Moara cu noroc

de Ioan Slavici

Încadrare în perioadă & curent

• 1881, „Novele din popor”
• Nuvela realistă cu accente clasice moralizatoare de factură psihologică și socială
• Realism:
o Principiile specifice curentului prin care se ordonează materialul narativ
▪ Mimetism: lumea narativă = reproducere a realității datorită coordonatelor spațiale și temporale, tipologiilor de
personaje și situațiilor tip
▪ Veridicitatea, verosimilitatea, logica & cronologia evenimentelor
▪ Lumea în care evoluează personajele = o reprezentare la scară ficțională a societății transilvănene de la sfârșitul
secolului al XIX-lea → personajelor li se atribuie un statut social în conformitate cu timpul și cu mediul pe care le
definesc
• Clasicism moralizator:
o Complexitatea conflictului
o Consecvența cu care tema e anticipată în titlu, prefigurată în incipit și validată de finalul nuvelei → coerența construcției
narative
• Creație psihologică:
o Stil indirect liber & monologuri interioare → conflicte interioare puternice = aspecte narative ce conduc spre o primă formă
de analiză psihologică în literatura română

Temă și viziune despre lume

• Aspect tematic fundamental: efectele nefaste pe care obsesia banului le are asupra individului într-un anume context spațial și
temporal, Ardealul sfârșitului de secol al XIX-lea
• Aspecte tematice secundare: familia & gelozia
• Viziunea despre lume evocă tendințe moralizatoare excesive ale unui realism clasic, indivizii ce nu acționează în conformitate cu
reperele morale fiind destinați unui final tragic

