decurg alte probe inițiatice la care îl supune împăratul Roș: noapea petrecută în
casa de aramă, ospățul exagerat, alegerea macului de nisip, straja nocturnă, identificarea fetei.
Sprijinit de ajutoare și donatori, Harp-Alb reușește să le ducă la bun sfârșit. Îi este loial Spânului,
rezistând tentației de a se îmbogăți prin vinderea pielii cu nestemate a cerbului. Chiar dacă se îndrăgostește
de fată, este onest, își respectă jurământul făcut și nu-i mărturisește adevărata sa identitate.
Moartea fizică îl eliberează pe Harap-Alb de sub jurământ, își recapătă identitatea și pentru
vrednicia lui primește răsplata: nunta și împărăția.

Protagonistul este prezentat în trei ipostaze: fiul craiului, mezinul familiei (neinițiat/ novice), Harap-
Alb (supus inițierii) și împăratul (inițiat).

Autorul pornește în construirea basmului de la modelul folcloric, dar adaugă - conform propriei
viziuni -elemente noi, ce conferă basmului calitatea de operă cultă.
La fel ca în basmul popular, reperele spațio-temorale sunt vagi, nedeterminate (,,era odată, într-o
țară”), apar cifrele magice (3, 12, 24), obiectele miraculoase (,,trei smicele de măr dulce, apă vie și apă
moartă”), simbolurile și motivele narative (pădurea-labirint, podul, fântâna, împăratul fără urmași,
superioritatea mezinului, călătoria, supunerea prin vicleșug, probele inițiatice, demascarea răufcătorului,
nunta) și sunt prezente clișeele compoziționale.

Tema basmului o reprezintă triumful binelui asupa răului, dar și procesul de inițiere al fiului de crai.
Ion Creangă tratează fantasticul în mod realist, limbajul este popular, apare umorul și oralitatea
stilului.

Limbajul lui Creangă este popular, moldovenesc, apar regionalisme (,,dupuros”, ,,buhai”,
,,dăbălăzate”)*, fraze ritmate (,,La plăcinte înainte, la război înapoi”;), zicători, proverbe, introduse în text
prin expresiile „vorba ceea”, „vorba cântecului”, „vorba unei babe” (,,vorba ceea: Apără-mă de găini, ca
de câini nu mă tem!, ,,Cine poate oase roade, cine nu, nici carne moale”). Se remarcă exprimarea
locuțională („Numai eu ii vin de hac”, „a îceput să mâne porcii la jir”), abundența detaliilor și jovialitatea,
plăcerea povestirii.

Umorul, o altă particularitate a basmului cult, este provocat prin: exprimarea poznașă, mucalită (,,să
trăiască trei zile cu cea de-alaltăieri!”), combinații neașteptate de cuvinte (,,Tare-mi ești drag! Te-aș băga
în sân, dar nu încapi de urechi”), caracterizări pitorești (Gerilă, Ochilă), poreclele personajelor ( Buzilă,
Păsărilă, țapul cel roș), utilizarea diminutivelor cu valoare augmentativă (,,buzișoare” „băuturică”) etc.
Oralitatea stilului constă în impresia de spunere a textului în fața unui public și se realizează prin:
exclamații, interogații, interjecții, dativul etic (,,Şi odată mi ţi-l înşfăcă cu dinţii de cap!”), expresii narative
tipice (,,şi atunci”, ,,şi apoi”, ,,în sfârşit”, ,,după aceea”), frecvența proverbelor și a zicătorilor etc.

Narațiunea la persoana a III-a este realizată de un narator omniscient și omniprezent, dar nu și

obiectiv pentru ca intervine adesea prin comentarii sau reflecții: ,,Ce-mi pasa mie? Eu sunt dator să spun
 povestea și vă rog să ascultați!”.
Conflictul principal prezintă lupta între forțele binelui (Harap-Alb) și cele ale răului (Spânul,
împăratul Roș). Acțiunea este simplă, lineară și respectă modelul structural al basmului.
Eroul parcurge un drum al maturizării, presărat de diferite probe și obstacole, în care dobândește
valori morale și etice. El nu reprezintă doar tipul voinicului, ca în basmele populare, ci este un om ,,de soi
bun” (George Călinescu).

Particularități de construcție a unui personaj dintr-un text narativ aparținând lui Ioan Slavici

,,Moara cu noroc” – de Ioan Slavici

(Ghiță)

Opera ,,Moara cu noroc” de Ioan Slavici a fost publicată în volumul de debut ,,Novele din popor” (1881) și ilustrează,
prin intermediul personajului Ghiță, consecințele lăcomiei, ale setei de înavuțire.

Personajul principal, Ghiță, reprezintă tipul cizmarului sărac care dorește să se îmbogățească, de aceea decide să
arendeze cârciuma Moara cu noroc. La începutul nuvelei apare ca un personaj tipic, un om care aspiră la schimbarea
statului financiar și social, dar pe parcurs de dezumanizează, oscilând între două dorinţe puternice și contradictorii: să
rămână om cinstit sau să se îmbogăţească.
Transformările morale și psihologice ale lui Ghiță au ca punct de plecare nemulțumirea profundă față de
statutul social pe care îl deține.

Acesta este căsătorit cu Ana, au împreună doi copii, locuind în același timp cu soacra sa. Bun meseriaş, om
harnic, blând şi cumsecade, Ghiţă doreşte să strângă bani cât să-şi angajeze vreo zece calfe care să repare cizmele
oamenilor.

Fără să țină cont de sfatul primit de la soacra sa: ,,Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu
bogăţia ci liniştea colibei tale te face fericit”, Ghiță se mută cu familia la Moara cu noroc. Incipitul marchează
mentalitățile diferite ale personajelor: bătrâna are o experiență de viață, pune pe primul loc liniștea și fericirea familiei,
în timp ce Ghiță este tânăr și își dorește bunăstare.

Portretul fizic al personajului este aproape absent, redus la câteva detalii („înalt și spătos”), pentru că
accentul e pus pe transformările sufletești.
Apariția lui Lică Sămadaul la Moara cu noroc tulbură echilibrul familiei, dar și pe cel interior, al lui Ghiță.
Trăsătura dominantă a lui Ghiță este slăbiciunea. Cu toate că îşi dă seama că Lică reprezintă un pericol
pentru el şi familia lui, tentaţia îmbogăţirii este mult mai mare: „se gândea la câştigul pe care l-ar putea face în
tovărăşia lui Lică, vedea banii grămadă înaintea sa şi i se împăienjeneau parcă ochii". În ciuda acestui fapt,
cârciumarul îşi ia toate măsurile de apărare împotriva lui Lică: merge la Arad să-şi cumpere două pistoale, îşi ia doi
câini şi angajează încă o slugă, pe Marţi, „un ungur înalt ca un brad”, însă toate acestea se dovedesc inutile.

Dornic să facă avere devine complicele Sămădăului, primește banii obținuți de el prin tâlhărie și crime, acceptă să îi
schimbe luând camătă jumătate din sumă, jură strâmb la procese, este anchetat în două rânduri fiind bănuit de
complicitate la jefuirea arendașului și la crimă.
La un moment dat, Ghiţă ajunge să regrete faptul că are familie şi copii pentru că nu-şi poate asuma total riscul
îmbogăţirii alături de Lică.

Personajul este caracterizat atât direct – de către narator, celelalte personaje și prin autocaracterizare, cât și
indirecte – prin fapte, gesturi, limbaj, relații. În afara modalităților tradiționale de caracterizare, apar tehnici de
investigare psihologică: introspecția (autoanaliza), monologul interior, stilul indirect liber, notația gesticii, a mimicii
și a tonului vocii.
Naratorul surprinde în mod direct transformările personajului: Ghiţă devine „de tot ursuz", „se aprindea
pentru orişice lucru de nimic", „nu mai zâmbea ca mai înainte, ci rădea cu hohot, încât îţi venea să te sperii de
el", iar când se mai juca, rar, cu Ana, „îşi pierdea repede cumpătul şi-i lăsa urme vinete pe braţ" (caracterizare
 directă).
Devine mohorât, violent, îi plac jocurile crude, primejdioase, are gesturi de brutalitate neînţeleasă faţă de Ana și față
de copii.
Prin intermediul monologului interior sunt redate gândurile şi frământările personajului, realizându-se în
felul acesta autocaracterizarea: „Ei! Ce să-mi fac?... Aşa m-a lăsat Dumnezeu!... Ce să-mi fac dacă e în mine ceva
mai tare decât voinţa mea? Nici cocoşatul nu e însuşi vinovat că are cocoaşe în spinare".
Sub pretextul că o voinţă superioară îi coordonează gândurile şi acţiunile, Ghiţă devine laş, fricos şi
subordonat în totalitate Sămădăului.
Ghiţă este caracterizat în mod direct de Lică. Acesta îşi dă seama că Ghiţă e om de nădejde şi chiar îi
spune acest lucru: „Tu eşti om, Ghiţă, om cu multă ură în sufletul tău, şi eşti om cu minte: dacă te-aş avea tovarăş pe
tine, aş rade şi de dracul şi de mumă-sa. Mă simt chiar eu mai vrednic când mă ştiu alăturea cu un om ca tine".
 Tot în mod direct îl caracterizează și Ana. Dezgustată de laşitatea lui Ghiţă, într-un gest de răzbunare, aceasta
i se dăruieşte lui Lică, deoarece, în ciuda nelegiuirilor comise, e „om", pe când Ghiţă „nu e decât muiere îmbrăcată în
haine bărbăteşti".

