RELAȚIA DINTRE PERSONAJE ÎN COMEDIE

Comedia „O scrisoare pierdută”, de I.L. Caragiale, aparține

perioadei Marilor Clasici, arta dramatică și chiar cea nuvelistică
aparținând autorului, devenind un model pentru literatura tuturor
timpurilor. Textul menționat este o comedie realistă, de moravuri
politice, văzută ca o ilustrare artistică a contextului social-politic
creat în jurul anului 1883, în care au avut loc alegeri parlamentare.

Tema operei este reprezentată de dorința de parvenire a

burgheziei, în timpul campaniei electorale pentru Camera Deputaților.
Titlul este analitic și cumprinde motivul scrisorii pierdute,
recurent în literatura universală, ce devine suprapersonaj, deoarece
în jurul ei se țese intriga. Forma articulată nehotărât induce ideea de
generalitate, în text fiind menționate două scrisori, cea pierdută de
Zoe și cea găsită de Dandanache, ambele devenind obiect al
șantajului și al parvenirii politice.

Din punct de vedere compozițional, textul cuprinde patru acte,

împărțite în scene, și cuprinzând replici însoțite de didascalii. La
începutul comedie, într-o indicație ambientală, se prezintă
cronotopul: „În capitala unui județ de munte, în zilele noastre”, iar în
debutul fiecărui act menționându-se spațiile interioare: anticamera
lui Tipătescu (actele I și II), sala mare a Primăriei (actul III) și
grădina lui Trahanache (actul IV). Sintagma referitoare la timp-„în
zilele noastre”-face aluzie atât la contemporaneitatea lui Caragiale,
cât și la realitatea actuală.

Cinflictul exterior fundamental este construit prin tehnica

„bulgărelui de zăpadă”, ce presupune amplificarea treptată a
tensiunii și se desfășoară între Ștefan Tipătescu, Zoe și Zaharia
Trahanache, pe de-o parte, reprezentanții puterii și Nae Cațavencu,
liderul opoziției. Există și conflicte secundare, între Zoe și
Tipătescu, privitor la pierderea scrisorii și la decizia de a-l vota pe
Nae, sau între cuplul comic Farfuridi-Brânzovenescu și conducătorii
partidului lor, pe care îi bănuiesc de trădare.

Nae Cațavencu este personajul principal al comediei, erou

realist, complex, angrenat în conflictul central și încadrat în tipologia
politicianului demagog.

Statutul său social este precizat de autor, în „lista

persoanelor”: avocat, director-fondator al ziarului „Răcnetul
Carpaților”, prezident-fondator al Societății enciclopedice „Aurora
economică română”. Abrevierea denumirii acesteia din urmă
sugerează golul moral, dar și intelectual, al personajului.

Psihologia lui Cațavencu presupune un dezechilibru, ce se

evidențiază prin trecerea de la starea de siguranță pe care o are
atunci când deține documentul compromițător, la postura umilă în
care ajunge când îl pierde.

Din punct de vedere moral, avocatul se dovedește lipsit de

scrupule, alegând ca modalitate de accedere în funcția dorită
șantajul și ghidându-se după dictonul „scopul scuză mijloacele”.

Ștefan Tipătescu este un alt personaj principal al textului, ce

se încadrează în tipologia realistă a junelui-prim.

Statutul social al acestuia este prezentat tot în indicația

scenică din debutul piesei: prefectul județului.

Din punct de vedere moral, Tipătescu încalcă normele, fiind

amantul soției celui mai bun prieten, chiar dacă nu este un bărbat
însurat și, abuzând de putere, atunci când administrează județul cu
mentalitatea unui moșier.
 În ceea ce privește psihologia prefectului, se remarcă un
dezechilibru, acesta trăind o adevărată dramă atunci când se află în
pericolul de a-i fi dezvăluită relația amoroasă, propunându-i femeii
iubite chiar să fugă în lume.

Acțiunea comediei debutează cu intriga, constând în pierderea

scrisorii de amor, a lui Tipătescu pentru Zoe, găsită de Cetățeanul
turmentat și sustrasă de la acesta de Nae Cațavencu, avocatul
amenințând cu publicarea ei în ziarul „Răcnetul Carpaților”. Cel căruia
i-o face cunoscută șantajistul este Zaharia Trahanache, dar acesta o
consideră „plastografie”.

