„O scrisoare pierdută”, de I.L.

Caragiale – comedie de moravuri politice

I.L.Caragiale face parte din galeria marilor scriitori clasici ai literaturii române, alături de
M.Eminescu, I.Creangă și I.Slavici.
Opera lui I.L.Caragiale se încadrează în realism, curent literar apărut în prima jumătate a secoluilui
al IXI-lea, care se caracterizează prin tehnica detaliului, perspectiva narativă obiectivă și prezența
toponimelor, care oferă textuluiveridicitate și cititorului renzația că acțiunea se desfășoară chiar sub ochii lui,
fiind una reală. Principalele trăsături realiste ce se regăsesc în opea lui Caragiale sunt : satirizarea unor
aspecte sociale, spiritul de observaţie acut, veridicitatea redată de tehnica detaliului semnificativ, echilibrul
compoziţional şi tipologiile prezente.
Scriitorul a fost un observator lucid si ironic al societăţii românești din vremea lui. Dintre
comediile scrise de acesta, se remarcă: O scrisoare pierdută, D-ale carnavalului, O noapte furtunoasă.
Caragiale a avut intenţia de a contribui la îndreptarea moravurilor sociale, fiind adeptul cugetarii clasice
„ridendo castigat mores” („râsul îndreaptă moravurile”).
Comedia este specia genului dramatic, în versuri sau în proză, care satirizează întâmplări, moravuri
prin intermediul personajelor ridicole, între care se nasc conflicte puternice. Aceasta are scopul de a
îndrepta defecte umane şi sociale prin râs, având rol moralizator. Principalele modalităţi artistice de realizare
a comicului sunt ironia, satira şi sarcasmul. Formele de manifestare a comicului sunt variate: de situaţie, de
caracter, de limbaj, de moravuri, de nume. Piesa de teatru s-a jucat pe scena Teatrului Naţional din
Bucureşti, pe 13 noiembrie 1884.
O scrisoare perdută este o comedie realistă de moravuri politice, ilustrând dorinţa de parvenire a
burgheziei în timpul campaniei electorale pentru alegerea deputaţilor.
Titlul operei ilustrează simetria clasică a piesei, sintetizând, totodată, intriga subiectului. Prima
scrisoare de amor, trimisă de Tipătescu Zoei, este pierdută de aceasta, găsită de Cetăţeanul turmentat, care o
„pierde” pentru că i-o fură Caţavencu, iar acesta o pierde la rândul lui, şi o găseşte din nou Cetăţeanul
turmentat, care o înapoiază „andrisantei”, închizand astfel cercul. Cealaltă „scrisorică de amor” este a unei
doamne din înalta societate bucureşteană către o „persoană însemnată” şi găsită de Dandanache în buzunarul
paltonului acesteia, care-i fusese musafir. De data aceasta „scrisorica” este pierdută definitiv de becherul
bucureştean, care nu o mai primeşte înapoi, pentru că „mai trebuie s-altadată”. Ȋn ambele situaţii, scrisoarea
de amor este totodată şi o armă politică, deoarece devine obiect de şantaj eficient şi singura cale pentru
a-şi asigura victoria în alegeri.
Opera literară este structurată în patru acte, fiecare dintre ele fiind alcătuit din mai multe scene.
Personajele, numite de catre autor „persoane”, sunt menţionate cu numele şi statutul social pe care îl are
fiecare în cadrul comediei.
Perspectiva spaţială este reală („În capitala unui judeţ din munteˮ), iar timpul în care se petrec
întâmplările este plasat la sfârşitul secolului al XIX-lea („în zilele noastre”).
Relaţiile temporale sunt în cea mai mare parte cronologice iar în câteva situaţii sunt discontinue,
remarcându-se alternanţa temporală a întâmplărilor prin flash-back.
O primă secvenţă relevantă pentru tema și viziunea despre lume a autorului o constituie
expoziţiunea, în care se prezintă discuţia dintre Tipătescu și Ghiţă Pristanda, poliţaiul oraşului, în
anticamera celui dintâi. Tipătescu citeşte indignat un articol din ziarul lui Nae Caţavencu, „Răcnetul
Carpaţilorˮ, în care este numit „vampir”. Servil, Ghiţă aprobă atitudinea de revoltă a prefectului printr-un tic
verbal, „curat”, pe care-l alătură comentariilor acestuia „curat caraghioz”, „curat mişel”, culminând cu o
contradicţie în termeni „curat murdar”, de unde reiese comicul de limbaj.
O altă secvenţă reprezentativă o reprezintă intriga, relevată de episodul realizat prin flash-back, în
care Ghiţă Pristanda îi relatează prefectului misiunea pe care o avusese în noaptea precedentă, aceea de a-i
spiona pe inamicii politici, trăgând cu urechea la ferestrele casei lui Nae Caţavencu, care se afla în posesia
unui document foarte important. Poliţaiul nu putuse afla despre ce fel de document era vorba pentru că
închiseseră geamurile. Cu acest prilej, Ghiţă se plânge de situaţia financiară în care se zbate şi îi
povesteşte prefectului despre dificila profesie de poliţai şi despre familia lui numeroasă „famelie mare,
renuneraţie mică, după buget”. Tipătescu îi reproşează, cu simpatie, afacerea pe care Pristanda o făcuse cu
steagurile cumpărate pentru pavoazarea oraşului, în cinstea apropiatelor alegeri. Ghiţă îşi însuşise o sumă
importantă, deoarece, din 44 de steaguri, el achiziţionase doar 14-15. Ca să se dezvinovăţească, poliţaiul
adună greşit şi numără de mai multe ori aceleaşi steaguri, fiind obligat să recunoască în final, că „a tras
fumuşel condeiul”. Rămas singur, Ghiţă Pristanda meditează, printr-un monolog, la statutul de poliţai aflat
în slujba personală a celor de la putere şi o citează pe nevasta sa, care-l învăţa cum să se comporte cu şefii:
„Ghiţă, Ghiţă, pupă-l în bot şi papă tot, că sătulul nu crede la ăl flămând”. În acest episod se evidenţază
comicul de situaţie.
Comediile lui Caragiale sunt unice în literatura română prin arta desăvârşită a dialogului şi a
construcţiei scenice, măiestria de a crea caractere şi tipologii, profunda observare a realităţilor sociale şi
politice din epocă.