Caracterizarea directă e făcută și de Pintea: ,,Tare om ești tu, Ghiță… (…) Și eu îl urăsc pe Lică; dar n-aș fi
putut să-mi arunc o nevastă ca a ta drept momeală”; replica jandarmului denotă transformarea protagonistului.

Un episod semnificativ pentru involuția lui Ghiţă este atunci când ajunge pe ultima treaptă a degradării morale. Dispus
să facă orice pentru a se răzbuna pe Lică, îşi aruncă soţia, drept momeală, în braţele Sămădăului.

Decăderea totală a cârciumarului se petrece atunci când o ucide pe Ana. Scena este descrisă cu detalii minuțioase pentru
a evidenția patima, cruzimea și nebunia care au pus stăpânire pe omul obsedat de înavuțire și răzbunare.
Conflictul interior este puternic, de natură psiologică, iar conflictul exterior prezintă confruntarea cu
personajul antagonist, Lică.
Perspectiva narativă este obiectivă, întâmplările din nuvelă sunt relatate la persoana a III-a, de către un narator detașat,
omniscient și omniprezent.
Titlul nuvelei este mai degrabă ironic, cîrciuma Moara cu noroc înseamnă de fapt Moara cu ghinion, Moara
care aduce nenorocirea, pentru că uşurinţa câştigurilor de aici ascunde abateri etice grave (furtul, nelegiuirea şi
crima).
Acţiunea se desfăşoară pe parcursul unui an, între două repere temporale cu valoare religioasă: de la Sfântul
Gheorghe până la Paşte. Timpul și spațiul sunt bine precizate: în ținuturile din zona Aradului, lângă Ineu, la sfârșitul
secolului al XIX-lea.

Nuvela este alcătuită din 17 capitole, fără titluri, numerotate cu cifre romane, are un subiect concentrat, care cuprinde o
serie de evenimente structurate pe momente ale subiectului.
Locul acțiunii este plasat la cârciuma Moara cu noroc, aşezată la răscruce de drumuri, izolată de restul lumii și
înconjurată de pustietăţi întunecoase.
,,Moara cu noroc” are o construcție simetrică, se deschide și se închide cu vorbele bătrânei, la început fiind
un avertisment, iar la final având rol moralizator (relația incipit-final).
Tema nuvelei o reprezintă dezumanizarea omului sub puterea banului, consecințele nefaste ale dorinței de îmbogățire.
Stilul nuvelei este sobru, concis, limbajul este popular, regional, ardelenesc. ,,Moara cu noroc” de Ioan Slavici este o
nuvelă realistă - prin temă, tipologia personajelor și stil – și o nuvelă psihologică în care accentul nu cade pe actul
povestirii, ci pe complexitatea personajelor și pe analiza minuțioasă a conflictului interior. Naratorul pătrunde până în
conștiința personajelor, notându-le stările, frământările și incertitudinile.
Teza morală care se desprinde din conținutul nuvelei este că setea de îmbogățire cu orice preț distruge echilibrul interior
și liniștea familiei.
Ghiţă depăşeşte limita normală a unui om care aspiră spre o firească satisfacţie materială şi socială. Patima pentru bani şi
fascinaţia diabolică a personalităţii Sămădăului îl determină să ajungă pe ultima treaptă a degradării morale. Sfârşitul lui
şi al celor care-1 înconjoară este în mod inevitabil tragic.
 Particularități de construcție a unui personaj dintr-un text narativ aparținând lui Liviu Rebreanu

,,Ion” – de Liviu Rebreanu

Ion

Publicat în anul 1920, ,,Ion” scris de Liviu Rebreanu, este un roman realist-obiectiv, de inspirație rurală,
simetric, interbelic și social având caracter monografic.

Ion Pop al Glanetașului este personajul principal, realist și eponim al romanului și se înscrie în tipologia
țăranului sărac, însetat de pământ, dar și în tipul arivistului. Deși este căpetenia tinerilor din Pripas, statutul său
inferior, de om sărac nu îi poate oferi demnitate, de aceea Ion e obsedat să își schimbe condiția socială.

Este un personaj complex, cu însuşiri contradictorii: viclenie şi naivitate, gingăşie şi brutalitate, insistenţă
şi cinism.

Iniţial, este descris cu o serie de calităţi, dar în goana sa pătimaşă după avere se dezumanizează treptat.

Personajul este caracterizat atât direct – de către narator, celelalte personaje și prin autocaracterizare, cât și

indirect – prin fapte, gesturi, limbaj, comportament, relația cu celelalte peronaje.

La începutul romanului naratorul îi construiește un portret favorabil. Deşi sărac, este „iute şi harnic ca mă-
sa”, iubeşte munca: „munca îi era dragă, oricât ar fi fost de aspră” şi pământul: „pământul îi era drag ca ochii din
cap”. Lipsa pământului apare ca o nedreptate, iar dorinţa de a-l avea este motivată: „Toată isteţimea lui plăteşte cât o
ceapă degerată, dacă n-are şi el pământ mult, mult…” Imaginea lui Ion cel sărac, dar frumos și puternic, este pusă în
antiteză cu imaginea lui George Bulbuc, flăcăul bogat, dar mătăhălos.

Ion este văzut diferit de celelalte personaje ale romanului (tehnica pluralității perspectivelor), fiind
caracterizat în mod direct: „Ion e băiat cumsecade. E muncitor, e harnic, e săritor, e isteț” (doamna Herdelea),

„ești un stricat și-un bătăuș, ș-un om de nimic […] te ții mai deștept decât toți, dar umbli numai după blestemății”

(preotul Belciug), ,,Ion e arțăgos ca un lup nemâncat” (George). Pentru Vasile Baciu, Ion este ,,hoț”, ,,sărăntoc”,

,,fleandură” și ,,tâlhar”, pentru Ana este ,,Ionică, norocul meu”.

Autocaracterizarea evidențiază frământările sufletești prin monologul interior: „Mă moleșesc ca obabă
năroadă. Parcă n-aș mai fi în stare să mă scutur de calicie … Las că-i bună Anuța! Aș fi o nătăfleață să dau cu
piciorul norocului pentru niște vorbe…”

Capitolul ,,Nunta" îl surprinde pe Ion între cele două glasuri, devenite voci interioare. Pentru o clipă, îi trece
prin minte un gând nebunesc: ,,Ce-ar fi dacă aș lua pe Florica și-am fugi amandoi în lume, să scap de urâțenia
 asta?”, dar imediat îi vin în minte pământurile: ,,și să rămân tot calic, pentru o muiere…”.

Caracterizarea indirectă se realizează prin faptele sale, gânduri, mimică, gesturi, comportament, relația cu celelalte
personaje etc.
Insultat de Vasile Baciu în faţa satului, la horă, se simte ruşinat, mânios, și dorește să se răzbune. Este orgolios, iar
pământul îi apare ca o condiţie a păstrării demnităţii umane, îi oferă o poziție onorabilă în ierarhia socială și respectul
sătenilor.
Isteţ, silitor, Ion trezise simpatia învăţătorului Herdelea, care îl considera capabil de a-şi schimba poziţia:
„Când a umblat la şcoala din sat a fost cel mai iubit elev al învăţătorului Herdelea, care mereu i-a bătut capul
Glanetaşului să dea pe Ion la şcoala din Armadia, să-l facă domn.”. Băiatul renunţă însă la scoală, pentru că
pământul îi era mai drag decât cartea.

Setea de pământ și viclenia sunt trăsături dominante ale personalității sale.

O scenă semnificativă penru lăcomia de pământ şi dorinţa de răzbunare se manifestă când intră cu plugul pe
locul lui Simion Lungu, pentru că acesta fusese înainte al Glanetaşilor: „Inima îi tremura de bucurie că şi-a mărit
averea” (începutul obsesiei).