2 secvențe relevante temei

Prin combinarea celor două tehnici – mimesis (crearea iluziei vieții) și analiza psihologică, Ioan Slavici prezintă, pe tot parcursul acțiunii
nuvelei, efectele nefaste pe care obsesia banului le are asupra omului.
I. Incipitul
• Ex-abrupto
• Anticipează declinul personajului principal
• Adusă în prim-plan o voce aparent exterioară textului: bătrâna mamă a Anei, ce funcționează ca alter-ego și personaj raisonneur:
„Omul să fie fericit cu sărăcia sa, căci daca e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit.”
o enunță concepția despre lume a naratorului
o relevă confruntarea dintre mentalitatea tradițională cumpătată ce se organizează pe liniștea și fericirea familiei și gândirea
capitalistă
• Ghiță ironizează reticența la schimbare a bătrânei, considerând că respectarea unor căi prestabilite de existență înseamnă
plictiseală casnică și drumul spre o sigură alienare: „Să ne punem pe prispa casei la soare, privind eu la Ana, Ana la mine, amândoi
la copilaș, iară dumneata la tustrei. Iacă liniștea colibei.
II. Momentul numărării banilor
• Dacă la început alegerea tânărului se dovedește a fi productivă, pe parcurs excesele la care conduce lăcomia de bani confirmă
temerile bătrânei → dezumanizarea lui Ghiță intră pe o pantă fără de întoarcere
• Contabilizarea profitului săptămânal obișnuia să fie un ritual la care participa întreaga familie, însă în această scenă este prezentat
un Ghiță egoist, înstrăinat, chiar paranoic: „Se afla singur în odaia de lângă birt și-și număra banii, îi număra singur, fără zgomot
și ascuțindu-și mereu urechea, pentru ca să-i ascundă îndată ce ar simți că se apropie cineva.”
• Schimbarea a survenit după ce Ghiță acceptă banii de la Lică Sămădăul, personaj ce zdruncină echilibrul universului, în urma unei
crime, ca preț al tăcerii lui
2 elemente de construcție
Viziunea despre lume a autorului concretizată prin tema dezumanizării este ilustrată la nivelul textului prin elementele de construcție
narativă.
I. Conflict
• Conturat din perspective și dimensiuni complexe, opunând personaje cărora le sunt atribuite, la nivelul semnificațiilor, roluri etice
diferite
• Conflictul exterior, principal: Lică & Ghiță, personaje antagonice, care se deosebesc fundamental prin trăsături și modul de a
acționa
• Amplificarea situațiilor conflictuale se realizează în nuvelă prin procedeul acumulării secvențelor de tensiune narativă, care
evidențiază disensiuni dintr-un plan secundar: Ghiță-Ana, Ghiță-Pintea, Ana-Lică
• Interdependența conflictului exterior, de tip social, moral sau familial & a conflictului interior, reliefat de zbuciumul personajului
principal → potențare a ambelor categorii de conflicte, conducând la declinul eroului în contrast cu consolidarea statutului lui
Lică la nivelul lumii nuvelei
• Dialogul, monologul interior & stilul indirect liber = modalități explicite prin care conflictele sunt sugerate și conduse prin
intermediul limbajului:
o Dialogul: confruntarea verbală dintre Ghiță și Lică, unde eroul îl înfruntă pe Sămădău preluând superioritatea în schimbul
de replici prin succesiuni de interogații, imperative, formularea categorică a refuzului & a negațiilor
o Monologul interior: modalitate de autocaracterizare, Ghiță încearcă să își ofere o explicație a propriilor slăbiciuni: „Ei! Ce
să-mi fac?... Așa m-a lăsat Dumnezeu!... Ce să-mi fac dacă dacă e în mine ceva mai tare decât voința mea? Nici cocoșatul
nu e însuși vinovat că are cocoașă.”
o Stilul indirect liber: modalitate hibridă de a accede la gândurile personajelor prin conservarea unei relative omnisciențe,
marcat formal de utilizarea în text a verbelor dicendi: „se gândi”, „își spuse”, „socoti” etc.
II. Reperele spațio-temporale
• Confirmă o strânsă legătură dintre realitatea socială & problemele morale sau psihologice pe care apariția capitalismului le
presupune
• Descrierea amănunțită a locului și timpului, prin utilizarea detaliului semnificativ, este specifică realismului: „De la Ineu drumul
de țară o ia printre păduri și peste țarine, [...] Aici în vale e Moara cu noroc.”
• Titlul = spațiul & anticipează tema, reprezentând un element simbol, un spațiu malefic, diabolic, care va „măcina” destinul
personajelor, norocul pe care îl aduce fiind doar aparent
• Arderea capătă semnificații simbolice, ilustrând purificarea necesară și revenirea la echilibrul inițial
• Timpul = încărcătură simbolică, etică, nuvela întinzându-se cronologic de-a lungul unui an: cârciuma este luată în arendă de Ghiță
chiar de sărbătoarea Sfântul Gheorghe, iar finalul se încadrează în jurul sărbătorii de Paște

Particularități de construcție ale lui Ghiță

Una dintre caracteristicile fundamentale ale nuvelei este aceea că se centrează pe evoluția unui singur personaj. Protagonistul
este responsabil, astfel, nu numai de propria evoluție, ci și de a celorlalte personaje. Din această cauză, evoluția eroului urmează un
tipar previzibil.
Recunoscut pentru meticulozitatea arhitecturii narative, Ioan Slavici se dovedește atent în construirea personajelor sale care
devin punctul forte al artei narative, după cum critica literară precizează. Deși eroii săi provin din universul rural al Ardealului din secolul
al XIX-lea, autorul nu ezită să le imprime o complexitate aparte, „acel amestec de bine și rău ce se află la oamenii adevărați”, după cum
afirmă George Călinescu. Cel mai bun exemplu în acest sens este reprezentat de cizmarul Ghiță, personaj principal al nuvelei „Moara cu
noroc”, publicată în 1881, în volumul „Novele din popor”.

