O scrisoare pierdută, de I.L.

Caragiale
(comentariu literar, rezumat literar)
Literatură

Povestire pe acte şi scene, cu precizarea momentelor subiectului

I.L. Caragiale, dramaturg şi prozator, a fost un observator lucid şi ironic al societăţii

româneşti din vremea lui, un scriitor realist şi moralizator, un excepţional creator de
oameni şi de viaţă. Comediile sale - O scrisoare pierdută, D-ale carnavalului, O noapte
furtunoasă şi Conu Leonida faţă cu reacţiunea - ilustrează un spirit de observaţie
necruţător pentru cunoaşterea firii umane, de aceea personajele lui trăiesc în orice
epocă prin vicii, impostură, ridicol şi prostie.
Caragiale se dovedeşte acelaşi artist desăvârşit în crearea de caractere şi situaţii
surprinzătoare pe care le creează în Momente şi schiţe. El foloseşte cu măiestrie satira
şi sarcasmul, pentru a ilustra moravurile societăţii româneşti şi a contura personaje
dominate de o tară (defect) morală reprezentativă pentru tipul şi caracterul uman.
Garabet Ibrăileanu afirma că dramaturgul face „concurenţă stării civile”, întrucât
Caragiale a dat viaţă unor tipuri umane memorabile, unor tipologii unice în literatura
română.
Principalul mijloc de construire a personajelor este comicul, foarte variat ca manifestare,
între care se pot enumera: comicul de situaţie, comicul de caracter, comicul de limbaj,
comicul de moravuri, comicul de intenţie, comicul de nume etc. Caragiale a avut intenţia
de a contribui la îndreptarea moravurilor sociale, fiind adeptul cugetării clasice: „ridendo
castigat mores” („râsul îndreaptă moravurile”).

Comedia O scrisoare pierdută s-a jucat cu un succes răsunător pe scena Teatrului

Naţional din Bucureşti, la data de 13 noiembrie 1884.
Tema
O scrisoare pierdută este o comedie realistă de moravuri politice, ilustrând dorinţa de
parvenire a burgheziei în timpul campaniei electorale pentru alegerea de deputaţi. Pe
fondul agitaţiei oamenilor politici aflaţi în campanie electorală, se nasc conflicte între
reprezentanţii opoziţiei - Caţavencu şi grupul de „intelectuali independenţi” - şi membrii
partidului de guvernământ - Ştefan Tipătescu, Zoe, Zaharia Trahanache, Farfuridi şi
Brânzovenescu.
Locul şi timpul acţiunii
Locul acţiunii este capitala unui judeţ de munte, iar timpul în care se petrec întâmplările
este plasat la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Structura comediei
Piesa este structurată în patru acte, fiecare dintre ele fiind alcătuit din mai multe scene.
Personajele piesei, numite de către autor „persoane”, sunt menţionate cu numele şi
statutul social pe care îl are fiecare în cadrul acţiunii. Locul şi timpul derulării acţiunii sunt
specificate de autor: „în capitala unui judeţ de munte, în zilele noastre”.

Expoziţiunea
Actul I
Scenografia (decorul) indică o anticameră în casa prefectului Ştefan Tipătescu, spaţiu în
care se va petrece acţiunea actului I.

Scena I
Scena I îi prezintă pe Ghiţă Pristanda, poliţaiul oraşului şi pe Ştefan Tipătescu, prefectul
judeţului, care citeşte cu glas tare un articol din ziarul „Răcnetul Carpaţilor”, în care este
acuzat guvernul că a lăsat unul dintre cele mai frumoase judeţe ale ţării în „ghearele unui
vampir!...”. Umil, Ghiţă imită indignarea prefectului printr-un tic verbal, „curat”, pe care-l
alătură comentariilor acestuia: „curat caraghioz”, „curat mişel”, culminând cu o
contradicţie în termeni, „curat murdar”.

I.L. Caragiale
Poliţaiul îi relatează apoi prefectului despre misiunea pe care o avusese în noaptea
precedentă şi anume aceea de a afla ce discutau inamicii politici, trăgând cu urechea la
ferestrele casei lui Nae Caţavencu. Cu acest prilej, Ghiţă scoate în evidenţă dificila
profesie de poliţai, care „n-are şi el ceas de mâncare, de băutură, de culcare, de sculare,
ca tot creştinul...”. Cu o familie numeroasă - „nouă copii” - şi un venit mic - „famelie mare,
renumeraţie mică, după buget” -, Ghiţă încearcă să explice precara situaţie financiară în
care se află, deoarece statul este indiferent la greutăţile oamenilor: „Statul n-are idee de
ce face omul acasă, ne cere numai datoria”.