De la Simion Lungu luase doar câteva brazde de pământ, dar el doreşte şi mai mult, de aceea vede în căsătoria cu Ana
soluţia.
Este viclean cu Ana: o seduce, apoi se înstrăinează, iar căsătoria o stabileşte cu Baciu când fata ajunsese deja de râsul
satului. Când tratează problema zestrei cu Vasile Baciu, Ion este ,,semeţ şi cu nasul în vânt", sfidător, conştient că deţine
controlul absolut asupra situaţiei şi că-l poate sili să-i dea pământul la care atâta râvnise.
Este naiv, crezând că nunta îi va aduce şi pământul, fără a face o foaie de zestre. După nuntă începe coşmarul
Anei fiind bătută şi alungată atât de Ion, cât şi de tatăl său. Prin intervenţia lui Belciug, Vasile îi dă toate pământurile lui
Ion, la notar.
 Iubeşte pământul mai presus de orice: „Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil… De pe atunci i-a fost
mai drag decât o mamă”. Renunţă la şcoală pentru că-i era drag „să fie veşnic însoţit cu pământul”. Renunţă la
Florica, pe care o iubea, pentru că „toată fiinţa lui arde de dorul de avea pământ mult, cât mai mult…”

Agresiv și răzbunător, Ion se simte frustrat Ion când află că Florica se mărită, are impresia că ,,cineva i-ar fi
furat cea mai bună și mai mare delniță de pământ”.

La început, Ion se simte mic și neînsemnat în fața pământurilor pe care nu le are ,,cât un vierme pe care-l
calci in picioare", dar după ce intră în posesia lor se simte puternic, ca un uriaș ,,Se vedea acum mare şi puternic că
un uriaş din basme care a biruit, în lupte grele, o ceată de balauri îngrozitori”.

Momentul în care Ion, amețit de fericire, îngenunchează și sărută pământul, ilustrează apoteoza iubirii sale: ,,
fără să-şi dea seama, se lasă în genunchi, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate pe pământul ud. Şi-n
sărutarea această grăbită simţi un fior rece, ameţitor...”

Odată obţinut pământul, setea de avuţie se potoleşte și reînvie patima pentru Florica. Brutalitatea faţă de Ana este
înlocuită cu indiferenţă. Sinuciderea ei nu-i trezeşte mustrări de conştiinţă şi nici moartea copilului fiindcă viaţa lor nu
reprezenta decât o garanţie a proprietăţii pământurilor (cinism).

Comportamentul său reflectă intenţiile faţă de celelalte personaje. La horă este tandru cu Ana: „o strânge la
piept cu mai multă gingăşie, dar şi mai prelung, decât ceilalţi flăcăi”, apoi este batjocoritor, indiferent sau o loveşte

„cu sânge rece”. Faţă de Vasile Baciu sau George Bulbuc adoptă atitudini diferite în funcţie de scopul urmărit: pământul
sau femeia. Uneori e brutal și cu tatăl său pe care-l consideră vinovat pentru că i-a băut averea.

Viclenia îi dictează modul de apropiere de Florica: falsa prietenie cu George, în a cărui casă va putea intra oricând. Aşa
cum râvnise la averea altuia, acum râvneşte la nevasta lui George.

Avertismentul Savistei aduce deznodământul implacabil: George îl ucide cu sapa pe Ion venit noaptea în curtea lui pentru
Florica. Astfel, personajul este drastic pedepsit de autor, întrucât el se face vinovat de dezintegrare morală, răspunzător de
viaţa Anei şi a copilului lor, tulburând liniştea unui cămin, liniştea unei întregi colectivităţi.
Acțiunea este localizată în timp și spațiu (satul transilvănean Pripas, la începutul secolului al XX-lea), se
desfășoară cronologic și are ca început și sfârșit câte o zi de duminică. Narațiunea este la persoana a III-a, din
perspectiva unui narator obiectiv, omiscient și omniprezent. Romanul are o compoziție sferică: incipitul și finalul
descriu drumul care intră și iese din satul Pripas. Subiectul e construit pe baza alternanței planurilor narative
(lumea țărănească și intelectualii satului).
Tema o constituie drama țăranului care dorește să aibă pământ. Prolematica pământului se împletește cu
tema iubirii și cu tema destinului.

Titlul este dat de numele personajului principal, Ion, care devine exponent al țărănimii prin dragostea pentru
pământ, dar se individualizează prin modul în care îl obține și prin obsesia bolnăvicioasă față de avere.

Romanul e alcătuit din două părți: ,,Glasul pământului” și ,,Glasuri iubirii” (ce fac referire la cele două
,,voci” interioare care se manifestă succesiv, nu simultan) și 13 capitole cu titluri semnificative.

Conflictul central e determinat de lupta pentru pământ în satul tradițional, unde averea condiționează
respectul comunității. Conflictul exterior între Ion și Vasile Baciu este dublat de conflictul interior: situația de a
alege între iubirea și avere. Conflictele secundare au loc între Ion și George Bulbuc pentru Ana, sau între Ion și
Simion Lungu pentru o brazdă de pământ.

Ion este o victimă a lăcomiei şi a orgoliului său. George Călinescu afirma că ,,în planul creației Ion este o brută. A
batjocorit o fata, i-a luat averea, a împins-o la spânzurătoare
 Particularități de construcție a unui personaj dintr-un text narativ aparținând lui Mihail Sadoveanu

,,Baltagul” – de Mihail Sadoveanu

Vitoria Lipan

Vitoria Lipan, personajul principal din romanul ,,Baltagul” de Mihail Sadoveanu, întruneşte calităţile fundamentale ale
omului simplu de la ţară, în care se înscriu cultul pentru adevăr şi dreptate, respectarea legilor strămoşeşti şi a datinilor.
Ca statut social, Vitoria Lipan este o munteancă din Măgura Tarcaului, puternică și aprigă, nevasta ciobanului Nechifor
Lipan și mama a doi copii, Gheorghiță și Minodora. Oamenii din sat îi spun simplu ,,nevasta”, identificând-o prin rolul ei
social, iar cei din afară îi spun ,,munteanca”, caracterizând-o în raport cu originea sa, cu vestimentația și cu obiceiurile pe
care le are.

Psihologic și moral, este o femeie înzestrată cu o inteligență nativă deosebită și cu spirit justițiar, stăpânește cu
dibăcie arta disimulării, este credincioasă și atentă la semnele naturii sau la visele premonitorii.
Mijloacele și procedeele de caracterizare sunt diverse, eroina este portretizată atât direct, cât și indirect.
În mod direct naratorul schițează câteva trăsături fizice ale personajului, folosind ca mod de expunere
descrierea. Vitoria Lipan cucerește prin frumusețea neobișnuită din privire: ,,Nu mai era tânără, dar avea o frumusețe
neobișnuită în privire; ,,Ochii ei căprii, în care parcă se răsfrângea lumina castanie a părului. (...) Acei ochi aprigi și
încă tineri căutau zări necunoscute.” Scriitorul se oprește asupra trăsăturilor care sugerează zbuciumul ei interior:

,,privirea ei era dusă departe, semn al gândurilor în care era adâncită și care o copleșeau”. Dispariţia lui Lipan îi
ocupă toate gândurile: „Ziua şi noaptea eu nu mă gândesc la alta”, iar rostul vieţii ei devine găsirea bărbatului: „N-am
să mai am hodină cum n-are pârâul Tarcăului pân’ ce l-oi găsi pe Nechifor Lipan”.
O trăsătură dominantă a acestui personaj complex este inteligența. Este o femeie neştiutoare de carte, dar înzestrată cu
o inteligenţă nativă deosebită. Vitoria reușeste să reconstituie drumul parcurs de Lipan, să afle adevărul și să demaște
ucigașii în fața autorităților, la parastas. Cu o logică impecabilă, prin vorbe înţepătoare şi aluzive, ea îi constrânge pe
făptaşii crimei să mărturisească adevărul. Calistrat Bogza este uluit de exactitatea detaliilor și recunoaște că: „a fost
întocmai cum a arătat femeia mortului”. Talentul detectivistic o transformă înt-un ,,Hamlet feminin”, după cum spune
George Călinescu.
Dovedește o mare pricepere în descifrarea sufletului și gândurilor oamenilor: ,,eu te cetesc pe tine, măcar că
nu știu carte”, îi spune lui Gheorghiță care este uimit de puterea mamei sale: ,,mama asta trebuia sa fie fermecătoare,
cunoaște gândul omului”.

Întrebând din sat în sat, ea își dă seama că soțul său a dispărut între Suha și Sabasa. Cu ajutorul lui Lupu, câinelui regăsit
în curtea unui gospodar, munteanca descoperă rămășitele lui Lipan într-o râpă, în dreptul Crucii Talienilor. Craniul era
spart de o lovitură de baltag, dovedind că moartea oierului fusese una violentă.
Vitoria este o femeie credincioasă ce respectă cu sfințenie datinile și obiceiurile strămoșești.
Înainte de a pleca la drum, Vitoria cere sfatul părintelui Daniil, merge la mănăstirea Bistrița, se roagă la icoana Sfintei
Ana, ține post negru 12 vineri, se spovedește, se împărtășește și o lasă pe Minodora la Mănăstirea Văratec.
Vitoria este și superstițioasă, o mulțime de semne rău-prevestitoare o determină să creadă că lui Nechifor i s- a întâmplat
ceva rău: îl visează întors cu spatele, trecând o apă neagră, cocoșul cântă cu ciocul spre poartă, dând semn
de plecare, iar norul de deasupra Ceahlăului e mai negru ca de obicei. Pentru a afla veşti despre soţul ei, Vitoria merge și
la baba Maranda, vrăjitoarea satului.