Prezentarea statutului moral/social/psihologic al personajului

Personajul principal, Ghiță, este construit în manieră preponderent realistă, prin încadrarea într-o tipologie a dezumanizatului
stăpânit de mirajul banului. Metamorfoza sa este menită să ilustreze efectul pe care imposibilitatea stăpânirii acestei patimi îl are în
plan social și moral. Secvențele de început ale nuvelei tind să suprapună statutul lui Ghiță cu imaginea de model, însă treptat, slăbiciunea
personajului este secondată de dorința de a depăși limitele unei normalități materiale, astfel că se lasă copleșit, pe de o parte, de
fascinația malefică a Sămădăului, iar pe de altă parte, de patima nestavilită de a se îmbogăți. Transformările morale și psihologice ale
lui Ghiță au ca punct de plecare, de fapt, nemulțumirea față de propriul statut social. Spirit practic, acesta realizează că meseria de
cizmar nu va îmbunătăți traiul familiei sale, astfel nevoia de schimbare este motivată de o ascensiune firească.
Principala trăsătură de caracter a personajului prin 2 secvențe reprezentative
Involuția pe plan moral pe care o cunoaște personajul principal este fără precedent: se îndepărtează gradual de valorile pe care
acum pare să nu le mai recunoască, astfel că îl irită, deopotrivă, gesturile copiilor, grija Anei și sfaturile și avertismentele bătrânei. Acest
drum spre dezumanizare este evidențiat, la nivel naratologic, prin stil indirect liber și monolog interior, ambele fiind metode de
autocaracterizare.
Pe de o parte, un episod narativ semnificativ pentru conturarea tipologiei personajului este reprezentat de zbuciumul interior
declanșat de o ceartă cu Ana: „Ar fi voit să meargă la ea, să-i ceară iertare și s-o împace, dar nu putea; era în el ceva ce nu-l lăsa și așa
ieși afară, ca să fie singur cu gândurile sale”. Dramatismul trăirilor eroului este accentuat de faptul că, deși comportamentul său este
uneori incoerent, el nu își pierde niciodata luciditatea, ci încearcă să-și justifice faptele prin destinul tragic ursit: „Ei! Ce să-mi fac?... Așa
m-a lăsat Dumnezeu!... Ce să-mi fac dacă dacă e în mine ceva mai tare decât voința mea? Nici cocoșatul nu e însuși vinovat că are
cocoașă.”
Pe de altă parte, principala sa trăsătură de caracter, dezumanizarea, este dezvăluită cu ușurință de cele mai apropiate persoane
din jurul protagonistului, Ana și Lică. Ca un aparent răspuns al portretului realizat de Lică: „Tu ești om, Ghiță, om cu multă ură în sufletul
său, și ești om cu minte: dacă te-aș avea tovarăș pe tine, aș râde și de dracul și de mumă-sa”, arendașul Morii cu noroc acționează în
finalul nuvelei total irațional. Doar dintr-o dorință obsesivă de a se răzbuna pe Lică, acesta o expune pe soția sa drept momeală
Sămădăului și se încrede total în jandarmul Pintea. Destinul său tragic nu este surprinzător, de vreme ce Ghiță se comportă ca o brută
când o ucide pe Ana, apăsând cuțitul „cât mai adânc spre inima ei”.

2 elemente semnificative de construcție a personajului

Perspectiva naratorului obiectiv, auctorială, care conturează caracterul realist al nuvelei, permite atât descrierea verosimilă a
evoluției sociale a lui Ghiță, cât și evidențierea conflictului interior. Pentru a construi un personaj veridic în contextul societății ardelene
de la sfârșitul secolului al XIX-lea, naratorul dezvăluie detalii referitoare la mediul în care trăiește personajul și la condiționările sale
inerente. Când prezintă interioritatea acestuia, instanța narativă folosește stilul indirect liber sau îi permite personajului să
monologheze, conducând spre o formă a analizei psihologice.
O astfel de strategie naratorială conduce la dublarea conflictului nuvelei, astfel încât tensiunea epică manifestată la început
doar pe plan exterior prin opoziția dintre bătrână și Ghiță și Lică se continuă într-un conflict interior ce vizează trăirile contradictorii ale
eroului. Astfel, cârciumarul simte în el „ceva mai tare decât voința proprie”, se izolează de familie, nu se mai teme nici măcar de moarte,
răzbunarea pe Lică ajunge obsesie, iar pe Ana, în cele din urmă, o ucide cu sânge rece.