Tipătescu îi reproşează cu simpatie afacerea pe care Pristanda o făcuse cu steagurile pe

care le cumpărase pentru pavoazarea oraşului, în cinstea apropiatelor alegeri. Ghiţă îşi
însuşise o sumă importantă, deoarece nu achiziţionase întreaga cantitate. Ca să se
dezvinovăţească, poliţaiul începe să numere cele 44 de steaguri pe care susţine că le
arborase pe clădirile importante din oraş, dar nu îi ies la socoteală decât 14-15. El adună
greşit şi numără de mai multe ori aceleaşi steaguri; „Două la primărie, optspce, patru la
şcoli, douăzeci şi patru, două la catrindală la Sf. Niculae, treizeci...”, fiind silit să
recunoască în final că „a tras frumuşel condeiul”.

Intriga
Revenind la misiunea lui Ghiţă de a spiona adversarii politici, el povesteşte prefectului că
în casa lui Nae Caţavencu se adunaseră membrii partidului independent, aflat în
opoziţie, din care făceau parte intelectualii, „dăscălimea” oraşului, între care Ionescu,
Popescu, popa Pripici, „toată gaşca-n păr”. Ceea ce află Pristanda va deveni un fapt
hotărâtor pentru subiectul piesei, deoarece el îl auzise pe Caţavencu spunându-le
celorlalţi că se află în posesia unui document foarte important şi „scoate o scrisorică din
portofel”.

Din această cauză, susţinea Caţavencu, vor vota pentru el în alegerile apropiate toţi cei
aflaţi acum la putere. Dar poliţaiul nu putuse afla despre ce fel de document era vorba,
deoarece popa Pripici aruncase chibritul aprins pe fereastra sub care stătea Ghiţă şi-l
nimerise drept în ochi. Tipătescu se întreabă despre ce fel de scrisoare vorbea
Caţavencu, dar nu se îngrijorează, ci se pregăteşte să se ducă la Zaharia Trahanache,
unde era aşteptat, ca de obicei, la dejun.

Scena II
Scena II îl surprinde pe Ghiţă Pristanda singur, meditând la statutul de poliţai aflat în
slujba celor de la putere. El o citează pe nevasta sa, care îl sfătuia asupra tacticii pe care
s-o aplice în relaţia cu şefii: „Ghiţă, Ghiţă, pupă-l în bot şi-i papă tot, că sătulul nu crede
la ăl flămând...”.

Desfăşurarea acţiunii
Scena III
Intră în scenă Zaharia Trahanache agitat şi, ignorând prezenţa lui Ghiţă, vorbeşte tare,
comentând societatea coruptă şi meschină, în care domină „enteresul şi iar enteresul...”.
La rândul lui, citează dintr-o scrisoare a fiului său, student la Bucureşti, care avea
aceeaşi părere: „unde nu e moral, acolo e corupţie, şi o soţietate fără prinţipuri, va să
zică că nu le are!”.

Atitudinea enervată lui Trahanache este urmarea faptului că fusese chemat de Nae
Caţavencu pentru a vedea o scrisoare de amor a prefectului către Joiţica, soţia lui.
Singura grijă a lui nenea Zaharia este ca nu cumva să afle Zbe, care însă venise şi ea
acasă la Tipătescu, fără să fie văzută de nimeni şi-l cheamă discret pe Pristanda, care
iese pe furiş.

Scena IV
Discuţia dintre Trahanache şi Tipătescu privitoare la scrisoarea de amor pe care o avea
Caţavencu îl face pe prefect să se teamă că va fi dezvăluită relaţia amoroasă dintre el şi
Zoe Trahanache. Comicul de situaţie al acestei scene este monumental, deoarece
Trahanache este cel care îl consolează pe Tipătescu, susţinând că scrisoarea este o
plastografie (un fals) ordinară, deşi, amplifică el spaima prefectului, scrisul seamănă atât
de bine, încât „să zici şi tu că e a ta, dar să juri, nu altceva, să juri!”.

Trahanache îi redă, din memorie, textul scrisorii, adăugând şi explicaţiile împrejurărilor

concrete, precise ale întâlnirii amoroase dintre cei doi. Deoarece Zaharia refuzase să
creadă că scrisoarea este reală, Nae Caţavencu îl ameninţase că o va publica în ziarul
„Răcnetul Carpaţilor”, al cărui proprietar era şi va afişa originalul „ca s-o vază oricine-o
pofti”.

Tipătescu este „turbat” de mânie, spre dezamăgirea lui Trahanache, care crede că
acesta „n-are cumpăt” şi care, ieşind din scenă, afirmă că în societatea imorală în care
trăiesc ei trebuie „să ai şi puţintică diplomaţie!”.

Scena V
Intră Zoe, care se lamentează cu disperare, deoarece auzise discuţia din camera
alăturată şi este, la rândul ei, foarte înspăimântată de consecinţele publicării scrisorii de
către Caţavencu, chiar dacă bărbatul ei nu crede că e adevărată. Ea îi mărturiseşte lui
Tipătescu faptul că pierduse scrisoarea în seara întâlnirii, atunci când plecase de la el.
Zoe fusese şi ea chemată la redacţia ziarului şi Caţavencu îi promisese că îi va înapoia
scrisoarea, dacă îi va asigura alegerea în funcţia de deputat. De aceea femeia îl
trimisese pe Pristanda să cumpere cu orice preţ scrisoarea de la Nae Caţavencu.