Dragostea constantă pe care i-a purtat-o lui Nechifor, o motivează să-și asume această misiune complicată:
,,fusese dragostea ei de douăzeci și mai bine de ani”; ,,Așa-i fusese drag în tinerețe Lipan, așa-i era drag și acum”.

Iubirea ei față de cei doi copii se manifestă cu severitate. În relația cu Minodora este autoritară, și o creşte în
spiritul respectului faţă de datinile străbune. Îi reproşează că nu manifestă suficient respect faţă de obiceiuri și îi
interzice adoptarea formele noi de conduită: ,,în legea noastră ai să trăieşti şi tu”.

Cu Gheorghiţă se arată mai tolerantă, pentru că-l vede sfios şi nesigur, dar când îşi dă seama că Gheorghiță va trebui să
ia locul tatălui său, îl expune unui proces dificil și forțat al maturizării. La început, Vitoria a crezut că-l poate trimite pe
flăcău singur, dar din întrebările lui îşi dă seama că n-ar fi ştiut cum să procedeze. Hotărăşte astfel să meargă împreună,
pentru a-l deprinde să se descurce în situaţii inedite, în împrejurări chiar periculoase și găsește mijloacele potrivite „ca
mintea ei să ajute şi braţul lui să lucreze”.
Protagonista este caracterizată indirect și prin numele simbolic pe care îl poartă, Vitoria semnifică biruința și anunță
victoria din final a dreptății, în spiritul căreia acționează.

Un prim element de structură este perspectiva narativă obiectivă, naraţiunea se realizează la persoana a III- a, de către
un narator omniscient, obiectiv. La parastasul soţului, Vitoria preia rolul naratorului când reconstituie crima.

De asemenea, un alt element de structură îl constituie titlul, care are valoarea simbolică: în sensul său propriu, baltagul
este un topor cu două tăişuri, iar în sensul său figurat este arma crimei şi instrumentul actului justiţiar, reparator. Baltagul
tânărului Gheorghită se păstrează neatins de sângele ucigaşilor.
Romanul e alcătuit din șaisprezece capitole care pot fi grupate, în raport cu tema călătoriei, în trei părți: constatarea
absenței și pregătirile de drum; căutarea soțului dispărut; găsirea celui căutat, înmormântarea și pedepsirea făptașilor.
Timpul este vag precizat, prin repere din calendarul religios: ,,aproape de Sf.Andrei”, ,,în Postul Mare”, ,,10
martie”. Cadrul acțiunii este satul de munte Măgura Tarcăului, zona Dornelor și a Bistriței, dar și satul de câmpie,
Cristești, în Balta Jijiei.
Romanul ,,Baltagul” prezintă monografia satului moldovenesc de la munte, lumea arhaică a păstorilor, având în prim-
plan căutarea și pedepsirea celor care l-au ucis pe Nechifor Lipan. Tema rurală este dublată de tema călătoriei inițiatice
și justițiare.
Vitoria reprezintă tipul femeii voluntare. Femeie hotărâtă, curajoasă, inteligentă, este un exponent al lumii arhaice, dar și
o individualitate, prin însușirile sale: spiritul răzbunare și perspicacitatea unui detectiv.
 Particularități ale unui text narativ studiat aparținând lui George Călinescu

,,Enigma Otiliei” – de George Călinescu

Romanul ,,Enigma Otiliei”, publicat în anul 1938, aparține perioadei interbelice și este al doilea dintre cele patru romane
publicate de George Călinescu.

Aparține speciei literare romanul deoarece are o acțiune amplă, desfășurată pe mai multe planuri, conflict complex,
personaje numeroase al căror destin este determinat de trăsături, de caracter și de întâmplările ce constituie subiectul
operei.

Este un roman realist-balzacian, obiectiv, modern, citadin, simetric și interbelic.

Aparține curentului realist prin: temă, crearea unor personaje tipice, tehnica detaliului, veridicitate, stil sobru,
impersonal. Autorul se inspiră din opera sciitorului francez Balzac, de la care preia motivul orfanului și al
paternității, tematica (prezintă o societate degradată moral sub puterea banului, căsătoria din interes), și descrierile
minuțioase (mediul, portretele personajelor).

Romanul are o compoziție sferică (incipitul și finalul coincid): realizată prin situarea personajului Felix Sima
pe strada Antim. Narațiunea se face la persoana a III-a, din perspectiva unui narator obiectiv, omiscient și
omniprezent.

Reperele spațio-temporale sunt clar stabilite, chiar în incipitul romanului, prin metoda realist-balzaciană:

,,într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puțin înainte de orele zece”, pe strada Antim din București.

Subiectul e construit prin înlănțuire, respectându-se cronologic faptele (prezentate pe parcursul câtorva ani).

Tema romanului o constituie viața burgheziei bucureștene de la începutul secolului al XX-lea. Ca teme
secundare, balzaciene, sunt prezentate: paternitatea, tema banului și tema iubirii.

Titlul inițial al romanului a fost ,,Părinții Otiliei”, dar din motive editoriale autorul îl schimbă și accentuează misterul
eroinei. Otilia rămâne până la sfârșit o enigmă, nici tânărul Felix și nici maturul Pascalopol nu reușesc să o descifreze și
să găsească explicații plauzibile pentru comportamentul ei.

Scriitorul însuși face câteva considerații despre titlu, spunând că: ,,Nu Otilia are vreo enigmă, ci Felix crede
că are. Pentru orice tânăr de 20 de ani, enigmatică va rămâne în veci fata care îl respinge, dându-i, totuşi, dovezi
de afecțiune”.
Conflictul operei este de natură succesorală și urmărește lupta clanului Tulea pentru moștenire. Conflictul
erotic are în vedere rivalitatea dintre adolescentul Felix și maturul Pascalopol pentru iubirea Otiliei.
Compozițional, romanul e alcătuit din douăzeci de capitole structurate pe două planuri narative:
dezbinarea familiei Tulea care vrea să intre în posesia averii lui moș Costache și maturizarea tânărului Felix Sima,
care înainte de a deveni medic parcurge criza erotică iminentă la vârsta adolescenței (caracter de bildungsroman).
Acțiunea debutează într-o seară de vară, pe strada Antim, când Felix Sima sosește din Iași în București pentru a studia
Facultatea de Medicină. Strada Antim și arhitectura casei lui moș Costache sunt surprinse de narator prin detalii
semnificative.
Tânărul de 18 ani, rămas orfan, este lăsat în grija unchiului și tutorelui său Costache Giurgiuveanu, un bătrân avar. Ajuns
la adresa indicată, Felix este întâmpinat într-un mod bizar de moș Costache, căci acesta se teme de străini și pretinde că
nu știe cine e tânărul: „- Nu-nu-nu ştiu... nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc.”
Din această situație neobișnuită îl salvează Otilia Mărculescu, fiica vitregă a bătrânului, crescută fără acte de adopție
legală.
Otilia îl conduce în casă, unde sub pretextul unui joc de table și cărți, sunt reunite aproape toate personajele romanului.
Astfel, Felix îi cunoaște pe membrii familiei Tulea, ce locuiesc în vecinătate: Aglae – sora lui Costache, Simion – soțul
acesteia, și cei trei copii: Olimpia, căsătorită cu Stănică Rațiu, Titi și Aurica. La masă se află și prietenul de familie
Leonida Pascalopol, un moșier rafinat, de vreo 50 de ani.
Felix se îndrăgostește de Otilia, adolescenta de 18-19 ani, dar este gelos pe Pascalopol, o prezență nelipsită din preajma
ei. La rândul său, și Otilia îi mărturisește lui Felix iubirea, dar consideră că tânărul trebuie să se realizeze mai întâi
profesional și abia apoi să se căsătorească.
Plimbările cu trăsura, mofturile și capriciile satisfăcute cu generozitate de Pascalopol, o determină pe Otilia să plece cu el
la Paris și să-i devină soție.
 Din acel moment Felix nu o mai întîlnește niciodată pe Otilia. Aceasta îi trimite de la Paris câteva rânduri prin
care justifică alegerea făcută, considerând că ar fi fost un obstacol în cariera lui: ,,Cine a fost în stare de atâta
stăpânire, e capabil să învingă şi o dragoste nepotrivită pentru marele lui viitor.” Alegerea ei, neexplicată de narator,
menține misterul personajului: este interesată de averea lui Pascalopol sau capabilă de sacrificiu pentru bărbatul iubit?