O scenă reprezentativă pentru relația tensionată dintre

Tipătescu și Cațavencu se regăsește în actul al II-lea și este cea în
care prefectul poruncește arestarea și percheziționarea lui Nae.
Astfel, în Scena IX, avocatul este adus în casa prefectului și discuția
începe cu amabilități de tipul „stimablie”, „onorabile domn”. Ștefan îl
caracterizează în mod direct pe Nae ca fiind „om practic”, având
interesul de a-l face să-i accepte propunerea și anume de a primi o
serie de funcții în schimbul scrisorii de amor: cea de primar, de
avocat al statului, de epitrop-efor la Sf Nicolae, membru în
Comitetul permanent. Cațavencu refuză totul, chiar și moșia
„Zăvoiul”, și cere doar să fie votat. Răbdarea lui Tipătescu ajunge la
o limită, tensiunea se acumuleazpă pe parcursul scenei, în final cei doi
ajungând să dărâme mobilele și să-și atribuie cuvinte jignitoare.
Ștefan, pierzându-și cumpătul, îl numește pe Nae „canalie
nerușinată!”, „Mizerabile!”, „Mișelule!”, iar avocatul strigă la
fereastră „Ajutor! Săriți! Mă omoară vampirul! Prefectul asasin!
Ajutor!”
 Actul al doilea se încheie cu descoperirea lui Trahanache, ce
neutralizează șantajul lui Cațavencu, o poliță falsifcată prin care
acesta din urmă delapidase o sumă de bani de la societatea „A.E.R”.

În actul al treilea se prezintă discursurile celor doi candidați

din ziua alegerilor, împletindu-se aici comicul de limbaj cu cel de
situație și de caracter, în scopul evidențierii și satirizării unor
moravuri precum ipocrizia, demagogia, semidoctismul. Punctul
culminant este cel al sosirii unei depeșe de la Centru, prin care se
impune alegerea unui al treilea candidat, Agamemnon Dandanache, al
cărui succes se datorează tot șantajului cu o scrisoare
compromițătoare. Pristana produce o diversiune, în urma căreia
Cațavencu își pierde pălăria, în care ascunsese scrisorica, pe care o
găsește din nou Cetățeanul Turmentat și o returnează destinatarei.

Ultimul act cuprinde deznodământul, în care Dandanache

sosește în localitate și se dovedește a fi „mai prost decât Farfuridi
și mai canalie decât Cațavencu”, peltic și ramolit, „vechi luptător de
la 48”, al cărui discurs ininteligibil este urmat de cel al lui Nae, care
ajunge să accepe compromisul de a conduce festivitatea în cinstea
noului ales.

Scena XIV a actului al IV-lea prezintă finalul fericit specific

oricărei comedii, căci, într-o atmosferă de veselie și împăcare ,
petrec cu toții în grădina lui Trahanache, iar avocatul își dovedește
din nou ipocrizia, închinând un pahar „în sănătatea venerabilului și
imparțialului nostru prezident, Trahanache!” și „în sănătatea iubitului
nostru prefect! Să trăiască pentru fericirea județului nostru!”. El
proclamă în mod demagogic democrația sistemului, ce le permite
cetățenilor să-și aleagă reprezentanții, considerând acest sistem
politic a fi unul constituțional. Ultima replică îi aparține lui Pristanda-
„Curat constituțional! Muzica!” și este o ironie evidentă a
dramaturgului la adresa întregului sistem politic.

Modalitățile de caracterizare ale personajelor Tipătescu și

Cațavencu sunt diverse, începând cu comicul de caracter, ce
presupune încadrarea lor în tipologiile menționate și continuând cu
cel de moravuri și cel de limbaj, în special în cazul avocatului. Numele
e o modalitate indirectă de caracterizare, cel al lui Cațavencu
derivând de la termenul „cațaveică”-haină cu două fețe, ce sugerează
caracterul duplicitar, iar cel al lui Tipătescu, de la „tip”- bărbat
atrăgător. Alte modalități indirecte sunt faptele, gesturile,
atitudinile, limbajul, Tipătescu dovedind impulsivitate dar fiind
printre puținele personaje care nu sunt inculte, iar Cațavencu
arătând ipocrizie, demagogie, semidoctism. Caracterizarea directă a
lui Nae se realizează atât de către alte personaje: „mișel”-
Trahanache, „mizerabil”-Tipătescu, „șarpele”-Zoe, cât și de el însuși:
„Vreau ceea ce merit în orașul ăsta de gogmani, unde eu sunt cel d-
ântâi...între fruntașii politici”.

În cazul lui Tipătescu, caracterizarea directă se

realizează de către Trahanache, acesta considerându-l „bun
băiat, deștept, cu carte, dar iute”, „nu face pentru un prefect”.

În concluzie, relația dintre Tipătescu și Cațavencu evidențiază

conflictul conturat în lumea politică a trecutului, dar și a prezentului,
între cei care încearcă să parvină și ale căror moravuri sunt aspru
sancționate de IL Caragiale, prin mijloacele comicului, autorul
considerând că „nimic nu-i arde mai tare pe ticăloși decât râsul”.