Scena VI
Brânzovenescu şi Farfuridi sunt doi membri marcanţi ai partidului de guvernământ şi îi
bănuiesc pe fruntaşii partidului de trădare, fiind de altfel de acord cu această atitudine,
dar să participe şi ei: „trădare să fie, dacă o cer interesele partidului, dar s-o ştim şi
noi!...”. Cei doi îi reproşează lui Tipătescu faptul că este ceva necurat în vizitele pe care
Trahanache, Zoe şi Ghiţă le fac de azi dimineaţă inamicului lor politic, Nae Caţavencu. Îi
arată apoi prefectului un fluturaş tipărit prin care se anunţa ca sigură alegerea lui
Caţavencu în funcţia de deputat care va reprezenta judeţul în Parlament.

Scena VII
În scenă se află Tipătescu şi Zoe, apoi intră Cetăţeanul turmentat care, sughiţând, le
spune că este alegător, că-l cunoaşte „conul Zaharia de la 11 fevruarie” (la 11 februarie
1866 a avut loc înlăturarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza) şi a venit să întrebe: „eu
alegător... eu... (sughite) apropitar (proprietar de bunuri, cu drept de vot), eu pentru cine
votez?”.
Cetăţeanul îi uimeşte pe cei doi atunci când mărturiseşte că a găsit o scrisoare, pe care
o citise din curiozitate, dar fusese surprins de „d. Nae”, care recunoscuse scrisul
prefectului. Caţavencu îl invitase apoi „la o ţuică” şi cetăţeanul se îmbătase, pentru că
„dă-i cu bere, dă-i cu vin, dă-i cu vin, dă-i cu bere”, până când adormise. Constată acum,
amuzat, că Nae Caţavencu îi furase scrisoarea.

Scenele VIII-IX
Vine Pristanda, care reuşeşte să-l scoată afară pe cetăţeanul obsedat de întrebarea „eu
pentru cine votez?” şi spune că Nae Caţavencu ceruse în schimbul scrisorii ori „o mie de
poli” ori mandatul de deputat. Trahanache intră triumfător în scenă şi anunţă pe
Tipătescu şi pe Zoe că l-a prins pe Nae Caţavencu „cu alta mai boacănă”, adică
descoperise un fals în actele fundaţiei, prin care acesta îşi însuşise ilegal banii societăţii.
Trahanache exclamă încântat, „Ce plastograf!”, iar Ghiţă îi dă dreptate automat, „curat
plastograf”.

Actul II
Acţiunea se desfăşoară în acelaşi salon din casa lui Ştefan Tipătescu.

Scena I
Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu cercetează listele electorale şi calculează
voturile pe care le vor obţine în apropiatele alegeri. Ei însemnează numele fiecărui
alegător în parte cu o anumită culoare: roşu pentru cei care votează cu partidul lor, iar
albastru pentru ceilalţi, ştiind toate detaliile privitoare la averea acestora. Pentru
simpatizanţi, ei iau în considerare „dreptul la vot”, chiar dacă aceştia nu mai au aceleaşi
posesiuni şi ar trebui şterşi de pe listele de alegători.

Farfuridi recurge chiar la şantaj pentru electorii care au procese pe rol, deoarece - în
calitate de avocat - el poate aranja câştigarea sau pierderea procesului, punând condiţia
ca aceştia să voteze cu partidul lor. Ticul verbal al lui Trananache, „ai puţintică răbdare”
exprimă reacţia acestuia în orice situaţie, inclusiv la acuzaţia lui Farfuridi, aceea că
trădează „interesele partidului”.

Trahanache le ţine un discurs moralizator despre „stâlpii puterii”, despre disciplina de

partid, deoarece cu toţii trebuie să fie conştienţi că „de la partidul întreg atârnă binele ţării
şi de la binele ţării atârnă binele nostru...”. De aceea, datoria lor este să voteze acel
candidat „pe care-l pune pe tapet partidul întreg...” şi al cărui nume nu le este cunoscut
încă, dar va sosi din moment în moment „pe sârmă”, prin „telegraf. Însă Farfuridi şi
Brânzovenescu îl învinuiesc în continuare pe Trahanache „că-şi dă coatele cu
Caţavencu” şi că prefectul face aranjamente cu opoziţia, iar lor le e teamă că astfel se
„trădează” partidul.

Trahanache se enervează din ce în ce mai tare şi le spune cu indignare că sunt

incapabili să înţeleagă politica şi că Tipătescu este om de nădejde, loial partidului, ba,
mai mult, că „a făcut servicii partidului, judeţului, ţării... şi mie, ca amic, mi-a făcut şi-mi
face servicii, da!...”. Revolta lui atinge apogeul atunci când îl citează din nou pe fiul său
„de la facultate”: „unde nu e moral, acolo e corupţie şi o soţietate fără prinţipuri, va să
zică că nu le are”.