După despărțirea de Otilia, Felix continuă să studieze cu seriozitate, devine medic și profesor universitar și se
căsătorește într-un ,,chip care se cheamă strălucit, și intră, prin soție într-un cerc de persoane influente”. Otilia va
rămâne pentru el o amintire, o imagine a eternului feminin enigmatic.
În celălalt plan, al luptei pentru moștenire, clanul Tulea cunoaște declinul familial.
Aglae nu reușește să pună mâna pe averea lui moș Costache deoarece Stănică Rațiu fură banii bătrânului de sub saltea,
provocându-i moartea.

Simion înnebunește și ajunge la un ospiciu unde e abandonat de întreaga familie.

Stănică Rațiu divorțează de Olimpia și o preferă pe Georgeta, o femeie ușoară, dar prezentabilă care îi va înlesni relațiile
cu lumea bună din București.

Titi, fiul retardat, se îndreaptă spre demență și este o copie a tatălui. Aurica rămâne nemăritată și nerealizată erotic,
invidioasă și rea, ea este o copie degradată a mamei.

În epilog, se prezintă întâlnirea dintre Felix și Pascalopol, în tren. Aflăm că Pascalopol i-a redat libertatea Otiliei de a-și
trăi tinereațea, iar ea a devenit soția unui conte exotic.

Moșierul afirmă despre ea că: ,,A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă”, în timp ce
Felix constată că ,,nu numai Otilia era o enigmă, ci destinul însuși”.
În fotografia pe care i-o arată Pascalopol lui Felix, acesta nu mai regăsește chipul de altădată al Otiliei, ci „ o
doamnă foarte picantă, gen actriță întreținută. Femeia era frumoasă, cu linii fine, dar nu era Otilia, nu era fata
nebunatică…un aer de platitudine feminină stingea totul”. Imaginea ei de acum spulberă cu totul imaginea
enigmaticei adolescente.
Romanul se încheie simetric. Revenit pe strada Antim, aproximativ zece ani mai târziu, Felix își aduce aminte de seara
sosirii lui în capitală, când Costache l-a întâminat cu replica: ,,Aici nu stă nimeni”.

Pentru portretizarea personajelor, G. Călinescu alege tehnica balzaciană a descrierii mediului și fizionomiei pentru a
deduce trăsăturile de caracter. Prin intermediul detaliilor sunt prezentate aspecte fizice semnificative în plan real:
fizionomia, vestimentația, coafura, gesturile, timbrul vocii. P
Autorul realizează tipologii precum: moș Costache - avarul, Aglae - ,,baba absolută, fără cusur în rău”; Aurica
- fata bătrână, Simion - dementul, Titi - retadatul, Stănică - arivistul, Otilia - cocheta, Felix – ambițiosul, intelectualului,
Pascalopol – moșierul, aristocratul rafinat.
Portretul Otiliei este realizat în mod direct, de către narator, alte personaje și prin autocaracterizare, dar și
indirect prin fapte, gesturi, comportament, vestimentație, relația cu celelalte personaje. În afara modalităților
tradiționale de caracterizare, apar și tehnici moderne: tehnica oglinzilor paralele (pluriperspectivismul) și
comportamentismul.
Romanul ,,Enigma Otiliei” se încadrează în categoria prozei realist-balzaciene prin: naratorul omniscient ce folosește
tehnica detaliului , prin crearea unor tipologii umane, prin prezentarea burgheziei bucureștene de la începutul secolului al
XX-lea, dar George Călinescu depășește balzacianismul prin elemente moderne (ambguitatea personajelor).
 Particularități de construcție a unui personaj dintr-un text narativ aparținând lui George Călinescu

,,Enigma Otiliei” – de George Călinescu

Caracterizarea Otiliei Mărculescu

Otilia Mărculescu este personajul principal, realist și eponim al romanului ,,Enigma Otiliei” de George
Călinescu, și reprezintă tipul cochetei, dar și al eternului feminin enigmatic.
Este fiica celei de-a doua soții a lui Costache Giurgiuveanu, crescută de acesta fără acte de adopție legală.

Rămasă orfană de mamă, din copilărie, fata se bucură de afecțiunea și protecția lui Costache și Pascalopol.

Portretul Otiliei este realizat în mod direct, de către narator, alte personaje și prin autocaracterizare, dar și
indirect prin fapte, gesturi, comportament, vestimentație, relația cu celelalte personaje. În afara modalităților
tradiționale de caracterizare, apar și tehnici moderne: tehnica oglinzilor paralele (pluriperspectivismul) și
comportamentismul.

În manieră balzaciană, naratorul o descrie astfel: „fata părea să aibă vreo 18-19 ani. Fața măslinie, cu nasul
mic și ochii foarte albaștri, arată și mai copilaroasă între multele bucle și gulerul de dantelă(...) în trupul subțiratic,
cu oase delicate ca de ogar, de un stil perfect (...) era o stăpânire desăvârșită de femeie.”

Portretul fizic, relatat direct prin ochii lui Felix, evidențiază: frumusețe, delicateţe, tinereţe, farmec,
cochetărie: „... un cap prelung şi tânăr de fată, încărcat de bucle, căzând până la umeri. Fata, subţiratică, îmbrăcată
într-o rochie foarte largă pe poale, dar strânsă tare la mijloc şi cu o mare coleretă de dantelă pe umeri, îi întinse cu
francheţe un braţ gol şi delicat...”.
Otilia este un personaj complex și contradictoriu, fiind privită în mod diferit (tehnica oglinzilor paralele) de
celelalte personaje ale romanului: Moş Costache o iubeşte și o numește „Otilica”, „fe-fetiţa mea”, Felix o vede
„adorabilă, atrăgătoare, cultă, talentată, o fată admirabilă, superioară” pe care n-o înțelege, Pascalopol o priveşte pe
Otilia ca pe femeia în devenire, are răbdare cu ea, dar nu distinge „ce e patern şi ce e viril” în sentimentele lui; o
consideră „o mare ștrengăriță cu temperament de artistă”, îl încântă şi îl emoţionează, „e ca o rândunică”.

Aglae o consideră „o zănatică”, „o dezmăţată”, „o stricată”, care suceşte mințile bărbaților de familie, iar
Aurica o urăşte şi o invidiază pentru că are succes la bărbaţi. Pentru Stănică Raţiu, Otilia este o femeie cu „spirit
practic”, care ştie să se descurce în viaţă: „deşteaptă fată!”.

Comportamentul Otiliei este derutant pentru că trece brusc de la o stare la alta, dar tânăra enigmatică
dovedește o autocunoaștere desăvârșită a propriei firi: ,,Eu am un temperament nefericit, mă plictisesc repede, sufăr
când sunt contrariată”. Este conștientă de relativitatea frumuseții: ,,noi nu trăim decât cinci-șase ani !... pe urmă am
să capăt cearcăne la ochi, zbârcituri pe obraz”.

Camera ei o definește în totalitat și sugerează indirect firea eigmatică prin amestecul de: dantele, cutii cu pudră,
parfumuri, păpuși, bucăți de ciocolată mușcate cu dinții, romane, partituri toate aruncate în dezordine. În seara sosirii lui
Felix, pentru că nu are o cameră pregătită, Otilia îi oferă cu generozitate camera ei. Este un prilej pentru felix de a
descoperi o parte din personalitatea exuberantă a Otiliei.
Personajul este un amestec ciudat de atitudine copilăroasă şi matură în acelaşi timp: aleargă desculţă prin iarba din curte,
se urcă pe stogurile de fân în Bărăgan, stă ca un copil pe genunchii lui Pascalopol, dar este profund raţională şi matură
atunci când îi explică lui Felix motivele pentru care nu se pot căsători.

Inconsecvența o reprezintă: ,,Într-o zi îmbrăca păpuşi, în alta mustra pe moş Costache că se murdăreşte [...]
şi-l scutura întorcându-l în toate chipurile, ca pe un copil. Altă dată Otilia fu nemulţumită de gospodăria Marinei şi,
punându-şi un şorţ înainte, se aşeză serios pe treabă. Dar se plictisi curând”.
Trăsătura dominantă a Otiliei este spiritul contradictoriu, prezent pe tot parcursul romanului.
O secvență narativă care evidențiază misterul protagonistei este cea a ultimei întâlniri dintre ea și Felix: merge noaptea
în camera lui pentru a-i dovedi iubirea, iar a dimineața pleacă la Paris cu Pascalopol.