Scena II
Farfuridi şi Brânzovenescu sunt impresionaţi de personalitatea puternică a lui neică
Zaharia - „E tare..., tare de tot...Solid bărbat!” -, dar, înfricoşaţi de eventuala trădare, se
hotărăsc să trimită o telegramă la Bucureşti, „la Comitetul Central, la minister, la gazete”,
prin care să informeze despre prefectul trădător: „Trădare! Prefectul şi oamenii lui
trădează partidul pentru nifilistul Caţavencu, pe care vor să-l aleagă la colegiul II...
trădare!, trădare! de trei ori trădare!”. Ei nu-şi asumă responsabilitatea să semneze
telegrama, de teamă să nu păţească ceva dacă ar afla Trahanache, de aceea se
hotărăsc să o „iscălească” şi să o dea anonimă, considerându-se foarte curajoşi:
„Trebuie să ai curaj ca mine! trebuie s-o iscăleşti: o dăm anonimă!”.

Scena III
Pristanda vine acasă la prefect şi, printr-un monolog, relatează publicului (cititorului) cum
îl arestase pe Caţavencu şi cum îi percheziţionase casa „prin toate colţişoarele”, dar tot
nu găsise scrisoarea de amor a lui Fănică, aşadar tot nu putuse recupera obiectul
şantajului. Caţavencu protestase în numele constituţiei că i se violează domiciliul dar
Ghiţă răspunsese prompt: „curat violare de domiciliu! da’ umflaţi-l!”.

Scena IV
Zoe Trahanache este foarte agitată şi enervată la culme de arestarea lui Caţavencu de
către Pristanda, care avusese „ordin verbal de la conul Fănică”. Ghiţă îi spune că
singurul om cu care acceptă să stea de vorbă Caţavencu este ea, Zoe, aşa că Pristanda
pleacă degrabă să-l aducă din arestul poliţiei.

Scena V
Zoe citeşte cu glas tare o ştire publicată în gazeta „Răcnetul Carpaţilor”, prin care cititorii
sunt anunţaţi că în numărul de a doua zi se va reproduce „o interesantă scrisoare
sentimentală a unui înalt personaj din localitate cătră o damă de mare influenţă” şi că
originalul va fi pus la dispoziţia curioşilor în biroul redacţiei. Ca urmare, Zoe este agitată
şi rosteşte un monolog prin care îşi motivează hotărârea de a ceda alegerii lui
Caţavencu, deoarece cu „un mişel ca el [...] lupta ar fi o copilărie, o nebunie...”.

Scena VI
Scena VI se petrece între Tipătescu şi Zoe, ilustrând tot zbuciumul şi tulburarea de care
sunt cuprinşi cei doi, de teama publicării în gazetă a scrisorii de amor ce se afla tot în
posesia lui Caţavencu, deşi acesta fusese percheziţionat şi arestat. Tipătescu este
îngrijorat o dată în plus, deoarece găsise la telegraf anonima pe care o trimiseseră
Farfuridi şi Brânzovenescu şi o oprise, dar dacă mai erau şi altele?!

Zoe propune ca soluţie alegerea lui Caţavencu pentru funcţia de deputat, fiind singura
cale prin care poate căpăta înapoi preţioasa scrisoare. Pentru a-l convinge pe Fănică să-
i dea voturile lui Caţavencu, ea recurge la toate tertipurile feminine: plânge, leşină, apoi
devine energică, ameninţătoare. Este hotărâtă să facă orice pentru a recupera
scrisoarea, mergând până la afirmaţia: „îl sprijin eu, îl aleg eu”, deşi femeile nu aveau
atunci drept de vot, dar se baza pe influenţa hotărâtoare asupra soţului său, care era
preşedintele partidului în judeţul respectiv.
Scena VII
Pristanda îl aduce pe Caţavencu direct din arest şi se comportă cu umilinţă, întrucât se
gândeşte să se pună bine cu el în cazul în care acesta ar câştiga alegerile. Îl linguşeşte,
mărturisindu-i că el îl stimează sincer pe Caţavencu şi că citeşte ziarul „Răcnetul
Carpaţilor” ca pe evanghelie, dar trebuie să-şi facă datoria pentru că „de! n-ai ce face,
famelie mare, renumeraţie după buget mică...”.

Scena VIII
Într-un monolog specific Caracterului său demagogic, Caţavencu îşi exprimă deviza
după care se conduce în viaţă, „scopul scuză mijloacele” (pe care - incult fiind - o pune în
seama „nemuritorului Gambetta”, om politic francez din acea vreme, pe când sloganul
respectiv aparţine lui Niccolo Machiavelli).

Scena IX
Scena IX ilustrează încleştarea dintre Caţavencu şi Tipătescu în lupta lor politică.
Caţavencu, încrâncenat, refuză să înapoieze scrisoarea şi cere în schimbul ei numai şi
numai postul de deputat, deşi prefectul îi oferă diferite funcţii: un loc în Comitetul
permanent, avocat al statului, primar şi postul de epitrop-efor al bisericii Sf. Nicolae. El
respinge însă toate ofertele, nu acceptă nimic altceva decât mult-râvnita candidatură la
deputăţie: „Vreau... mandatul de deputat [...] nimic altceva! nimic! nimic!”.

Caţavencu îşi susţine şantajul cu hotărâre, argumentând ridicol: „Vreau ce mi se cuvine

după o luptă de atâta vreme; vreau ceea ce merit în oraşul ăsta de gogomani, unde sunt
cel d-întâi... între fruntaşii politici...[...] Vreau... mandatul de deputat, iată ce vreau: nimic
altceva!”. Conflictul atinge apogeul, Tipătescu „se repede [...] turbat” cu un baston la
Caţavencu, iar acesta începe să răcnească: „Ajutor! Săriţi! Mă omoară vampirul!
prefectul asasin! ajutor!”.

Scena X
Zoe temperează situaţia conflictuală şi, cu un calm aparent, îi promite lui Caţavencu
mandatul de deputat în schimbul scrisorii: „eu te aleg, eu şi cu bărbatul meu; mie să-mi
dai scrisoarea...”. Tipătescu cedează şi el - „eşti candidatul Zoii, eşti candidatul lui nenea
Zaharia, prin urmare şi al meu” - şi-i promite că „poimâine eşti deputat!...”, dar se ascund
speriaţi, pentru că tocmai venea Trahanache.

Scena XI
Conu Zaharia rosteşte un monolog ce constă din scrierea şi citirea cu glas tare, totodată,
a unui bilet pe care îl lasă lui Fănică şi prin care îl roagă să se întâlnească neapărat
înainte de întrunirea electorală, îl sfătuieşte să nu intre în panică, ci să aibă „puţintică
răbdare”.

Scena XII
Revin în scenă Zoe, Tipătescu şi Caţavencu, peste care dă buzna Cetăţeanul turmentat,
care îl recunoaşte pe Caţavencu şi îi reproşează acestuia furtul scrisorii. Dezgustat de
mirosul de alcool al cetăţeanului, Tipătescu încearcă să-l dea afară, dar acesta insistă să
i se răspundă la întrebarea: „eu cu cine votez?”. Prefectul îi răspunde ironic să-i dea
votul „lui onorabilul d. Caţavencu... Pentru aşa alegător, mai bun ales nici că se putea...”.

Scena XIII
Sosesc pe neaşteptate Farfuridi şi Brânzovenescu, apoi Trahanache. Primii doi, găsindu-
l pe Caţavencu în casa prefectului, ameninţă că vor demasca trădarea la ziar, la
Bucureşti, la Comitetul electoral central. Caţavencu, în entuziasmul promisiunilor, îi
aduce un elogiu lui Tipătescu, „prefectul cel mai onest! [...] Cel mai integru! [...] Cel mai
credincios!...”, uitând cu desăvârşire că-i spusese - până nu demult - „vampir” şi
„prefectul asasin”.

Scena XIV
Ghiţă Pristanda intră în fugă, ţinând în mână o depeşă „fe-fe urgentă” sosită prin telegraf,
pe care i-o dă prefectului. Acesta o deschide nervos şi citeşte cu glas tare textul
telegramei: „Cu orice preţ, dar cu orice preţ, colegiul d-voastră al II-lea trebuie să aleagă
pe d. Agamemnon Dandanache. Se face din aceasta pentru d-voastră o înaltă şi ultimă
chestie de încredere”. Toţi cei prezenţi rămân încremeniţi, Zoe şi Caţavencu se revoltă,
găsind ca unică soluţie să pornească lupta contra guvernului.

Punctul culminant
Actul III
Acţiunea se petrece în sala cea mare a primăriei, în care sunt prezenţi alegători,
cetăţeni, public, Zaharia Trahanache, aşezat la masa prezidiului, Nae Caţavencu stă într-
o parte a sălii împreună cu Ionescu, Popescu şi alţi dascăli şi partizani, iar Farfuridi este
la tribună, pentru a rosti discursul electoral.

Scena I
Scena I are în centru cuvântarea electorală a candidatului Tache Farfuridi, care este
reprezentantul partidului de guvernământ. Discursul lui este întrerupt cu tot felul de
comentarii ironice de către opoziţie, care este foarte zgomotoasă, mai ales că oratorul
este plictisitor prin ideile total neinteresante pe care le prezintă, întrucât parcurge
evenimente istorice, vechi, într-o înşiruire înceată şi ternă (monotonă). Grupul
„intelectualilor” îi strigă să sară peste „plebicist” (cuvântul corect este plebiscit şi
înseamnă referendum) şi să treacă „la cestiune”, adică la ideile concrete, care privesc
prezentul politic.

Discursul lui Farfuridi este penibil şi incoerent, confuz şi agramat: „Dacă Europa... să fie
cu ochii aţintiţi asupra noastră, dacă mă pot pronunţa astfel, care lovesc soţietatea, adică
fiindcă din cauza zguduirilor... şi ... idei subversive (asudă şi se rătăceşte din ce în ce) şi
mă-nţelegi, mai în sfârşit, pentru care în orice ocaziuni solemne a dat probe de tact...
vreau să zic într-o privinţă, poporul, naţiunea, România...”.