Fata oscilează, între Felix și Pascalopol, două ipostaze masculine diferite, optând, în cele din urmă, pentru moșier.
Justifică decizia, prin câteva rânduri adresate lui Felix, și consideră că ar fi fost un obstacol în cariera lui:

,,Cine a fost în stare de atâta stăpânire, e capabil să învingă şi o dragoste nepotrivită pentru marele lui
viitor.” Alegerea ei, neexplicată de narator, menține misterul personajului: este interesată de averea lui Pascalopol sau
capabilă de sacrificiu pentru bărbatul iubit?
Ea rămâne până la sfârșit o enigmă, nici tânărul Felix și nici maturul Pascalopol nu reușesc să o descifreze și să găsească
explicații plauzibile pentru comportamentul ei. În epilog, Pascalopol mărturisește că i-a redat libertatea de
 a-și trăi tinereațea: ,,A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă”, iar ea a devenit soția unui conte
exotic.

În fotografia pe care i-o arată Pascalopol lui Felix, peste ani, acesta nu mai regăsește chipul de altădată al
Otiliei, ci „o doamnă foarte picantă, gen actriță întreținută. Femeia era frumoasă, cu linii fine, dar nu era Otilia, nu
era fata nebunatică…un aer de platitudine feminină stingea totul”. Imaginea ei de acum spulberă cu totul imaginea
enigmaticei adolescente.
Romanul are o compoziție sferică (incipitul și finalul coincid): realizată prin situarea personajului Felix Sima
pe strada Antim. Narațiunea se face la persoana a III-a, din perspectiva unui narator obiectiv, omiscient și
omniprezent.
Reperele spațio-temporale sunt clar stabilite, chiar în incipitul romanului, prin metoda realist-balzaciană:
,,într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puțin înainte de orele zece”, pe strada Antim din București.

Subiectul e construit prin înlănțuire, respectându-se cronologic faptele (prezentate pe parcursul câtorva ani).

Tema romanului o constituie viața burgheziei bucureștene de la începutul secolului al XX-lea. Ca teme
secundare, balzaciene, sunt prezentate: paternitatea, tema banului și tema iubirii.

Compozițional, romanul e alcătuit din douăzeci de capitole structurate pe două planuri narative: dezbinarea
familiei Tulea care vrea să intre în posesia averii lui moș Costache și maturizarea tânărului Felix Sima, care înainte
de a deveni medic parcurge criza erotică iminentă la vârsta adolescenței (caracter de bildungsroman).
Titlul inițial al romanului a fost ,,Părinții Otiliei”, dar din motive editoriale autorul îl schimbă și accentuează misterul
eroinei. Otilia rămâne până la sfârșit o enigmă, nici tânărul Felix și nici maturul Pascalopol nu reușesc să o descifreze și
să găsească explicații plauzibile pentru comportamentul ei.
Autorul mărturisește că Otilia nu are nicio enigmă, cum sugerează titlul romanului: ,,Nu Otilia are vreo
enigmă, ci Felix crede că are. Pentru orice tânăr de 20 de ani, enigmatică va rămâne în veci fata care îl respinge,
dându-i,totuşi, dovezi de afecțiune”.
Conflictul operei este de natură succesorală și urmărește lupta clanului Tulea pentru moștenire. Conflictul
erotic are în vedere rivalitatea dintre adolescentul Felix și maturul Pascalopol pentru iubirea Otiliei.
Otilia este un personaj ,,rotund” (nu poate fi caracterizat succint și exact), aflat în continuă transformare, care surprinde
prin trăsăturile contradictorii și ilustrează complexitatea feminității.
 Particularități de construcție a unui personaj dintr-un text narativ aparținând lui Camil Petrescu

,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război ” – de Camil Petrescu

Ștefan Gheorghidiu

Opera ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu a fost publicată în anul
1930 și este un roman psihologic, modern, subiectiv, deoarece are drept caracteristici: unicitatea perspectivei
narative, raportul dintre timpul cronologic și timpul psiholgic, memoria afectivă, introspecția, narațiunea la persoana I,
anticalofilismul, dar și autenticitatea trăirii.

Perspectiva narativă e subiectivă, romanul este scris sub formă de jurnal și reprezintă o confesiune a personajului
principal, Ştefan Gheorghidiu, care trăiește zbuciumându-se între certitudine şi incertitudine

Textul narativ este structurat în 13 capitole și două părţi precizate încă din titlu: „Ultima noapte de dragoste”- ce face
referire la iubirea matrimonială eșuată dintre Ștefan Gheorghidiu și Ela - și „întâia noapte de război” – care urmărește
experiența de pe front din timpul Primului Război Mondial. Prima parte este în întregime ficțională, în timp ce a doua se
bazează pe amintirile reale ale scriitorului care a participat la luptele din Primul Război Mondial.

Cuvântul noapte repetat în titlu redă simbolic necunoscutul, incertitudinea, îndoiala, iraționalul, nesiguranța și absurdul.
Tema romanului o constituie drama intelectualului lucid care trăiește prin două experienţe fundamentale:

iubirea şi războiul.

Conflictul interior al personajului-narator este de natură filozofică: el caută cu încăpăţânare adevarul,

fiind un pasionat al certitudinii absolute. Opera debutează printr-un artificiu compozițional și se deschide cu imaginea
lui Ștefan Gheorghidiu pe front. În incipit sunt fixate cu precizie realistă coordonatele spațio-temporale: primavara
anului 1916, Prahova, între Bușteni și Predeal.

Ştefan Gheorghidiu, personajul principal al romanului, reprezintă tipul intelectualului lucid, inadaptatul superior, care
trăieşte drama îndrăgostitului de absolut. Ștean speră să găsească în Ela idealul său de iubire şi feminitate către care
aspira cu toată fiinţa și încearcă să o modeleze pe după propriul tipar de perfecțiune.
Fire pasională şi hipersensibilă, Ştefan Gheorghidiu adună progresiv semne ale neliniştii, ale îndoielilor sale chinuitoare,
pe care le analizează minuţios, cu luciditate. Personajul-narator crezuse că trăieşte marea iubire:

„Simţeam că femeia aceasta era a mea în exemplar unic”.

Caracterizarea directă este realizată prin autocaracterizare, autoanaliză lucidă şi introspecţie: „mă chinuiam
lăuntric ca să par vesel şi eu mă simţeam imbecil şi ridicol şi naiv”.

Portretul fizic este vag prezentat „eram înalt și elegant”, nepunându-se accentul înfățișare, ci pe trăirile
interioare.
Caracterizarea directă prin intermediul altor personaje apare rar: „Ești de o sensibilitate imposibilă!” (Ela),

,,ai sa-ti pierzi averea. Cu filozofia dumitale nu faci doi bani. Cu Kant ala al dumitale si cu Schopenhauer nu faci în
afaceri nicio brânză” (Nae Gheorghidiu).

Dintre modalităţile de caracterizare a personajului, portretul lui Gheorghidiu este realizat mai ales
prin caracterizare indirectă, care se desprinde din fapte, gânduri, limbaj, gesturi, atitudini şi relaţiile cu celelalte
personaje. La aceasta se adaugă autocaracterizarea, dar şi procedee specifice prozei moderne: autoanaliza lucidă,
introspecţia, monologul interior, fluxul conştiinţei.
Ştefan Gheorghidiu este un tânăr intelectual, abolvent al Facultăţii de Filozofie, însurat cu o colegă de la Universitate,
studentă la Litere, pe nume Ela.
Protagonistul, și în același timp naratorul întâmplărilor din roman, Ștefan Gheorghidiu, asistă la popota ofițerilor la o
discuție despre dragoste și infidelitate, pornind de la un fapt divers aflat din presă: un bărbat care și-a ucis nevasta
infidelă a fost achitat de tribunal. Această discuție declanșează memoria afectivă a protagonistului, trezindu-i amintirile
legate de cei doi ani și jumătate de căsnicie cu Ela: „Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi
bănuiam că mă înşală.”
Tânărul, pe atunci student la Filosofie, se căsătorise din dragoste cu Ela, cea mai frumoasă studentă de la Facultatea de
Litere. Povestea lor de iubire începe, după cum mărturisește Ștefan, dintr-un orgoliu: deși nu-i plăceau deloc blondele, se
simte măgulit când Ela începe să-i acorde atenție.
 Principala trăsătură de caracter a protagonistului este orgoliul. „Începusem totuși să fiu măgulit de
admirația pe care o avea mai toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaș iubit de una dintre cele mai
frumoase studente, și cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri”.

După căsătorie, cei doi duc un trai modest, aproape de sărăcie, dar sunt fericiţi. Echilibrul tinerei familii este tulburat de o
moştenire pe care Gheorghidiu o primește de la unchiului său Tache.

Noul statut social şi material o transformă pe Ela într-o femeie emancipată, devine atrasă de viața luxoasă, de petrecerile
nocturne, iar Ștefan simte ,,cum zi de zi femeia mea se înstrăinează.” Sub influența Anișoarei, Ela pătrunde în lumea
mondenă, aparent lipsită de griji, pe care Ștefan o disprețuiește.

Atitudinea soției care seimplică cu îndârjire în discuțiile despre bani îl surprinde în mod dureros: „Aș fi vrut-o
mereu feminină, deasupra acestor discuții vulgare, plăpândă și având nevoie să fie protejată, nu să intervină atât de
energic interesată.”