În discursul rostit de Farfuridi se manifestă un comic de limbaj monumental, fapt ce

reiese din fraza ridicolă prin nonsensul ei, care ilustrează imbecilitatea personajului,
incapacitatea lui mentală, culminând cu memorabila contradicţie în termeni: „Din două
una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! dar atunci să nu se schimbe nimica; ori
să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în
punctele... esenţiale... Din această dilemă nu puteţi ieşi... Am zis!”.

Scena II
Pristanda îl cheamă pe Trahanache în cabinetul de alături, unde îl aşteptau Zoe şi
Tipătescu pentru a-i spune ceva urgent, de aceea prezidentul întrerupe adunarea
electorală cu o pauză de 5 minute.

Scena III
Conflictul dintre opoziţie şi membrii partidului de guvernământ se amplifică prin dialogul
agitat dintre cele două grupuri reprezentate de Caţavencu şi, respectiv, de Farfuridi.
Caţavencu enunţă cu emfază fraze aberante şi demagogice - „istoria ne învaţă că un
popor care nu merge înainte stă pe loc, ba chiar dă înapoi, că legea progresului este
aşa, că cu cât mergi mai iute, cu atât ajungi mai departe” -, confundând din nou
maximele unor personalităţi celebre. În incultura sa, spune „oneste bibere”, expresie care
n-are nici un sens, în loc de cugetarea latină „honeste vivere, neminem laedere, suum
cuique tribuere”, care înseamnă „să trăieşti cinstit să nu păgubeşti pe nimeni, să dai
fiecăruia ce e al său”.

Comicul de limbaj reiese din înţelesul cuvântului „bibere”, care înseamnă „a bea”, aşadar
sintagma s-ar traduce-liber, „să bei cinstit”. Farfuridi îl acuză pe Caţavencu de afaceri
necinstite, ceea ce stârneşte o reacţie violentă din partea tuturor participanţilor, care sar
la bătaie şi se produce o învălmăşeală de nedescris.

Scena IV
Zoe şi Tipătescu îl imploră pe Trahanache să anunţe candidatura lui Caţavencu şi astfel
să capete înapoi scrisorica de amor, dar el refuză cu încăpăţânare, deoarece
descoperise o poliţă falsificată, prin care Caţavencu îşi însuşise cinci mii de lei de la
Societatea „Aurora Economică Română”, pe care o conducea. În acest fel, ei răspund
şantajului cu şantaj şi hotărăsc ca Trahanache să anunţe candidatura lui Agamiţă
Dandanache.

Scena V
După pauză, adunarea electorală continuă cu discursul lui Nae Caţavencu, în calitate de
candidat din partea opoziţiei. El rosteşte o cuvântare fals emoţională - „emoţiunea mă
apucă” -, lacrimogenă („plânsul îl îneacă”) şi demagogică - „mă gândesc la ţărişoara
mea... la România ... la fericirea ei!”. Frazele pline de emfază sunt sforăitoare, patetice şi
ipocrite, fără sens (nonsens): „Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar
lipseşte cu desăvârşire. (...) Noi aclamăm munca, travaliul, care nu se face deloc în ţara
noastră!”.

Anunţă apoi, cu importanţă, înfiinţarea societăţii enciclopedice-cooperative „Aurora

Economică Română”, care are drept scop „ca România să fie bine şi tot românul să
prospere”. Numele abreviat al societăţii este sugestiv pentru statutul ei real, acela de
societate fantomă, A.E.R., creată pentru a-şi însuşi în mod ilegal sume importante de
bani, aşa cum deja procedase prin falsificarea poliţei pe care o descoperise Trahanache.

Scena VI
Ghiţă Pristanda intră în sală însoţit de Cetăţeanul turmentat, care se amestecă zgomotos
în discursul lui Caţavencu. Pristanda îi şopteşte lui Trahanache să anunţe numele
candidatului numai la semnalul său, „când oi tuşi de trei ori”, apoi să iasă repede, că
după aceea este treaba lui de poliţai.

Scena VII
După ce Ghiţă „tuşeşte cu putere de trei ori” şi Trahanache anunţă drept candidat pe
domnul Agamiţă Dandanache, în sală se iscă o încăierare cu strigăte, huiduieli şi
fluierături între reprezentanţii celor două grupuri politice, peste care Caţavencu, disperat,
răcneşte din toate puterile, încercând să facă publică relaţia amoroasă dintre prefect şi
Zoe Trahanache şi aducând ca dovadă scrisorica de amor. Dar este îmbrâncit şi târât
afară de către Ghiţă, Farfuridi şi Brânzovenescu. În învălmăşeala creată, Caţavencu îşi
pierde pălăria şi o dată cu ea scrisorica de amor, deoarece o avea pusă în căptuşeală,
de aceea nu reuşise nimeni s-o găsească.

Actul IV
Acţiunea actului IV se petrece în grădina casei lui Trahanache.

Scena I
Zoe şi Tipătescu sunt foarte agitaţi şi îngrijoraţi pentru că Nae Caţavencu dispăruse încă
din seara adunării electorale, trecuseră două zile şi ei bănuiau că pune la cale un plan
diabolic, pentru a face publică scrisoarea de amor. Tipătescu este preocupat şi de
primirea pe care trebuie să i-o facă lui Agamiţă Dandanache, ce urma să vină dintr-un
moment în altul.

Scena II
Soseşte candidatul de la Centru, Agamiţă Dandanache, însoţit protocolar de Zaharia
Trahanache. Dandanache vorbeşte „peltic şi sâsâit” şi, deşi face cunoştinţă cu toţi trei, îi
confundă tot timpul, referindu-se mereu la Zoe ca la nevasta prefectului, fiind incapabil
să tină minte cine este fiecare dintre ei, deşi i se explică de nenumărate ori. Trahanache
îl asigură pe Agamiţă de câştigarea alegerilor, deşi acestea nu se finalizaseră, afirmând
că „nu majoritate, unanimitate o să ai, stimabile”.

Lui Dandanache i se pare firesc să câştige postul de deputat, deoarece are merite
politice deosebite; argumentând ridicol: „eu... care familia mea de la patuzsopt în
Cameră...” dar se vaită de drumul cu birja, care l-a zdruncinat „hodoronc-hodoronc,
zdronca-zdronca...” şi acum se simte ameţit, adresându-se lui Trahanache pe care-l
confundă cu prefectul.

Scena III
Dandanache le relatează lui Tipătescu şi Zoei împrejurarea prin care a ajuns candidat în
judeţul lor. El fusese respins de comitetul central pentru orice fel de candidatură,
deoarece se considera că nu este „marcant”. El le povesteşte cum, într-o seară, cineva,
„persoană însemnată... da’ becher” (becher - celibatar, necăsătorit), jucase cărţi acasă la
Dandanache şi îşi uitase paltonul. Căutându-l în buzunare, el găsise o scrisorică de
amor „către becherul meu, de la nevasta unui prietin, - nu spui ţine... persoană
însemnată”.

Dandanache îl şantajase pe „becher” cu scrisoarea găsită, ameninţându-l că dacă nu-i

asigură alegerea în Camera Deputaţilor, o s-o publice în ziarul de scandal „Războiul”.
Zoe şi Tipătescu sunt încremeniţi de uimire, întrucât Dandanache nu înapoiază
scrisoarea, ci o păstrează, pentru că „mai trebuie s-aldată... La un caz iar... pac! la
„Răsboiul”. Ei îl sfătuiesc să nu mai povestească nimănui „istoria cu scrisoarea”, pentru
că ar putea face impresie proastă alegătorilor şi Agamiţă promite, dar îi roagă să-i mai
amintească „dacă oi uita - am interi am memorie bună...”. Imediat, Dandanache dă o
mostră de memorie, spunând că Zoe este soţia prefectului, care din nou îi explică cine
este Zaharia Trahanache.

Scena IV
Tipătescu monologhează, siderat şi cu ironie amară, despre lichelismul lui Dandanache
şi se gândeşte că ar trebui să-i ceară iertare lui Caţavencu, deoarece Agamiţă este un
şantaj ist mult mai perfid, păstrând scrisoarea de amor, chiar dacă va câştiga postul de
deputat.

Scena V
Zoe, Tipătescu şi Pristanda se sfătuiesc cum să facă să îl găsească pe Caţavencu,
deoarece acesta „parcă a intrat în pământ”. Pristanda îl minte pe Tipătescu spunându-i
că e chemat „la telegraf de către toţi miniştrii, pentru a putea rămâne singur cu Zoe.

Scena VI
Ghiţă îi cere permisiunea Zoei să-l aducă la ea pe Nae Caţavencu, pentru că acesta voia
să vorbească numai cu ea.

Scena VII
Caţavencu, umil şi spăşit, îi mărturiseşte Zoei că a pierdut scrisoarea în încăierarea de la
întrunirea electorală, când cineva i-a smuls pălăria, iar scrisoarea se afla în căptuşeala
acesteia. Zoe este disperată, pentru că nu ştie în mâna cui va ajunge acum documentul
compromiţător şi-l ameninţă că va da în vileag falsificarea poliţei.

Scena VIII
Intră Cetăţeanul turmentat, care are pe cap pălăria lui Caţavencu şi-i spune Zoei că a
găsit o scrisoare, pe care o adusese acum „andrisantului”, pentru că el înainte fusese
poştaş. Cetăţeanul povesteşte cum găsise o pălărie în încăierarea de la primărie şi,
fiindu-i mică, a vrut să-i scoată căptuşeala, ca să-i intre pe cap. În căptuşeală găsise
scrisoarea, pe care i-o dă Zoei, pentru că este „andrisantul cu domiciliul cunoscut”. Zoe
este emoţionată şi fericită, iar la întrebarea Cetăţeanului „Eu ... pentru cine votez?”, îl
pune pe Caţavencu să scrie pe buletinul de vot numele lui Agamiţă Dandanache.