Tot din orgoliu, Ștefan refuză să intre în competiție cu ceilalți, fiindcă i se pare sub demnitatea lui de intelectual să-și
schimbe garderoba și să adopte comportamnetul superficial al dansatorilor mondeni apreciați de Ela.

Un episod semnificativ care ajută la caracterizarea personajului îl reprezintă excursia la Odobești, atunci când se
declanșază criza de gelozie a lui Ștefan. În timpul acestei excursii, se pare că Ela îi acordă o atenţie exagerată unui anume
domn G. (Grigoriade), care, după opinia personajului-narator, îi va deveni mai târziu amant.

Compania insistentă a domnului G., așezarea Elei lângă el, la masă și în mașină, gesturile familiare (mănâncă
din farfuria lui, îi toarnă vin în pahar, comandă amândoi clătite etc.) sunt ocazii de observație atentă și frământare
interioară care provoacă eroului o chinuitoare suferință: ,,în cele trei zile, cît am stat la Odobeşti, am fost ca şi bolnav,
cu toate că păream uneori de o veselie excesivă. Îmi descopeream nevasta cu o uimire dureroasă.” Începând din acest
moment viața cuplului se desfășoară prin succesive acumulări de tensiune, împăcări și despărțiri.
Într-o astfel de criză, Gheorghidiu aduce acasă „o cocotă destul de frumuşică, voinică şi nespus de vulgară”
pentru a-și demonstra că ,,tot ce oferă una, îţi poate oferi şi cealaltă şi că nu merită, că e ridicol să suferi atât de
mistuitor, pentru atât de puţin lucru.”

Protagonistul trăiește o dramă pe care reușește să o depășească prin implicarea într-o experiență mult mai puternică:
războiul. Partea a doua a romanului ilustrează imaginea de groază de pe front. Această nouă experiență (lipsa hranei,
frigul, iminența morții, suferința aproapelui) îl marchează profund pe Ștefan și îl face să conștientizeze ce înseamnă
adevărata suferință. Drama războiului anulează drama iubirii.

Deşi ar fi putut să evite participareala război, profitând de averea sa, Ştefan se înrolează voluntar, dar nu din patriotism,
ci din orgoliu, din dorinţa de a nu se simţi inferior.

Un alt moment semnificativ pentru caracterizarea lui Ștefan îl reprezintă decizia din finalul romanului, de a o
părăsi pe Ela lăsându-i toată averea: „absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ la cărţi ..., de la lucruri personale
la amintiri. Adică tot trecutul”.
Întors de pe front, o percepe pe Ela ca o străină şi îşi dă seama, cu luciditate, că oricând ar fi putut „găsi alta
la fel”. Găsește o scrisoare anonimă, prin care e avertizat că ,,nevasta dumitale te înșală ca o târfă cu un individ
Grigoriade", dar constată cu surprindere că nu-i pasă: „sunt obosit, mi-e indiferent chiar dacă e nevinovată”.
Prin Ștefan Gheorghidiu, personajul-narator, scriitorul impune în literatura română o nouă tipologie: intelectualul însetat de
absolut care trăiește drama inadaptării sociale.
 Particularități ale unui text dramatic studiat aparținând lui I.L. Caragiale

,,O scrisoare pierdută” – de I. L. Caragiale

Piesa ,,O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale a fost jucată în premieră, pe scena Teatrului Național din
București, la 13 noiembrie 1884. Ca specie literară este o comedie realistă de moravuri politice în care sunt prezentat
cu rol moralizator defecte umane și aspecte ale societății contemporane autorului.
Face parte din curentul literar realismul prin: încadrarea personajelor în tipologii umane, veridicitate, indici de spațiu și
timp, tehnica detaliilor, ironie, înfățișarea realității societății românești etc.
Personajele sunt realizate în viziunea clasică încadrându-se într-o tipologie comică și având o trăsătură de caracter
dominantă: Zoe – tipul adulterinei și al cochetei, Trahanache – tipul încornoratului, al ticăitului, Tipătescu – tipul
amorezului, al don juan-ului, Cațavencu – tipul arivistului și demagogului, Farfuridi și Brânzovenescu – tipul prostului,
Pristanda – tipul servilului incult, Cetățeanul turmentat – tipul alegătorului.

Actiunea e plasată: ,,în capitala unui județ de munte, în zilele noastre”, adică la sfârșitul sec. XIX, pe durata a
trei zile. Repere spațio-temporale sunt, totuși, vag exprimate pentru a avea efect de generalizare a evenimentelor de
acest fel, care s-ar putea petrece în orice loc.
Piesa e structurată în patru acte și mai multe scene.
Titlul pune în evidență contrastul comic dintre aparență și esență. Scrisoare de amor pierdută e folosită ca armă de șantaj
atât de Nae Cațavencu, cât și de Agamemnon Dandanache pentru obținerea funcției de deputat.

Tema operei constă în prezentarea unor aspecte din viața politică (lupta pentru putere în contextul alegerilor electorale)
și de familie (triunghiul amoros Tipătescu, Zoe, Trahanache).
Acțiunea comediei se desfășoară pe fondul agitat al unei campanii electorale pentru funcția de deputat.
Conflictul dramatic principal constă în lupta pentru putere dată între două grupuri politice opuse: partidul liberal - care
îl sprijină pe Farfuridi – și gruparea independentă, constituită în jurul lui Nae Catavencu (avocat și directorul
ziarului ,,Răcnetul Carpaților”). Conflictul secundar e reprezentat de grupul Farfuridi-Brânzovenescu care se teme de
trădarea prefectului.

Partidul liberal, aflat la guvernare, este condus de Zaharia Trahanache şi reprezentat în județ de prefectul Ștefan
Tipătescu. Nae Cațavencu, aflat în opoziție, este susținut de „dăscălime” și „popime”.
Scena initială din actul I prezintă discuția dintre polițaiul orașului Ghiță Pristanda și prefectul Ștefan Tipătescu care
citește un articol din ziarul ,,Răcnetul Carpaților” în care este aspru criticat fiind numit vampir.
Ghiță îi relatează apoi prefectului misiunea pe care o avusese în noaptea precedentă, aceea de a-i spiona pe inamicii
politici, trăgând cu urechea la ferestrele casei lui Nae Caţavencu. Astfel îl auzise pe avocatul Cațavencu spunând
celorlalți membri ai partidului independent că se află în posesia unui document compromițător (,,scoate o scrisorică din
portofel") cu ajutorul căruia îi va forța pe cei aflați acum la putere să-l susțină în alegerile apropiate.
Poliţaiul nu putuse afla despre ce fel de document era vorba pentru că închiseseră geamurile. Tipătescu îi ordonă să afle
despre ce e vorba.
Acțiunea propriu-zisă porneşte de la o întâmplare banală: pierderea unei scrisori compromiţatoare pentru
stâlpii puterii locale.

Ştefan Tipătescu, prefectul judeţului, are o relație amoroasă ascunsă, cu Zoe Trahanache, soția prietenului său cel mai
bun. Din neglijență, Zoe pierde scrisoarea de amor care-i fusese adresată de Ștefan. Ea îi mărturiseşte lui
 Tipătescu faptul că pierduse scrisoarea în seara întâlnirii, atunci când plecase de la el: ,,poate să fi scos batista pe
drum și mi-a căzut scrisoarea: le aveam tot într-un buzunar”.

Pierdut de Zoe, documentul compromițător este găsit de Cetățeanul turmentat care lucrase la poștă, de aceea vrea să ducă
scrisoarea ,,andrisantului”, numai că nu e profund cinstit și merge la lumina unui felinar să o citească.
O primă secvență importantă pentru ilustrarea temei este cea în care Nae Cațavencu îl îmbată pe Cetățeanul turmentat, îi
fură scrisoarea și o transformă în instrument de șantaj. Nae Cațavencu amenință că o va publica în ziarul
„Racnetul Carpaților”, unde era director, dacă nu primește sprijin politic în vederea obținerii funcției de deputat.
Intră în scenă Zaharia Trahanache care povestește foarte revoltat prefectului că fusese chemat de Nae Cațavencu pentru
a-i arata o scrisoare de amor adresată Zoei chiar de Tipătescu.

Trahanache consideră că scrisoarea e falsă, deși scrisul seamană atât de bine, încât „să zici și tu că e a ta, dar
să juri, nu altceva, să juri!”, dar Tipătescu se teme că va fi dezvăluită relația amoroasă dintre el și Zoe.

O altă secvență e reprezentantă de încercările personajelor implicate de a rezolva această problemă. Tipătescu ordonă
arestarea lui Cațavencu și percheziționarea casei acestuia, Zoe de teamă că va fi compromisă public, exercită presiuni
asupra celor doi bărbaţi şi obţine promisiunea candidaturii lui Cațavencu, iar Trahanache găsește o poliță falsificată prin
care Cațavencu fură banii asociației și încearcă să răspundă șantajului cu șantaj.
Când totul părea rezolvat, de la Bucureşti se cere, fără explicații, să fie trecut pe lista candidaţilor un nume necunoscut:
Agamemnon Dandanache. În timpul şedinţei de numire oficială a candidatului, poliţaiul Pristanda pune la cale un
scandal, ,,o încăierare” în urma căreia Cațavencu pierde pălăria în căptușeala căreia se afla ascunsă scrisoarea. Pălăria
ajunge în mâinile Cetățeanului turmentat și fiindu-i mică îi scoate căptușeala, iar în interior găsește scrisoarea și i-o
înapoiază Zoei.
Dandanache relatează împrejurarea prin care a ajuns pe lista electorală: se folosește tot de o scrisoare de amor pierdută.
Mișelia personajului constă în faptul că, deși îi este îndeplinită dorința, nu înapoiază scrisoarea, ci o pastrează, pentru că
,,mai trebuie s-aldată...”.
Finalul comediei este fericit, piesa se încheie într-o atmosferă de carnaval.
Agamemnon Dandanache este ales în unanimitate. Cațavencu, rămas fără arma șantajului și de teamă că va fi compromis
public din pricina poliței falsificate se îmbrățișează cu vechii adversari politici și acceptă să conducă petrecerea dată în
cinstea noului ales.

Comedia ,,O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale ilustrează contrastul dintre aparență și esență într-o societate
degradată și vicioasă.
 Particularități de construcție a unui personaj dintr-un text dramatic studiat aparținând lui I.L. Caragiale

,,O scrisoare pierdută” – de I. L. Caragiale

Ștefan Tipătescu

Ștefan Tipătescu, unul din personajele principale ale comediei „O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale,
este prefectul județului, stâlp al puterii conservatoare, și întruchipează tipul donjuanului, al primului amorez, al
cuceritorului de inimi.
Tipătescu este cel mai puțin marcat comic, fiind spre deosebire de celelalte personaje un om instruit, educat,
dar imoral deoarece are o relație amoroasă ascunsă cu Zoe Trahanache, soția prietenului său Zaharia. Povestea de
dragoste începe încă din momentul în care ea se căsătorește cu neica Zaharia, așa cum bărbatul încornorat observă
cu naivitate: ,,pentru mine să vie cineva să bănuiască pe Joiţica, ori pe amicul Fănică, totuna e... E un om cu care nu
trăiesc de ieri de alaltăieri, trăiesc de opt ani, o jumătate de an după ce m-am însurat a doua oară. De opt ani trăim
împreună ca fraţii, şi nici un minut n-am găsit la omul ăsta măcar atitica rău...”
Trăsătura dominantă a personajului este impulsivitatea care iese în evidență în actul I, atunci când
Trahanche îi face o vizită matinală și îi spune că scrisoarea sa de amor adresată Zoei se află în posesia lui Nae
Cațavencu. Neștiind cum să reacționeze, Tipătescu este derutat, confuz și nervos. Prin intermediul didascaliilor sunt
surprinse stările personajului: „turburat rău”, „în culmea agitaţiei”, „înfuriat” „fierbând mereu”.
Se plimbă agitat și îl amenință pe Cațavencu: „O să-i rup oasele mizerabilului!”, „Îl împuşc! îi dau foc!”, „să
mi-l aducă aici numaidecât, viu ori mort, cu scrisoarea!”, „Infamul! Canalia!”.
Trahanache își exprimă opinia despre Tipătescu, caracterizându-l în mod direct: „E iute! N-are cumpăt.
Aminteri bun băiat, deştept, cu carte, dar iute, nu face pentru un prefect.”

Comicul de situație rezultă din faptul că soțul încearcă să-l linișteașcă pe amant, spunând că scrisoarea e falsă,
deși scrisul seamană atât de bine, încât „să zici și tu că e a ta, dar să juri, nu altceva, să juri!”

Intrarea în scenă a Cetățeanului turmentat, care dezvăluie cum a intrat Cațavencu în posesia scrisorii, îl înfurie
din nou pe Tipătescu: „Scrisoarea (se repede la el strigând), unde e scrisoarea?; (apucându-l şi zguduindu-l)
Mizerabile! Ce ai făcut?”.
O altă secvență care evidențiază caracterul protagonistului se află în actul al II-lea, după ce Cațavencu este arestat și
adus în casa prefectului. Ascunzându-și cu greu disprețul și furia, Tipătescu încearcă să recupereze scrisoare oferindu-i
alte funcții importante: avocat al statului, primar și chiar o moșie din marginea orașului. Negocierea cu Cațavencu
subliniază mentaliatatea de stăpân, prefectul are la dispoziția sa județul pe care-l confundă cu propria moşie.
Dintr-o scenă monologată a lui Pristanda reiese că Tipătescu abuzează de funcția sa pentru a găsi scrisoarea
compromițătoare „am poruncă de la conul Fănică să-l chinuiesc ca pe hoții de cai”.
Când Cațavencu refuză, singura lui dorință fiind de a ajunge deputat, Ștefan izbucnește și devine de
necontrolat: „Canalie neruşinată! Nu ştiu ce mă ţine să nu-ţi zdrobesc capul... (se repede, ia un baston de lângă
perete şi se întoarce turbat către Caţavencu.) Mişelule! trebuie să-mi dai aci scrisoarea, trebuie să-mi spui unde e
scrisoarea... ori te ucid ca pe un câine!”
 Întâlnirea celor doi se încheie cu o iminentă încăierare, oprită de Zoe, care intervine și
printr-un șantaj emoțional: „Fănică! Fănică! hotărâşte-te! Poţi fi tu duşmanul liniştii mele?...
Spune!... ” îl convinge să accepte candidatura lui Cațavencu.

Propunerea pe care i-o face Zoei („Să fugim împreună”) este o soluție în care, probabil,
nici el nu crede, dar care i se potrivește, el fiind un om al reacțiilor extreme. De dragul unei femeii
iubite sacrifică o carieră promițătoare la București, așa cum remarcă Trahanache: „Credeţi d-
voastră că ar fi rămas el prefect aici şi nu s-ar fi dus director la Bucureşti, dacă nu stăruiam eu şi
cu Joiţica... şi la dreptul vorbind, Joiţica a stăruit mai mult…”
Caracterizarea directă a lui Tipătescu este realizată și prin observaţiilor celorlalte
personaje: „moșia, moșie, foncția, foncție, coana Joițica, coana Joițica: trai neneaco, cu banii lui
Trahanache”( Pristanda) „vampir, unul care suge sângele poporului”( Cațavencu)
Infatuat, are o părere foarte bună despre calitățile sale de om politic: „mi-am sacrificat
cariera şi am rămas între d-voastră, ca să vă organizez partidul -căci fără mine, trebuie să
mărturisiţi, că d-voastră n-aţi fi putut niciodată să fiţi un partid”(autocaracterizare).
Caracterizarea prin nume este și o sursă a comicului. Prenumele cu rezonanță istorică, Ștefan, este
înlocuit de cunoscuți cu diminutivul Fănică, ceea ce pune în contrast apareța (Ștefan șeful,
conducătorul județului) și esența/realitatea (Fănică, bărbatul slab în fața femeii). Tipătescu poate
proveni de la tip, el fiind tipul amorezlui.
Acțiunea comediei e plasată: ,,în capitala unui județ de munte, în zilele noastre”, adică la
sfârșitul sec. XIX, pe durata a trei zile. Repere spațio-temporale sunt, totuși, vag exprimate
pentru a avea efect de generalizare a evenimentelor de acest fel, care s-ar putea petrece în orice loc.
Piesa e structurată în patru acte și mai multe scene.
Titlul pune în evidență contrastul comic dintre aparență și esență. Scrisoare de amor pierdută e folosită
ca armă de șantaj atât de Nae Cațavencu, cât și de Agamemnon Dandanache pentru obținerea funcției
de deputat.

Tema operei constă în prezentarea unor aspecte din viața politică (lupta pentru putere în contextul
alegerilor electorale) și de familie (triunghiul amoros Tipătescu, Zoe, Trahanache).
Conflictul dramatic principal constă în lupta pentru putere dată între două grupuri politice opuse:
partidul liberal - care îl sprijină pe Farfuridi – și gruparea independentă, constituită în jurul lui Nae
Catavencu (avocat și directorul ziarului ,,Răcnetul Carpaților”). Conflictul secundar e reprezentat de
grupul Farfuridi-Brânzovenescu care se teme de trădarea prefectului.
Incipitul este tip ex-abrupto*, deoarece acțiunea e prezentată în plină tensiune dramatică. Finalul este
închis, conflictul se rezolvă și comedia se încheie într-o atmosferă de veselie generală.