Scena IX
Caţavencu este umil şi servil, acceptă cu supuşenie să organizeze şi să conducă
banchetul popular în cinstea alegerii lui Agamiţă Dandanache, să ţină un discurs în
numele alegătorilor, prin care să-l felicite pe deputatul ales şi pe prefect Zoe îl
consolează, apoi, spunându-i cu subînţeles că „asta nu-i cea din urmă Cameră”,
însemnând că vor mai fi alegeri la care să candideze în viitor.

Scena X
Zoe are o izbucnire emoţională, citeşte şi sărută scrisoarea de mai multe ori, plânge
nervos, apoi zâmbeşte şi pleacă fericită să-i spună bucuria lui Fănică.

Scena XI
Tipătescu intră enervat că Ghiţă îl trimisese la telegraf degeaba şi se întreabă dacă nu
Cumva poliţaiul înnebunise şi-i făcea farse.

Scena XII
Trahanache discută cu Agamiţă, încercând să-i explice acestuia mârşăvia şantajului
folosit de Caţavencu în scopul obţinerii postului de deputat, acuzându-l pe acesta de
plastografie (fals). Confundându-l în continuare cu prefectul, Dandanache înţelege cu
greu povestea scrisorii şi-i spune cu seninătate că la el „a fost cazul adevărat”. Uimit
Trahanache cere explicaţii despre întâmplarea respectivă, dar Agamiţă, dezamăgit,
constată: „E slab de tot prefectul, îi spui de două ori o istorie şi tot nu priţepe”.

Scena XIII
Celor doi li se alătură Zoe şi Tipătescu, foarte veseli acum. Dandanache le relatează că
prefectul îi povestea istoria „cu scrisoarea, cu plastografia”, susţinând cu seninătate că la
el fusese „chiar adevărat”. Zoe îi reaminteşte că i-a promis să nu mai povestească
nimănui despre scrisoarea becherului, dar Agamiţă se enervează: „Eu am promis? când
am promis? cui am promis? ţe am promis?”

 
Deznodământul
Scena XIV
Toate personajele piesei se află în scenă, participând la festivitatea organizată în cinstea
alegerilor, care, în urma numărării voturilor proclamase câştigător pentru postul de
deputat pe Agamiţă Dandanache. Acesta încearcă să rostească un discurs, dar, prost şi
imbecil, el uită până şi motivul pentru care se afla acolo, în mijlocul alegătorilor: „În
sănătatea alegătorilor ... care au probat patriotism şi mi-au acordat... (nu nimereşte)”
asta... cum să zic de!... zi-i pe nume de!... a! sufradzele lor; eu, care familia mea de la
patuzsopt în Cameră, si eu ca rumânul imparţial, care va să zică... cum am ziţe... În
sfârşit să trăiască! (Urale şi ciocniri)”.

Caţavencu închină în cinstea „venerabilului şi imparţialului nostru prezident,

Trahanache”, în sănătatea „iubitului nostru prefect”, căruia îi urează să trăiască pentru
„fericirea judeţului nostru”. Trahanache simte nevoia să accentueze prietenia lui cu
Tipătescu, în sănătatea căruia închină pentru „fericirea prietenilor lui”, apoi se sărută unii
cu alţii.

În final, Caţavencu, dorind să-şi arate devotamentul, rosteşte un discurs politic, în care
elogiază victoria democraţiei îh recentele alegeri; cu aceleaşi fraze confuze şi idei
contradictorii: „După lupte seculare, care au durat aproape treizeci de ani, iată visul
nostru realizat!”. În concluzie, remarcă „avantajele progresului” şi „binefacerile unui
sistem constituţional”, ambele ilustrate cu ironia autorului. Caţavencu aduce un elogiu
alegerilor corecte şi constituţionale, în care cetăţenii îşi exprimă libertatea de opinie
privind votarea cu discernământ şi responsabilitate acelor mai destoinici politicieni care
să le reprezinte interesele în Parlamentul ţării.

Sarcasmul lui Caragiale privind corectitudinea alegerilor este desăvârşit, deoarece în

desfăşurarea alegerilor se recursese la fals, la şantaj şi la corupţie, încălcându-se
constituţia în mod flagrant. Ridicolul moravurilor politice este evidenţiat şi prin replica
finală a lui Ghiţă Pristanda, care exclamă „Curat constituţional”, după care dă semnalul
să cânte „Muzica!”. Caragiale descrie în paranteza regizorală atmosfera de veselie
generală, „toată lumea se sărută”, Caţavencu se îmbrăţişează cu Dandanache, Zoe şi
Tipătescu, retraşi într-o parte, privesc petrecerea, în timp ce „cortina cade repede asupra
tabloului”.
Comediile lui Caragiale sunt unice în literatura română prin arta desăvârşită a dialogului
şi a construcţiei scenice, prin măiestria autorului de a crea caractere şi tipologii, prin
profunda observare a realităţilor sociale şi politice din epocă, fapt ceea ce a făcut ca
Tudor Vianu să afirme: „Realismul tipic este formula lui artistică”.